- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Odată, Iisus vorbea în sinagogă despre Împărăţia pe care venise s-o întemeieze şi despre misiunea Lui de a-i elibera pe cei legaţi de Satana. Deodată, a fost întrerupt de un strigăt de groază. Un om cu mintea bolnavă s-a aruncat printre oameni, strigând: „Ce avem noi a face cu Tine, Iisuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te ştiu cine eşti: Eşti Sfântul lui Dumnezeu.”
Toţi s-au tulburat şi s-au alarmat. Atenţia oamenilor a fost atrasă de la Hristos şi cuvintele Lui nu mai erau ascultate. Tocmai lucrul acesta l-a urmărit şi Satana, îndreptându-şi victima spre sinagogă. „Dar Iisus a certat demonul, zicând: «Taci şi ieşi afară din omul acesta.» Şi duhul cel rău, după ce l-a trântit în mijlocul adunării, a ieşit afară din el, fără să-i facă vreun rău.”
Mintea acestui bolnav nenorocit fusese întunecată de Satana, dar, în prezenţa Mântuitorului, o rază de lumină a străbătut negura. El a început să dorească eliberarea de sub puterea lui Satana, dar demonul se împotrivea puterii lui Hristos. Când omul a încercat să-L roage pe Iisus să-l ajute, duhul cel rău i-a pus alte cuvinte în gură şi el a început să strige cuprins de groază. Demonizatul înţelegea întrucâtva că era în faţa Unuia care putea să-l elibereze, dar, când a încercat să se apropie de mâna aceea atotputernică, voinţa altuia l-a ţinut pe loc, cuvintele altuia i-au venit pe buze. Lupta dintre puterea lui Satana şi dorinţa sa după eliberare era grozavă.
Acela care îl biruise pe Satana în pustia ispitei era din nou faţă în faţă cu vrăjmaşul Său. Demonul îşi folosea toată puterea ca să-şi stăpânească mai departe victima. Dacă ar fi pierdut terenul aici, ar fi însemnat că-I acordă o biruinţă lui Iisus. Părea că omul torturat îşi va pierde viaţa în lupta cu vrăjmaşul care-i ruinase existenţa. Mântuitorul a vorbit cu autoritate şi l-a eliberat pe prizonier. Omul care fusese posedat stătea acum, în faţa oamenilor uimiţi, fericit în libertatea stăpânirii de sine. Până şi demonul mărturisise despre puterea dumnezeiască a Mântuitorului.
Omul Îl preamărea pe Dumnezeu pentru libertatea lui. Ochii aceia, care luciseră până atunci de sălbaticul foc al nebuniei, străluceau acum de inteligenţă şi lăsau să curgă lacrimi de recunoştinţă. Oamenii erau muţi de uimire. Îndată ce şi-au revenit, au zis unul către altul: „Ce este aceasta? O învăţătură nouă! El porunceşte ca un stăpân chiar şi duhurilor necurate, şi ele Îl ascultă!” (Marcu 1:27)
Cauza tainică a suferinţei, care făcuse din omul acesta un spectacol îngrozitor pentru prietenii lui şi o povară pentru sine însuşi, se afla chiar în viaţa lui. Fusese fascinat de plăcerile păcatului şi voise să facă din viaţă un carnaval. El nici nu visase că va ajunge o teroare pentru lume şi o ruşine pentru familia sa. Considerase că putea să-şi petreacă timpul în nebunii nevinovate. Dar, odată ajuns pe povârniş, piciorul i-a alunecat repede. Necumpătarea şi viaţa uşuratică au stricat nobilele însuşiri ale fiinţei lui, iar Satana a ajuns să pună stăpânire pe el cu totul.
Remuşcările au venit prea târziu. Când ar fi fost dispus să sacrifice bogăţia şi plăcerile pentru a-şi recâştiga sănătatea, devenise o victimă fără putere în ghearele celui rău. Se aşezase pe terenul vrăjmaşului, şi Satana pusese stăpânire pe toate puterile lui. Ispititorul îl amăgise cu multe dintre darurile lui fermecătoare, dar, îndată ce omul nenorocit a ajuns în puterea lui, vrăjmaşul a devenit nemilos în cruzimea lui şi îngrozitor în pretenţiile lui nemiloase. Aşa se va întâmpla cu toţi aceia care se supun celui rău – plăcerea şi fascinaţia începutului vieţii lor sfârşesc în negura disperării sau în nebunia unui suflet ruinat.
Acelaşi duh rău, care-L ispitise pe Hristos în pustie şi care avea stăpânire asupra demonizatului din Capernaum, îi stăpânea şi pe iudeii necredincioşi. Dar faţă de ei acesta îşi lua un aer de evlavie, căutând să-i înşele în ce priveşte motivele respingerii Mântuitorului. Starea lor era şi mai deznădăjduită decât a demonizatului, deoarece nu simţeau nevoia de Hristos şi, din cauza aceasta, erau ţinuţi cu putere de Satana.
Timpul în care Hristos a lucrat personal între oameni a fost și perioada celei mai intense activităţi pentru puterile împărăţiei întunericului. Veacuri la rând, Satana căutase, împreună cu îngerii lui răi, să stăpânească trupul şi mintea oamenilor, pentru a-i aduce la păcat şi la suferinţă apoi L-a acuzat pe Dumnezeu de toată nenorocirea aceasta. Iisus le descoperea oamenilor caracterul lui Dumnezeu. El sfărâma puterea lui Satana şi îi elibera pe cei prinşi. Viaţa nouă, iubirea şi puterea coborâte din cer lucrau asupra inimilor oamenilor şi prinţul răului s-a ridicat la luptă, pentru ca împărăţia lui să-şi păstreze stăpânirea. Satana şi-a adunat toate forţele şi, la fiecare pas, lucra împotriva lui Hristos.
Aşa va fi lupta cea mare de la sfârşit, între neprihănire şi păcat. În timp ce viaţa, lumina şi puterea nouă coboară de sus asupra ucenicilor lui Hristos, o viaţă nouă izvorăşte şi de jos, dându-le putere agenţilor lui Satana. Fiecare element pământesc se manifestă cu o putere sporită. Cu iscusinţa câştigată în decursul veacurilor de luptă, prinţul răului lucrează sub o înfăţişare amăgitoare. El se arată îmbrăcat ca un înger de lumină, iar mulţimile „se alipesc de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor” (1 Timotei 4:1).
În zilele lui Hristos, conducătorii şi învăţătorii lui Israel nu aveau putere să se împotrivească lucrărilor lui Satana. Ei neglijau tocmai acele mijloace prin care ar fi putut să ţină piept duhurilor rele. Hristos nu l-a biruit pe cel rău decât prin Cuvântul lui Dumnezeu. Mai-marii lui Israel pretindeau că sunt interpreţii Cuvântului lui Dumnezeu, dar ei îl studiaseră numai pentru a-şi susţine tradiţiile şi pentru a impune rânduielile făcute de oameni. Prin interpretarea pe care o dădeau, ei îl făceau să exprime idei pe care Dumnezeu nu le dăduse niciodată. Interpretările lor obscure făceau să apară într-o formă neclară lucrările pe care El le făcuse uşor de înţeles. Se certau pentru detalii lipsite de importanţă, dar în practică negau cele mai de seamă adevăruri. Din cauza aceasta, necredinţa se răspândea. Cuvântul lui Dumnezeu era jefuit de puterea lui şi duhurile rele lucrau după bunul lor plac.
Istoria se repetă. Având Biblia deschisă în faţa lor şi susţinând că onorează învăţăturile ei, mulţi conducători religioşi din timpurile noastre nimicesc credinţa în ea ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Ei se ocupă de disecarea Cuvântului şi pun părerile lor mai presus de declaraţiile lui clare. În mâinile lor, Cuvântul lui Dumnezeu îşi pierde puterea regeneratoare. Din cauza aceasta, necredinţa se dezlănţuie şi nelegiuirea înfloreşte.
Odată ce a subminat credinţa în Biblie, Satana îi îndreaptă pe oameni la alte izvoare pentru lumină şi putere. În felul acesta, el îşi pregăteşte locul. Aceia care se îndepărtează de învăţăturile clare ale Scripturii şi de puterea convingătoare a Duhului lui Dumnezeu îi invită pe demoni să-i stăpânească. Examinarea critică şi speculativă a Scripturii a deschis calea pentru ca spiritismul şi teozofia – forme modernizate ale păgânismului din vechime – să câştige teren chiar şi în bisericile care pretind că sunt ale Domnului Iisus Hristos.
Alături de aceia care predică Evanghelia, lucrează fiinţe care nu sunt decât unelte ale duhurilor înşelătoare. Foarte mulţi oameni vin în legătură cu ele mai mult din curiozitate, dar, având dovada că acolo lucrează o putere supraomenească, ei sunt fermecaţi din ce în ce mai mult, până când ajung să fie stăpâniţi de o voinţă mai tare decât a lor. Ei nu pot să scape de puterea ei misterioasă.
Zidurile de apărare ale sufletului sunt dărâmate şi nu mai rămâne nicio interdicție împotriva păcatului. Odată ce a respins restricţiile Cuvântului lui Dumnezeu şi ale Duhului Său, nimeni nu ştie până la ce adâncimi ale decăderii va ajunge. Păcate ascunse sau patimi puternice pot face din el un captiv tot aşa de neajutorat ca demonizatul din Capernaum. Cu toate acestea, starea lui nu este lipsită de speranță.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Mijlocul prin care îl putem birui pe cel rău este acelaşi prin care a biruit Hristos – puterea Cuvântului. Dumnezeu nu ne stăpâneşte mintea fără consimţământul nostru, dar, dacă dorim să cunoaştem şi să facem voia Lui, ni se dă şi nouă făgăduinţa: „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască […] învăţătura” (Ioan 8:32; 7:17). Prin credinţă în aceste făgăduinţe, oricare om poate fi eliberat de cursele rătăcirii şi de domnia păcatului.
Fiecare om este liber să aleagă de care putere vrea să fie stăpânit. Nimeni n-a căzut atât de jos, nimeni nu este atât de ticălos, încât să nu găsească eliberarea oferită de Hristos. În loc de rugăciune, demonizatul a putut să rostească numai cuvintele lui Satana. Cu toate acestea, strigătul nerostit al inimii a fost auzit. Nu există strigăt al unei fiinţe în nevoie, chiar fără să fi fost rostit, care să nu fie ascultat. Aceia care vor consimţi să intre în legământ cu Dumnezeul cerului nu vor fi lăsaţi în puterea lui Satana sau în slăbiciunile firii lor. Ei sunt invitaţi de Mântuitorul: „Să caute ocrotirea Mea, să facă pace cu Mine, da, să facă pace cu Mine” (Isaia 27:5). Duhurile întunericului se vor lupta pentru cel care odată a fost sub stăpânirea lor, dar îngerii lui Dumnezeu îl vor apăra cu o putere care va câştiga biruinţa. Domnul zice: „Se poate lua prada celui puternic? Şi poate să scape cel prins din prinsoare? «Da, zice Domnul, prada celui puternic va fi luată şi cel prins de asupritor va scăpa, căci Eu voi lupta împotriva vrăjmaşilor tăi şi voi scăpa pe fiii tăi»” (Isaia 49:24,25).
În timp ce oamenii adunaţi în sinagogă erau încă înmărmuriţi de groază, Iisus S-a retras acasă la Petru ca să Se odihnească puţin. Dar şi aici se coborâse o umbră. Mama soţiei lui Petru zăcea bolnavă, lovită de „friguri mari”. Iisus a mustrat boala şi suferinda s-a sculat şi a început să slujească pe Domnul şi pe ucenicii Lui.
Veştile despre lucrările făcute de Hristos s-au răspândit cu repeziciune prin Capernaum. De teama rabinilor, oamenii n-au îndrăznit să vină în timpul Sabatului pentru a fi vindecaţi, dar, îndată ce soarele a dispărut sub orizont, s-a pornit o mişcare. Din case, din ateliere, din pieţe, locuitorii oraşului s-au îngrămădit spre umila locuinţă în care Se adăpostea Iisus. Bolnavii erau aduşi pe paturi, veneau sprijinindu-se în cârje sau, fiind ajutaţi de prieteni, veneau tremurând şi şovăind în faţa Mântuitorului.
Oră după oră, oamenii veneau şi plecau, căci nimeni nu ştia dacă Vindecătorul va mai fi şi mâine între ei. Niciodată nu trăise cetatea Capernaum o zi ca aceasta. Văzduhul era plin de glas de biruinţă şi de strigăte de eliberare. Mântuitorul Se bucura de fericirea pe care le-o adusese. Când vedea suferinţele celor care veneau la El, inima Lui se umplea de milă şi tresălta de bucurie, pentru că avea putere să le readucă sănătatea şi fericirea.
Iisus nu Şi-a încetat lucrul până n-a fost vindecat şi ultimul suferind. Era noapte târziu când mulţimea s-a retras şi liniştea s-a aşezat asupra casei lui Simon. Ziua cea lungă şi plină de agitaţie trecuse şi Iisus căuta odihnă. Dar, pe când oraşul era încă învăluit de somn, „pe când era încă întuneric de tot, Iisus S-a sculat, a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu şi Se ruga acolo”.
Aşa a petrecut Iisus zilele vieţii Sale pe pământ. Adesea le dădea drumul ucenicilor Săi să meargă acasă şi să se odihnească, dar El refuza cu delicateţe stăruinţele lor de a-L lua de la lucrările Lui. Toată ziua muncea, învăţându-i pe cei neştiutori, vindecându-i pe bolnavi, dând vedere celor orbi, hrănind mulţimea, iar la apusul soarelui sau în zorii zilei ieşea în sanctuarul munţilor pentru comuniunea cu Tatăl Său. Adesea petrecea noaptea întreagă în rugăciune şi meditaţie, revenind la lucrul Său printre oameni când se lumina de ziuă.
În zorii zilei, Petru şi tovarăşii săi au venit la Iisus, spunându-I că oamenii din Capernaum au şi început să-L caute. Ucenicii fuseseră amar dezamăgiţi din cauza primirii care I se făcuse lui Hristos până aici. Autorităţile de la Ierusalim căutau să-L omoare, până şi oamenii din oraşul Lui încercaseră să-I ia viaţa, dar la Capernaum fusese primit cu un mare entuziasm şi speranţa ucenicilor a reînviat. Poate că printre galileenii iubitori de libertate se vor găsi susţinătorii noii împărăţii. Dar cu uimire au auzit cuvintele lui Hristos: „Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi în alte cetăţi, fiindcă pentru aceasta am fost trimis.”
În agitaţia care se produsese la Capernaum, exista pericolul ca scopul misiunii Lui să fie pierdut din vedere. Iisus nu Se mulţumea să atragă atenţia asupra Sa doar ca unul care făcea minuni sau ca vindecător de boli ale trupului. El căuta să-i atragă pe oameni la El ca fiind Mântuitorul lor. În timp ce oamenii se grăbeau să creadă că El venise ca împărat, să întemeieze o împărăţie pământească, El dorea să le îndepărteze mintea de la lucrurile pământeşti şi să-i conducă la cele spirituale. Succesul numai în cele lumeşti s-ar fi aşezat în calea lucrării Sale.
Admiraţia mulţimii uşuratice Îl supăra întotdeauna. El nu urmărea deloc în viaţă să Se înalţe pe Sine. Omagiul pe care lumea îl dă rangului, bogăţiei sau talentului era străin de Fiul omului. Iisus n-a folosit niciunul dintre mijloacele pe care le folosesc oamenii pentru a câştiga supunerea şi pentru a impune respectul. Cu sute de ani înainte de naşterea Sa, se făcuse această prorocie: „El nu va striga, nu-Şi va ridica glasul şi nu-l va face să se audă pe uliţe. Trestia frântă n-o va zdrobi şi mucul care mai arde încă nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr. El nu va slăbi, nici nu Se va lăsa până va aşeza dreptatea pe pământ” (Isaia 42:2-4).
Fariseii căutau să se distingă prin împlinirea scrupuloasă a ceremoniilor, precum şi prin milosteniile şi rugăciunile lor care izbeau privirile. Ei îşi dovedeau râvna pentru religie făcând din ea subiect de discuţie. Certurile între sectele adverse erau zgomotoase şi îndelungate şi nu era ceva neobişnuit să se audă pe străzi glasul înverşunat al cărturarilor, certându-se pentru credinţă.
Viaţa lui Iisus era în contrast izbitor cu toate acestea. În viaţa Lui nu s-a văzut niciodată o dispută zgomotoasă, o rugăciune bătătoare la ochi sau o faptă menită să-I atragă laude. Hristos era ascuns în Dumnezeu şi Dumnezeu Se descoperea în caracterul Fiului Său. Către această descoperire dorea Iisus să fie îndreptate inimile oamenilor şi acesteia să i se dea cinstire.
Soarele Îndreptăţirii n-a răsărit asupra lumii în strălucire, pentru a copleşi simţurile cu slava Lui. Stă scris despre Hristos: „El Se iveşte ca zorile dimineţii” (Osea 6:3). În linişte şi pace, lumina zilei răsare asupra pământului, împrăştiind umbra întunericului şi deşteptând lumea la viaţă. Aşa a răsărit Soarele Îndreptăţirii „cu tămăduirea sub aripile Sale” (Maleahi 4:2).
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 26 – La Capernaum, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/BybFYvuRCVmUriA47
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 27 – „Poţi să mă curăţeşti”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Dintre toate bolile cunoscute în Orient, lepra era cea mai de temut. Natura ei incurabilă şi contagioasă şi efectul grozav pe care-l avea asupra victimelor îi umpleau de groază chiar şi pe cei mai curajoşi oameni. Printre iudei, ea era considerată ca o pedeapsă pentru păcate. Şi din cauza aceasta era numită „lovitura”, „degetul lui Dumnezeu”. Pătrunzând adânc, fiind cu neputinţă de vindecat şi provocând moartea, era privită ca un simbol al păcatului. Prin legea ceremonială, leprosul era declarat necurat. Ca şi când ar fi fost deja mort, el era îndepărtat din locuinţele omeneşti. Tot ce atingea el era necurat. Aerul era contaminat prin respiraţia lui. Cel bănuit că are boala aceasta trebuia să se înfăţişeze la preoţi, care aveau datoria să cerceteze şi să hotărască în cazul lui. Dacă era declarat lepros, era despărţit de familie, alungat din adunarea lui Israel şi sortit să stea numai în tovărăşia acelora care erau la fel de loviţi ca el. Legea era neînduplecată în cererile ei. Nici chiar împăraţii sau conducătorii nu erau scutiţi. Un monarh atacat de această boală îngrozitoare trebuia să predea sceptrul şi să fugă din societate.
Departe de prietenii şi rudele lui, leprosul trebuia să poarte blestemul bolii sale. Era obligat să-şi strige boala în gura mare, să-şi sfâşie hainele şi să dea semnalul de alarmă, prevenindu-i pe toţi să fugă de prezenţa lui molipsitoare. Strigătul „necurat, necurat!”, venind în tonuri jalnice de la exilaţii singuratici, era semnalul pe care oamenii îl auzeau cu groază şi cu oroare.
În regiunea în care lucra Hristos, erau mulţi asemenea suferinzi şi vestea despre lucrarea Lui a ajuns la ei, aducându-le o rază de speranţă. Dar, din zilele profetului Elisei, nu se mai auzise ca să se vindece un om de care se prinsese această boală. Ei nici nu îndrăzneau să spere că Iisus va face pentru ei ceea ce nu făcuse pentru nimeni. Cu toate acestea, s-a găsit unul în a cărui inimă credinţa a început să încolţească. Dar omul bolnav nu ştia cum să ajungă la Iisus. Dacă era împiedicat să vină în legătură cu semenii lui, cum ar putea oare să se înfăţişeze înaintea Vindecătorului? Se întreba dacă Hristos ar vrea să-l vindece. Oare Se va opri El să Se uite la un om despre care se credea că suferă pedeapsa lui Dumnezeu? Nu cumva, la fel ca fariseii sau chiar ca doctorii, va rosti un blestem asupra lui şi-i va spune să fugă din regiunile locuite de oameni? Se gândea la tot ce i se povestise despre Iisus. Niciunul dintre aceia care căutaseră ajutorul Lui nu fusese izgonit. Bietul om s-a hotărât să-L caute şi să-L găsească pe Mântuitorul. Cu toate că era alungat din oraşe, putea să-I iasă în cale undeva, pe o cărare mărginaşă prin munţi, sau să-L găsească învăţându-i pe oameni afară din oraş. Greutăţile erau mari, dar aceasta era singura lui speranță.
Leprosul a fost îndrumat către Mântuitorul. Iisus era lângă lac şi îi învăţa pe oamenii adunaţi în jurul Său. Stând departe, leprosul prinde câteva cuvinte de pe buzele Mântuitorului. Îl vede punându-Şi mâinile peste bolnavi, îi vede pe ologi, pe orbi, pe slăbănogi şi pe aceia care erau gata să moară de felurite boli cum se ridică plini de sănătate, lăudându-L pe Dumnezeu pentru că au fost eliberaţi. Credinţa din inimă i se întăreşte. Vine mai aproape şi tot mai aproape de mulţimea adunată acolo. Restricţiile care-i erau impuse, protecţia oamenilor şi teama cu care îl privesc toţi sunt uitate. El se gândeşte numai la fericirea sperată a vindecării.
Înfăţişarea lui e îngrozitoare. Boala a săpat făgaşe adânci, şi corpul lui în descompunere e îngrozitor la privit. La arătarea lui, oamenii se dau înapoi îngroziţi. Se îmbulzesc unii în alţii, vrând să scape de atingerea lui. Unii încearcă să-l oprească să se apropie de Iisus, dar în zadar. Nu-i vede şi nu-i aude. Cuvintele lor de scârbă nu-l impresionează. Îl vede numai pe Fiul lui Dumnezeu. Aude numai glasul care rosteşte viaţă celor care sunt gata să moară. Înaintând către Iisus, se aruncă la picioarele Lui cu strigătul: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti.”
Iisus îi răspunde: „Da, vreau, fii curăţit” şi întinde mâna şi Se atinge de el (Matei 8:3).
Îndată, cu leprosul s-a petrecut o schimbare. Carnea lui s-a însănătoşit, nervii lui au început să simtă, iar muşchii au prins putere. Pielea aspră, solzoasă, care caracterizează lepra, a dispărut şi o piele plină de prospeţime, ca pielea unui copil sănătos, i-a luat locul.
Iisus i-a poruncit omului să nu spună ce lucrare se făcuse cu el, ci să se înfăţişeze îndată cu un dar la templu. Un asemenea dar nu putea să fie primit până când preoţii nu făceau o cercetare şi nu se pronunţau că omul s-a vindecat. Oricât ar fi fost ei de lipsiţi de bunăvoinţă să facă acest serviciu, nu puteau să nu facă cercetarea şi să nu dea verdictul asupra cazului.
Cuvintele Scripturii arată hotărârea cu care Hristos i-a spus omului ce trebuie să facă, dar şi că trebuie să tacă şi să acţioneze repede. „Iisus i-a poruncit cu tot dinadinsul şi i-a spus să plece numaidecât, şi i-a zis: «Vezi să nu spui nimănui nimic, ci du-te de te arată preotului şi adu pentru curăţirea ta ce a poruncit Moise, ca mărturie pentru ei.»” Dacă preoţii ar fi cunoscut cum se vindecase leprosul, ura lor faţă de Hristos ar fi putut să-i ducă la o hotărâre necinstită. Iisus dorea ca omul să se înfăţişeze la templu înainte să ajungă la ei vreo veste despre această minune. În felul acesta se putea obţine o hotărâre nepărtinitoare şi leprosului vindecat avea să i se îngăduie întâlnirea cu familia şi cu prietenii lui.
Mai erau şi alte motive pe care Hristos le avea în vedere atunci când îi ceruse omului să tacă. Mântuitorul ştia că vrăjmaşii Lui căutau necontenit să-I restrângă activitatea şi să-i îndepărteze pe oameni de la El. Ştia că, dacă vindecarea leprosului era popularizată în toate părţile, alţi oameni care sufereau de aceeaşi boală s-ar fi adunat în jurul Lui şi s-ar fi zis că oamenii se puteau molipsi venind în atingere cu ei. Mulţi leproşi n-ar fi folosit darul sănătăţii ca să facă din el o binecuvântare pentru ei şi pentru alţii. Atrăgându-i pe leproşi în jurul Său, Iisus ar fi dat ocazie să fie acuzat că încalcă restricţiile legii ceremoniale. În felul acesta, lucrarea de predicare a Evangheliei ar fi fost împiedicată.
Evenimentul a confirmat măsurile luate de Iisus. O mulţime de oameni fuseseră de faţă la vindecarea leprosului şi erau interesaţi să afle hotărârea preoţilor. La întoarcerea omului între prietenii lui, a avut loc o mare mişcare. Fără să ţină seama de sfatul lui Iisus, omul n-a făcut niciun efort să ascundă faptul că fusese vindecat. Desigur, ar fi fost cu neputinţă să ascundă, însă leprosul a răspândit pretutindeni vestea despre ce i se întâmplase. Considerând că numai modestia lui Iisus era motivul pentru care i se impunea această restricţie, el a mers în toate părţile, vestind puterea acestui Mare Vindecător. El n-a înţeles că fiecare manifestare de felul acesta îi făcea pe preoţi şi pe bătrâni şi mai hotărâţi să-L distrugă pe Iisus. Omul vindecat simţea că darul sănătăţii era foarte scump. El se bucura de vigoare şi de faptul că fusese redat familiei şi societăţii şi simţea că nu-i era cu putinţă să se oprească de a-I da slavă Medicului care-l vindecase. Dar faptul că el trâmbiţa în toate părţile lucrul acesta a făcut ca lucrarea Mântuitorului să fie împiedicată. Oamenii au venit la El într-un număr atât de mare, încât a fost obligat să-Şi înceteze lucrarea pentru o vreme.
Fiecare act săvârşit de Hristos în lucrarea Sa avea o ţintă larg cuprinzătoare. Aceasta cuprindea mai mult decât părea la prima vedere. Aşa era şi în cazul leprosului. În timp ce îi ajuta pe toţi aceia care veneau la El, dorinţa lui Iisus era să le dea o binecuvântare şi acelora care nu veneau. În timp ce-i atrăgea pe vameşi, pe păgâni şi pe samariteni, El dorea să ajungă şi la inima preoţilor şi a învăţătorilor care se închiseseră în prejudecată şi în tradiţie. El n-a lăsat neîncercat niciun mijloc prin care Se putea apropia de ei. Trimiţându-l pe leprosul vindecat la preot, El le-a dat o dovadă al cărei scop era să le dezarmeze prejudecăţile.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Fariseii susţinuseră că învăţătura lui Hristos se împotrivea legii pe care Dumnezeu o dăduse prin Moise, însă îndrumarea dată leprosului vindecat de a aduce un dar, aşa cum cerea legea, dovedea netemeinicia acestei acuzaţii. Aceasta era o mărturie îndestulătoare pentru toţi aceia care doreau să fie convinşi.
Conducătorii din Ierusalim trimiseseră iscoade să găsească un pretext pentru a-L da pe Hristos la moarte. El le-a răspuns dându-le o dovadă despre iubirea Lui faţă de neamul omenesc, despre respectul Lui faţă de lege şi despre puterea pe care o avea de a-i scăpa pe oameni de păcat şi de moarte. Astfel, El a mărturisit despre ei: „Ei Îmi întorc rău pentru bine şi ură pentru dragostea Mea” (Psalmii 109:5). El, care a dat pe munte învăţătura aceasta: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, a dat personal pildă de trăire a principiului, neîntorcând „rău pentru rău, nici ocară pentru ocară”, dimpotrivă, binecuvântând (Matei 5:44; 1 Petru 3:9).
Aceiaşi preoţi care îl condamnaseră pe lepros la izolare adevereau acum vindecarea lui. Sentinţa aceasta, adusă la cunoştinţă în mod public şi trecută în registru, era o mărturie de netăgăduit în favoarea lui Hristos. Şi atunci când omul vindecat a fost din nou primit în adunarea lui Israel, pe temeiul asigurării preoţilor că nu mai era nicio urmă de boală asupra lui, el însuşi era o mărturie vie pentru Binefăcătorul său. Plin de bucurie, el a adus darul şi a proslăvit numele lui Iisus. Preoţii erau convinşi de puterea dumnezeiască a Mântuitorului. Lor li se dăduse ocazia să cunoască adevărul şi să fie binecuvântaţi cu lumină. Dacă o lepădau, ea avea să fie îndepărtată fără să mai revină vreodată. Mulţi lepădaseră lumina, dar ea n-a fost dată în zadar. Multe inimi au fost mişcate, dar, pentru o vreme, n-au dat niciun semn. În timpul vieţii Mântuitorului, lucrarea Lui părea să trezească puţină iubire din partea preoţilor şi învăţătorilor, dar, după înălţarea Lui, „o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă” (Faptele 6:7).
Lucrarea lui Hristos pentru curăţirea leprosului de această boală grozavă este o ilustrare a lucrării Lui de curăţire a sufletului de păcat. Omul care a venit la Iisus era „plin de lepră”. Otrava ei mortală îi cuprinsese tot corpul. Ucenicii căutaseră să-L ferească pe Domnul ca nu cumva să Se atingă de el, fiindcă oricine atingea un lepros devenea el însuşi necurat. Dar, aşezându-Şi mâna asupra leprosului, Iisus n-a fost infectat. Atingerea Lui a dat putere de viaţă. Lepra a fost curăţită. Tot aşa stau lucrurile şi cu lepra păcatului, adânc înrădăcinată, ucigătoare şi cu neputinţă de a fi curăţită de puterea omenească. „Tot capul este bolnav şi toată inima suferă de moarte. Din tălpi până în creştet, nimic nu-i sănătos, ci numai răni, vânătăi şi carne vie” (Isaia 1:5,6). Dar Iisus, venind să locuiască în corp omenesc, nu Se întinează. Prezenţa Lui are putere vindecătoare pentru păcătos. Oricine cade la picioarele Lui, spunând în credinţă: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti”, va auzi răspunsul: „Da, vreau, fii curăţit!” (Matei 8:2,3).
În unele cazuri de vindecare, Iisus n-a dat îndată binecuvântarea cerută. Dar în cazuri de lepră, când I se cerea ajutorul, cererea era ascultată imediat. Atunci când ne rugăm pentru binecuvântări pământeşti, răspunsul la rugăciune poate să întârzie sau se poate ca Dumnezeu să ne dea altceva decât ceea ce cerem, dar nu aşa se întâmplă când cerem să fim scăpaţi de păcat. Dorinţa Lui este tocmai să ne curăţească de păcat, să facă din noi copii ai Lui şi să ne dea putere pentru a trăi o viaţă sfântă. Hristos „S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl” (Galateni 1:4). Şi „îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă orice I-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut” (1 Ioan 5:14,15). „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).
La vindecarea slăbănogului din Capernaum, Hristos a dat aceeaşi învăţătură. El a făcut minunea pentru a da dovadă despre puterea de a ierta păcatele. Vindecarea slăbănogului ilustrează şi alte adevăruri preţioase. Ea este plină de speranță şi de încurajare, iar din cele întâmplate cu fariseii porniţi pe ceartă, ea are şi o învăţătură plină de avertizări.
Ca şi leprosul, slăbănogul pierduse orice speranţă de vindecare. Boala lui era urmarea unei vieţi de păcat, şi suferinţele lui erau făcute şi mai amare din cauza remuşcărilor. De multă vreme le ceruse el ajutor fariseilor şi doctorilor, sperând să fie scăpat de suferinţele lui spirituale şi de durerile fizice. Dar ei îl declaraseră cu răceală ca fiind nevindecabil şi fusese lăsat să sufere mânia lui Dumnezeu. Fariseii priveau suferinţa ca o dovadă a dizgraţiei divine şi se ţineau departe de cei bolnavi şi de cei suferinzi. S-a întâmplat însă adesea ca tocmai aceia care se credeau atât de sfinţi să fie mai vinovaţi decât oamenii suferinzi pe care îi condamnau.
Omul paralizat era cu totul lipsit de ajutor şi, văzând că nu mai e speranță să-i vină de undeva scăparea, el a căzut în disperare. Atunci a auzit de lucrările minunate ale lui Iisus, i s-a spus că alţii, tot aşa de păcătoşi şi deznădăjduiţi ca el, fuseseră vindecaţi, că până şi leproşii fuseseră curăţiţi. Prietenii care i-au spus lucrurile acestea i-au dat curaj să creadă că şi el ar putea să fie vindecat, dacă ar fi dus la Iisus. Dar speranța lui s-a spulberat când şi-a adus aminte în ce chip venise boala asupra lui. Se temea ca nu cumva Medicul cel neprihănit să nu-l suporte în faţa Lui.
Dar, mai mult decât vindecarea fizică, el dorea eliberarea de povara păcatului. Dacă ar fi putut să-L vadă pe Iisus şi să primească asigurarea iertării şi a păcii cu Cerul, el ar fi fost mulţumit fie să trăiască, fie să moară, după voia lui Dumnezeu. Strigătul omului pe moarte a fost: „O, de-aş putea ajunge în faţa Lui!” Nu era timp de pierdut – carnea lui prăpădită începea să dea semne de descompunere. Cu lacrimi în ochi i-a rugat pe prietenii lui să-l ducă pe pat până la Iisus, lucru pe care ei l-au făcut cu mare plăcere. Dar mulţimea care se adunase înăuntrul şi împrejurul casei în care Se afla Mântuitorul era atât de deasă, încât era cu neputinţă pentru bolnav şi pentru prietenii lui să ajungă la El sau chiar numai până acolo de unde să-I audă glasul.
Iisus predica în casa lui Petru. După obicei, ucenicii Lui şedeau acolo. Au venit şi „nişte farisei şi învăţători ai legii, din toate satele Galileei şi Iudeei şi din Ierusalim”. Aceştia veniseră ca iscoade, căutând o acuzaţie împotriva lui Iisus. În afară de aceste persoane oficiale, în mulţimea amestecată se înghesuiau oameni mânaţi de zel, de evlavie, de curiozitate şi chiar necredincioşi. Erau reprezentate acolo diferite naţionalităţi şi toate clasele sociale. „Iar puterea Domnului era cu El ca să vindece.” Duhul vieţii plana asupra adunării, dar fariseii şi cărturarii nu I-au simţit prezenţa. Ei nu şi-au simţit lipsa şi, pentru ei, nu a fost vindecare. „Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale” (Luca 1:53).
Cei care îl duceau pe omul paralizat au încercat de nenumărate ori să-şi facă drum prin mulţime, dar în zadar. Bolnavul privea în jur într-o grozavă disperare. Când ajutorul căutat de atâta vreme era aşa de aproape, cum putea să renunţe la speranţa sa? La îndemnul lui, prietenii l-au urcat pe acoperişul casei şi, desfăcând învelişul, l-au lăsat înăuntru, la picioarele lui Iisus. Cuvântarea Sa a fost întreruptă. Mântuitorul a privit la faţa plină de durere şi a văzut ochii rugători aţintiţi asupra Lui. A înţeles totul, căci El o atrăsese la Sine pe această fiinţă deznădăjduită şi îndoielnică. În timp ce omul paralizat era încă acasă, Mântuitorul îi adusese convingerea în conştiinţă. Când s-a pocăit de păcatele lui şi a crezut în puterea lui Iisus de a-l vindeca, îndurările dătătoare de viaţă ale Mântuitorului au căzut de prima dată ca o binecuvântare asupra inimii lui însetate. Iisus urmărise prima scânteie de credinţă, care crescuse până la convingerea că El era singurul ajutor al păcătosului şi văzuse cum aceasta devine tot mai puternică, odată cu fiecare efort de a veni înaintea Lui.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Acum, în cuvinte care au atins urechea suferindului ca o melodie plăcută, Mântuitorul a zis: „Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!”
Povara disperării cade de pe inima omului bolnav, pacea iertării se aşază asupra duhului său şi străluceşte pe chipul său. Durerea fizică s-a dus şi întreaga lui fiinţă e transformată. Slăbănogul nenorocit este vindecat! Păcătosul vinovat este iertat!
În credinţă simplă, el primise cuvintele lui Iisus ca fiind darul unei vieţi noi. El n-a mai cerut nimic, ci a rămas într-o tăcere plină de fericire, prea plin de bucurie pentru a mai putea vorbi. Lumina cerească strălucea asupra feţei lui şi oamenii priveau uimiţi la scena aceasta.
Rabinii aşteptaseră plini de nerăbdare să vadă ce hotărâre ia Hristos în cazul acesta. Şi-au adus aminte că omul venise la ei după ajutor şi că ei refuzaseră să-i dea speranță sau să-i arate simpatie. Nemulţumindu-se numai cu atât, declaraseră că omul suferea un blestem dumnezeiesc pentru păcatele lui. Lucrurile acestea le-au revenit cu putere în minte când l-au văzut pe omul bolnav înaintea lor. Au observat interesul cu care toţi urmăreau scena şi au simţit o teamă nespusă că-şi vor pierde influenţa asupra poporului.
Aceşti demnitari n-au schimbat între ei niciun cuvânt, dar, privind unii la alţii, au avut acelaşi gând, şi anume că trebuie făcut ceva pentru a opri valul simţămintelor. Iisus declarase că păcatele slăbănogului erau iertate. Fariseii au considerat aceste cuvinte ca o hulă şi au plănuit să prezinte lucrurile acestea ca pe un păcat vrednic de moarte. Ei şi-au zis în inima lor: „Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?” (Marcu 2:7).
Aţintindu-Şi privirile asupra lor, priviri sub care ei au început să tremure şi să se dea înapoi, Iisus a zis: „Pentru ce aveţi astfel de gânduri în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: «Păcatele îţi sunt iertate» sau a zice: «Scoală-te şi umblă»? Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele, «scoală-te», a zis El slăbănogului, «ridică-ţi patul şi du-te acasă».”
Atunci, acela care fusese adus la Iisus pe o targă se ridică pe picioarele sale, ce prinseseră din nou elasticitate şi tăria tinereţii. Sângele dătător de viaţă aleargă prin venele lui. Fiecare organ al trupului porneşte deodată la lucru. Strălucirea sănătăţii ia locul palorii morţii care fusese atât de aproape „şi îndată slăbănogul s-a sculat, şi-a ridicat patul şi a ieşit afară în faţa tuturor; aşa că toţi au rămas uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu şi ziceau: «Niciodată n-am mai văzut aşa ceva!»”
O, minunată iubire a lui Hristos, care Se apleacă să-i vindece pe păcătoşi şi pe suferinzi! Divinitatea simte împreună cu omul, uşurându-i durerile şi suferinţele! O, minunată putere, manifestată astfel pentru fiii oamenilor! Cine se mai poate îndoi de solia mântuirii? Cine poate da la o parte îndurările unui Mântuitor plin de milă?
A fost nevoie de putere creatoare pentru a reface sănătatea acelui trup în stare de descompunere. Acelaşi glas, care l-a chemat la viaţă pe omul făcut din ţărâna pământului, a rostit cuvinte de viaţă şi pentru slăbănogul muribund. Şi aceeaşi putere care a dat viaţă trupului a reînnoit şi inima. Acela care la creaţie „a zis şi s-a făcut”, care „porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă” (Psalmii 33:9), rostise o hotărâre de viaţă pentru omul mort în greşeli şi păcate. Vindecarea trupului era o dovadă a puterii care înnoise inima. Hristos i-a poruncit slăbănogului să se ridice şi să meargă, „ca să ştiţi”, a zis El, „că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele”.
Slăbănogul a găsit în Hristos vindecare atât pentru suflet, cât şi pentru corp. Vindecarea spirituală a fost urmată de vindecarea fizică. Învăţătura aceasta nu trebuie să fie trecută cu vederea. Astăzi sunt mii de oameni care suferă de boli fizice, care, asemenea slăbănogului, ar dori să audă cuvintele: „Păcatele îţi sunt iertate.” Povara păcatului, cu neliniştea şi cu dorinţele lui neîmplinite, este cauza bolilor lor. Ei nu pot să afle odihnă câtă vreme nu vin la Vindecătorul sufletelor lor. Pacea pe care numai El o poate oferi va da putere minţii şi sănătate corpului.
Iisus a venit „să nimicească lucrările Diavolului”. „În El era viaţă”, şi El zice: „Am venit ca oile Mele să aibă viaţă şi să o aibă din belşug.” El este „duh dătător de viaţă” (1 Ioan 3:8; Ioan 1:4; 10:10; 1 Corinteni 15:45). El are şi acum aceeaşi putere dătătoare de viaţă, ca şi atunci când vindeca bolnavii pe pământ şi rostea iertare pentru păcătoşi. „El îţi iartă fărădelegile tale, El îţi vindecă toate bolile tale” (Psalmii 103:3).
Efectul produs asupra oamenilor prin vindecarea slăbănogului era ca şi când s-ar fi deschis cerul şi s-ar fi descoperit slava unei lumi mai bune. Când omul vindecat a trecut prin mulţime, binecuvântându-L pe Dumnezeu la fiecare pas şi purtându-şi povara ca şi când ar fi fost uşoară ca un fulg, oamenii s-au dat înapoi ca să-i facă loc şi, cu faţa înspăimântată, priveau spre el şoptind unul către altul: „Azi am văzut lucruri nemaipomenite.”
Fariseii erau muţi de uimire şi copleşiţi din cauza înfrângerii. Ei văzuseră că aici nu e loc pentru ca gelozia lor să aprindă mulţimea. Minunea săvârşită asupra omului pe care ei îl respinseseră sub mânia lui Dumnezeu îi impresionase pe oameni atât de mult, încât, pentru un timp, rabinii au fost uitaţi. Ei au văzut că Hristos are puterea pe care ei I-o atribuiau numai lui Dumnezeu. Cu toate acestea, demnitatea purtării Lui amabile era într-un contrast izbitor cu purtarea lor îngâmfată. Ei erau dezorientaţi şi umiliţi, recunoscând, dar nemărturisind, că în faţa lor e o fiinţă superioară. Cu cât era mai puternică dovada că Iisus avea putere pe pământ să ierte păcatele, cu atât mai mult ei se afundau în necredinţă. Din casa lui Petru, unde îl văzuseră pe slăbănog vindecat prin cuvântul Domnului, ei au plecat să născocească noi planuri pentru a-L aduce la tăcere pe Fiul lui Dumnezeu.
Bolile trupeşti, oricât de rele şi înrădăcinate, erau vindecate prin puterea lui Hristos, dar boala sufletească îşi înfigea rădăcinile tot mai adânc în aceia care închideau ochii faţă de lumină. Lepra şi paralizia nu erau atât de îngrozitoare ca bigotismul şi necredinţa.
În familia slăbănogului a fost o mare bucurie când el s-a întors acasă, ducând cu uşurinţă patul pe care foarte încet fusese luat din faţa lor cu puţin timp mai înainte. Ei s-au adunat cu lacrimi în ochi în jurul lui, abia îndrăznind să-şi creadă ochilor. El stătea în faţa lor plin de putere. Braţele pe care ei le văzuseră lipsite de viaţă erau acum gata să se supună voinţei lui. Carnea lui zbârcită şi vânătă era acum fragedă şi rumenă. El mergea cu pas hotărât şi liber. Bucuria şi speranţa erau scrise pe fiecare trăsătură a feţei lui şi o expresie de curăţie şi de pace luase locul urmelor păcatului şi ale suferinţei. Mulţumiri pline de bucurie se înălţau din casa lor şi Dumnezeu era proslăvit prin Fiul Său, care îi dăduse din nou speranță celui dezamăgit şi tărie celui zdrobit. Omul acesta şi familia lui erau gata să-şi dea viaţa pentru Iisus. Nicio îndoială nu le umbrea credinţa, nicio urmă de necredinţă nu păta încrederea în Acela care adusese lumină în casa lor întunecată.