Hristos voia să-i înveţe pe ucenici şi pe vrăjmaşii Lui că primul loc trebuie să-l ocupe slujirea lui Dumnezeu. Ţinta lucrării Lui în lumea aceasta este mântuirea omului, prin urmare tot ce este necesar să se facă în Sabat pentru săvârşirea acestei lucrări este în acord cu legea cu privire la Sabat. Iisus a încununat apoi argumentaţia Sa, declarându-Se „Domn al Sabatului” – Unul care era mai presus de orice discuţie şi mai presus de orice lege. Acest Judecător veşnic îi achită pe ucenici de vină, făcând apel chiar la legea pe care ei erau acuzaţi că o calcă.
Iisus n-a lăsat să treacă lucrul acesta fără să-i mustre pe vrăjmaşii Săi. El a spus că, în orbirea lor, ei înţelegeau greşit rostul Sabatului. El a zis: „Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: «Milă voiesc, iar nu jertfe», n-aţi fi osândit pe nişte nevinovaţi” (Matei 12:7). Ritualurile lor lipsite de căldură nu puteau să umple golul adus de lipsa acelei credincioase şi duioase iubiri, care îi va caracteriza întotdeauna pe adevăraţii închinători ai lui Dumnezeu.
Hristos a repetat adevărul că sacrificiile nu aveau valoare în ele însele. Ele erau un mijloc, şi nu un scop. Ţinta lor era să-i îndrume pe oameni la Mântuitorul şi în felul acesta să-i aducă în armonie cu Dumnezeu. El preţuieşte numai un serviciu făcut din iubire. Dacă lipseşte aceasta, tot şirul ceremoniilor este pentru El o ofensă. Tot aşa este şi cu Sabatul. El avea ca scop să-i aducă pe oameni în legătură cu Dumnezeu, dar, dacă mintea era stăpânită de forme obositoare, adevăratul rost al Sabatului era zădărnicit. Păzirea lui exterioară era doar o batjocură.
Într-un alt Sabat, când Iisus a intrat în sinagogă, a văzut acolo un om cu mâna uscată. Fariseii Îl urmăreau să vadă ce va face. Mântuitorul ştia bine că, dacă va vindeca pe cineva în Sabat, va fi privit ca un călcător al Legii, dar El nu a ezitat să dărâme zidul restricţiilor tradiţionale care împresurau Sabatul. Iisus l-a chemat pe bolnav să stea în mijloc şi apoi a întrebat: „Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viaţa cuiva sau să o pierzi?” Printre iudei, circula maxima că, dacă un om n-a făcut bine atunci când a avut prilejul, înseamnă că a făcut rău; dacă cineva nu făcea ce trebuia ca să scape o viaţă, însemna că a ucis. În felul acesta, Iisus i-a întâmpinat pe rabini pe terenul lor. „Dar ei tăceau. Atunci, rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei şi mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: «Întinde-ţi mâna!» El a întins-o, şi mâna i s-a făcut sănătoasă” (Marcu 3:4,5).
Când a fost întrebat: „Este îngăduit a vindeca în zilele de Sabat?”, Iisus a răspuns: „Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie şi-i cade într-o groapă în ziua Sabatului, să n-o apuce şi s-o scoată afară? Cu cât mai de preţ este deci un om decât o oaie? De aceea este îngăduit a face bine în zilele de Sabat” (Matei 12:10-12).
Fariseii care-L urmăreau n-au îndrăznit să-I răspundă lui Iisus în faţa mulţimii, de teamă să nu intre în vreo încurcătură. Ştiau că El vorbise adevărul. Ca să nu calce vreo tradiţie, ei l-ar fi lăsat pe un om să sufere, dar tot ei ar fi scăpat o vită pentru ca proprietarul ei să nu sufere vreo pagubă din această pricină. De aceea, ei arătau mai multă purtare de grijă pentru un animal necuvântător decât pentru un om, care e făcut după chipul lui Dumnezeu. Aceasta ilustrează lucrarea tuturor religiilor neadevărate. Ele îşi au obârşia în dorinţa omului de a se înălţa mai presus de Dumnezeu, dar urmarea a fost că omul a decăzut mai jos ca animalele. Orice religie care se luptă împotriva stăpânirii lui Dumnezeu îl jefuieşte pe om de slava pe care a avut-o la creaţie şi care trebuie să-i fie redată prin Hristos. Orice religie falsă îi învaţă pe adepţii ei să fie nepăsători faţă de nevoile, suferinţele şi drepturile omului. Evanghelia pune asupra omenirii un preţ mare, pentru că este răscumpărată cu sângele lui Hristos, şi promovează o grijă duioasă faţă de nevoile şi suferinţele omului. Domnul zice: „Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir” (Isaia 13:12).
Când Iisus S-a îndreptat către farisei cu întrebarea dacă este îngăduit să facă bine în zilele de Sabat, să scape o viaţă sau să o piardă, El le-a pus în faţă planurile lor nelegiuite. Ei vânau viaţa Lui cu ură înverşunată, în timp ce El scăpa viaţa oamenilor şi aducea fericire mulţimilor. Era mai bine să ucizi în zi de Sabat, așa cum plănuiau ei, sau să vindeci bolnavi, aşa cum făcuse El? Era mai drept să ai în inimă ucidere în sfânta zi a lui Dumnezeu decât iubire pentru toţi oamenii, iubire care îşi găseşte expresia în fapte de milă?
Vindecându-l pe omul cu mâna uscată, Iisus a condamnat tradiţia iudeilor şi a făcut ca porunca a patra să rămână aşa cum o dăduse Dumnezeu. „Este îngăduit a face bine în zilele de Sabat”, a declarat El. Îndepărtând restricţiile fără rost ale iudeilor, Hristos a onorat Sabatul, în timp ce aceia care se plângeau de El dezonorau sfânta zi a lui Dumnezeu.
Aceia care susţin că Hristos a desfiinţat Legea învaţă că El a călcat Sabatul şi i-a îndreptăţit pe ucenicii Lui să facă la fel. În felul acesta, ei iau aceeaşi poziţie ca iudeii care Îl calomniau pe Iisus. În această privinţă, ei contrazic mărturia dată de Hristos Însuşi, care a zis: „Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui” (Ioan 15:10). Nici Mântuitorul, nici urmaşii Lui n-au călcat Legea cu privire la Sabat. Hristos era un reprezentant viu al Legii. În viaţa Lui nu s-a găsit nicio călcare a preceptelor ei sfinte. Privind o întreagă naţiune de martori care căutau ocazia să-L condamne, El putea zice fără ca vreo persoană să-L poată contrazice: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Ioan 8:46).
Mântuitorul nu venise să dea la o parte cele spuse de patriarhi şi profeţi, deoarece El Însuşi vorbise prin aceşti oameni reprezentativi. Toate adevărurile din Cuvântul lui Dumnezeu erau de la El. Dar aceste pietre preţioase fuseseră greşit zidite. Lumina lor preţioasă fusese mistificată pentru a servi rătăcirii. Dumnezeu dorea ca ele să fie scoase din templul rătăcirii şi să fie aşezate din nou în edificiul adevărului. Lucrul acesta putea să-l facă numai o mână dumnezeiască. Pus în legătură cu rătăcirea, adevărul fusese făcut să ajute lucrarea vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al omului. Hristos venise să-l aşeze în poziţia aceea de unde să-I dea slavă lui Dumnezeu şi să lucreze la mântuirea omenirii.
Instituţiile pe care le-a rânduit Dumnezeu sunt pentru binele omenirii. „Toate aceste lucrări se petrec în folosul vostru.” „Fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre şi voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4:15; 1 Corinteni 3:22,23). Legea Celor Zece Porunci, din care Sabatul este o parte, a fost dată de Dumnezeu poporului Său ca o binecuvântare. „Domnul ne-a poruncit atunci”, a zis Moise, „să împlinim toate aceste legi, să ne temem de Domnul, Dumnezeul nostru, ca să fim totdeauna fericiţi şi să ne ţină în viaţă” (Deuteronomul 6:24). Iar prin psalmist s-a dat această solie lui Israel: „Slujiţi Domnului cu bucurie, veniţi cu veselie înaintea Lui. Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem: noi suntem poporul Lui şi turma păşunii Lui. Intraţi cu laude pe porţile Lui, intraţi cu cântări în curţile Lui!” (Psalmii 100:2-4). Şi despre „toţi cei ce vor păzi Sabatul ca să nu-l pângărească”, Domnul zice: „Îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt şi-i voi umple de veselie în casa Mea de rugăciune” (Isaia 56:6,7).
Aceste cuvinte sunt pline de învăţătură şi mângâiere. Deoarece a fost făcut pentru om, Sabatul este ziua Domnului. El aparţine lui Hristos, pentru că „toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3). Deoarece El a făcut toate lucrurile, El a făcut şi Sabatul. El l-a pus deoparte, ca un semn de amintire al lucrării creației. Sabatul arată spre El, dovedindu-L că este Creator şi Sfinţitor. El declară că Acela care a creat toate lucrurile în cer şi pe pământ şi prin care sunt ţinute toate lucrurile este conducătorul bisericii şi că, prin puterea Lui, noi suntem împăcaţi cu Dumnezeu. Căci, vorbind către Israel, El a zis: „Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul care-i sfinţesc” – îi fac sfinţi (Ezechiel 20:12). Prin urmare, Sabatul este un semn al puterii lui Hristos de a ne sfinţi. El este dat tuturor acelora pe care îi sfinţeşte Hristos. Ca semn al puterii Sale sfinţitoare, Sabatul este dat tuturor acelora care, prin Hristos, devin o parte a Israelului lui Dumnezeu.
Domnul mai zice: „Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L […], atunci te vei putea desfăta în Domnul” (Isaia 58:13,14). Pentru toţi aceia care primesc Sabatul ca un semn al puterii creatoare şi răscumpărătoare a lui Hristos, el va fi o desfătare. Văzându-L pe Hristos în Sabat, ei se desfată în El. Sabatul îi îndrumă către lucrările creaţiei, ca o dovadă a marii Lui puteri de a mântui. În timp ce ne atrage atenţia către pacea Edenului care a fost pierdută, el ne vorbeşte despre pacea restabilită prin Mântuitorul. Fiecare lucru din natură repetă chemarea Lui: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).