Iov spusese: „Străinul nu petrece noaptea afară, ci mi-am deschis uşa ca să intre călătorul.” Şi când cei doi îngeri înfățișaţi ca oameni au venit în Sodoma, Lot s-a plecat cu faţa la pământ şi a zis: „Domnii mei, intraţi vă rog în casa robului vostru, ca să rămâneţi peste noapte” (Iov 31:32; Geneza 19:2). Cu toate că aceste învăţături erau cunoscute preotului şi levitului, ei nu le-au pus în practică în viaţa lor. Educaţi în şcoala bigotismului naţional, ei deveniseră egoişti, mărginiţi şi exclusivişti. Când au privit la omul rănit, n-au ştiut dacă este din neamul lor sau nu. Se gândeau că s-ar putea să fie samaritean şi, de aceea, au trecut pe alături.
În purtarea lor, aşa cum o descrisese Hristos, învăţătorul legii n-a văzut nimic contrar celor pe care le ştia el cu privire la cerinţele legii. Dar acum s-a prezentat o nouă scenă.
Un samaritean, fiind în călătorie, ajunge la locul în care era suferindul şi, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. Nu s-a mai întrebat dacă străinul era iudeu sau dintre neamuri. Dacă cel căzut era iudeu, samariteanul ştia bine că, dacă ar fi fost invers, omul l-ar fi scuipat în faţă şi ar fi trecut dispreţuitor pe alături. Dar el n-a ezitat din cauza aceasta. Nu s-a gândit nici la faptul că el însuşi putea să fie în pericol, dacă întârzia în locul acela. Îi era de ajuns că avea în faţă o fiinţă omenească aflată în nevoie şi suferinţă. Şi-a scos haina ca să-l acopere. A folosit uleiul şi vinul luate pentru sine în călătorie ca să aline suferinţa şi să-l întărească pe cel rănit. L-a aşezat apoi pe asinul lui şi a pornit încet, cu pas domol, aşa încât străinul să nu fie mişcat, să sufere cât mai puțin. L-a dus la un han şi a avut toată noaptea grijă de el, supraveghindu-l cu multă atenţie. Dimineaţa, întrucât străinul se mai întremase, samariteanul s-a hotărât să meargă mai departe, pe drumul său. Dar, înainte de a face lucrul acesta, l-a dat în grija hangiului, a plătit totul şi a mai lăsat şi o sumă de rezervă pentru străin; şi, nefiind mulţumit numai cu atât, a luat măsuri şi pentru alte nevoi, spunându-i gazdei: „Ai grijă de el şi orice vei mai cheltui îţi voi da înapoi la întoarcere.”
Odată încheiată parabola, Iisus Şi-a îndreptat privirea către învăţătorul legii, cu o expresie care părea că-i citeşte sufletul, şi a zis: „Care dintre aceşti trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” (Luca 10:36).
Nici acum, învăţătorul legii n-ar fi vrut să rostească numele de samaritean cu buzele sale şi a răspuns: „Cel ce şi-a făcut milă cu el.” Iisus a zis: „Du-te de fă şi tu la fel.” În felul acesta, s-a răspuns pentru totdeauna la întrebarea: „Cine este aproapele meu?” Hristos a arătat că aproapele nostru nu înseamnă numai cineva din biserică sau de credinţa noastră. Nu trebuie să facem nicio deosebire de rasă, culoare sau clasă socială. Aproapele nostru este orice om care are nevoie de ajutorul nostru. Aproapele nostru este orice suflet rănit şi zdrobit de vrăjmaşul. Aproapele nostru este oricine este proprietatea lui Dumnezeu.
În parabola despre samariteanul milos, Iisus a prezentat tabloul Său şi al misiunii Sale. Omul a fost înşelat, rănit, jefuit şi ruinat de Satana şi lăsat să piară, dar Mântuitorului I-a fost milă de starea noastră neajutorată. El a părăsit slava Sa pentru a veni să ne mântuiască. El ne-a găsit când eram aproape de moarte şi S-a ocupat de cazul nostru. Ne-a vindecat rănile. Ne-a acoperit cu haina neprihănirii Sale. Ne-a oferit un loc de scăpare şi a luat toate măsurile pentru noi, prin preţul plătit de El. A murit ca să ne răscumpere. Arătând către propriul exemplu, El zice către urmaşii Săi: „Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiţi unii pe alţii.” „Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii” (Ioan 15:17; 13:34).
Întrebarea pusă lui Iisus de învăţătorul legii fusese: „Ce trebuie să fac?” Şi Iisus, recunoscând că iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de om este împlinirea legii, a spus: „Fă aşa şi vei avea viaţă.” Samariteanul ascultase de îndemnurile unei inimi bune şi iubitoare, dovedindu-se astfel un împlinitor al legii. Hristos l-a îndemnat pe învăţătorul legii: „Du-te de fă şi tu la fel.” De la copiii lui Dumnezeu se aşteaptă să facă, nu numai să zică: „Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum a trăit Iisus” (1 Ioan 2:6).
Învăţătura aceasta nu este mai puţin necesară astăzi decât pe vremea când a dat-o Iisus. Egoismul şi formalismul rece aproape au stins focul iubirii şi au îndepărtat însuşirile plăcute, care trebuie să înfrumuseţeze caracterul. Mulţi dintre cei care mărturisesc numele Lui au pierdut din vedere faptul că toţi creştinii trebuie să-L reprezinte pe Hristos. Dacă nu se manifestă jertfire de sine pentru binele altora – în cercul familiei, între vecini, în biserică şi oriunde am fi – atunci oricare ar fi mărturisirea gurii, noi nu suntem creştini.
Hristos a legat interesul Său de cel al oamenilor şi ne cere să devenim una cu El pentru salvarea omenirii. „Fără plată aţi primit, fără plată să daţi”, zice El (Matei 10:8). Păcatul este cel mai mare dintre toate relele şi datoria noastră este să avem milă şi să-l ajutăm pe păcătos. Sunt mulţi care greşesc şi care îşi simt ruşinea şi nebunia. Ei sunt flămânzi după cuvinte de încurajare. Ei privesc la greşelile şi rătăcirile lor până ajung aproape de disperare. Noi nu trebuie să neglijăm aceste suflete. Dacă suntem creştini, nu trebuie să trecem pe alături, ţinându-ne cât mai departe tocmai de aceia care au mai multă nevoie de ajutorul nostru. Când vedem fiinţe omeneşti în suferinţă, fie din cauza bolilor, fie din cauza păcatului, să nu zicem niciodată: „Aceasta nu mă priveşte.”
„Voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi pe unul ca acesta cu duhul blândeţii” (Galateni 6:1). Prin credinţă şi rugăciune, puterea vrăjmaşului este dată înapoi. Spuneţi cuvinte de credinţă şi curaj, care vor fi ca un balsam vindecător pentru cel zdrobit şi rănit. Mulţi, foarte mulţi, au slăbit şi şi-au pierdut curajul în marea bătălie a vieţii, când un cuvânt de amabilă îmbărbătare i-ar fi întărit ca să biruiască. Niciodată să nu trecem pe lângă un suflet suferind, fără a căuta să-i dăm mângâierea cu care suntem mângâiaţi de Dumnezeu.
Toate acestea sunt numai împlinirea principiului Legii, principiu ilustrat prin parabola samariteanului milos şi manifestat în viaţa lui Iisus. Caracterul Său descoperă adevărata însemnătate a legii şi ne arată ce înseamnă să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Şi când manifestă îndurare, bunătate şi iubire faţă de toţi oamenii, copiii lui Dumnezeu dovedesc caracterul rânduielilor cerului. Ei dau mărturie că „Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul” (Psalmii 19:7). Şi oricine nu manifestă această iubire calcă legea pe care pretinde că o onorează. Atitudinea faţă de fraţii noştri arată care este atitudinea noastră faţă de Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu în inimă este singurul izvor pentru iubirea faţă de aproapele. „Dacă zice cineva: «Eu iubesc pe Dumnezeu», şi urăşte pe fratele său, este un mincinos, căci cine nu iubeşte pe fratele pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” Preaiubiţilor, „dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi, şi dragostea Lui a ajuns desăvârşită în noi” (1 Ioan 4:20,12).