Ai terminat de citit capitolul 29 – Sabatul, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/BUQ4xMwYhBxYx5gHA
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 30 – Alegerea celor doisprezece.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
„În urmă, Iisus S-a suit pe munte; a chemat la El pe cine a vrut şi ei au venit la El. A rânduit dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine şi să-i trimită să propovăduiască.”
Chemarea celor doisprezece la apostolat şi Predica de pe Munte au avut loc la adăpostul copacilor, pe o colină a muntelui, nu departe de Marea Galileei. Câmpurile şi dealurile erau locurile preferate ale lui Iisus şi mare parte din învăţătura Lui a fost dată sub cerul liber, mai mult decât în templu sau în sinagogi. Nicio sinagogă n-ar fi putut cuprinde mulţimea de oameni care-L urma. Dar nu numai pentru motivul acesta a ales El să-i înveţe pe oameni în câmpii şi în crânguri. Lui Iisus Îi plăceau scenele din natură. Pentru El, fiecare loc retras şi liniştit era un templu sfânt.
Primii locuitori ai pământului îşi aleseseră un sanctuar sub umbra pomilor Edenului. Acolo comunicase Hristos cu părintele omenirii. Când au fost izgoniţi din paradis, primii noştri părinţi încă se mai închinau în câmpii şi crânguri şi acolo i-a întâlnit Iisus, aducându-le Evanghelia harului Său. Hristos a fost Acela care a vorbit cu Avraam sub stejarii lui Mamre, a vorbit şi cu Isaac când mergea să se roage pe câmpie, în amurgul serii, cu Iacov pe o colină la Betel, cu Moise în Munţii Madianului şi cu tânărul David în timp ce-şi veghea turma. Tot sub îndrumările lui Hristos, timp de cincisprezece veacuri, poporul iudeu îşi părăsea casele pentru o săptămână în fiecare an şi locuia în colibe făcute din ramuri verzi, „din pomii cei frumoşi, ramuri de finici, ramuri de copaci stufoşi şi de sălcii de râu” (Leviticul 23:40).
Pentru a-i pregăti pe ucenici, Iisus a ales să-i scoată din larma oraşului în liniştea câmpiilor şi a dealurilor, care erau mai potrivite cu lecţiile de lepădare de sine pe care El dorea să-i înveţe. În timpul lucrării Sale, El avea plăcerea să-i adune pe oameni în jurul Său, sub cerul albastru, undeva pe o coastă înverzită de deal sau pe ţărm, lângă lac. Aici, înconjurat de lucrările propriei creaţiei, El putea să îndrepte gândurile ascultătorilor de la cele artificiale la cele naturale. În creşterea şi dezvoltarea naturii se descopereau principiile Împărăţiei Sale. Atunci când îşi ridicau privirea către dealurile lui Dumnezeu şi admirau lucrările minunate ale mâinilor Sale, oamenii puteau să primească învăţăturile preţioase ale adevărului dumnezeiesc. Învăţătura dată de Hristos urma să le fie repetată de lucrările din natură. La fel se întâmplă şi cu toţi aceia care ies în natură, avându-L pe Hristos în inima lor. Ei se vor simţi înconjuraţi de o influenţă sfântă. Lucrurile din natură conţin pildele Domnului şi repetă sfaturile date de El. Având comuniune cu Dumnezeu prin natură, mintea se înalţă şi inima găseşte odihnă.
Acum s-a făcut primul pas pentru a organiza biserica, pentru ca, după plecarea lui Hristos, ea să fie reprezentanta Lui pe pământ. Ei nu aveau la dispoziţie un sanctuar somptuos, însă Mântuitorul i-a condus pe ucenici la locul liniştit pe care-l prefera şi, în mintea lor, experienţele sfinte din ziua aceea aveau să fie pentru totdeauna legate de frumuseţea muntelui, a văilor şi a mării.
Iisus îi chemase pe ucenici ca să-i poată trimite ca martori ai Săi, pentru a vesti lumii ce văzuseră şi ce auziseră de la El. Slujba care le fusese încredinţată era cea mai importantă la care au fost chemate vreodată fiinţe omeneşti şi era, ca însemnătate, imediat după aceea a lui Hristos. Ei aveau să fie împreună-lucrători cu Dumnezeu pentru salvarea lumii. După cum în Vechiul Testament cei doisprezece patriarhi au fost reprezentanţii lui Israel, tot aşa cei doisprezece apostoli trebuiau să fie reprezentanţii bisericii formate de Evanghelie.
Mântuitorul cunoştea caracterul oamenilor pe care îi alesese, cunoştea toate slăbiciunile şi nedesăvârşirile lor. El cunoştea toate primejdiile prin care ei urmau să treacă, precum şi răspunderea care trebuia să fie pusă asupra lor şi inima Lui era plină de grijă pentru aceşti aleşi. Singur, pe un munte aproape de Marea Galileei, El a petrecut toată noaptea în rugăciune pentru ei, în timp ce aceştia dormeau la poalele muntelui. Îndată ce s-au arătat primele raze ale dimineţii, i-a chemat să vină la El, deoarece avea să le comunice un lucru important.
Ucenicii aceştia fuseseră câtva timp împreună cu Hristos în lucrarea Lui. Ioan şi Iacov, Andrei şi Petru, împreună cu Filip, Natanael şi Matei fuseseră într-o legătură mai strânsă cu El decât ceilalţi şi fuseseră martori la mai multe minuni ale Lui. Petru, Iacov şi Ioan se găseau într-o legătură deosebită cu El. Ei erau aproape întotdeauna cu El, fiind martori la minunile Lui şi ascultând cuvintele Lui. Ioan era şi mai strâns legat de Iisus, aşa încât el era cunoscut ca fiind ucenicul pe care îl iubea Iisus. Mântuitorul îi iubea pe toţi, dar Ioan avea inima cea mai primitoare. Era mai tânăr ca toţi ceilalţi şi, cu multă încredere copilărească, îşi deschidea inima faţă de Iisus. În felul acesta, el a ajuns într-o legătură mai strânsă de iubire cu Hristos şi prin el s-a transmis poporului Său cea mai profundă învăţătură spirituală a Mântuitorului.
În fruntea uneia dintre grupele în care sunt împărţiţi apostolii se găseşte numele lui Filip. El a fost primul ucenic căruia Iisus i-a adresat porunca: „Urmează-Mă!” Filip era din Betsaida, cetatea lui Andrei şi a lui Petru. El ascultase învăţătura lui Ioan Botezătorul şi auzise cum Îl prezentase pe Iisus ca Miel al lui Dumnezeu. Filip era un căutător sincer după adevăr, dar, în ceea ce priveşte credinţa, era zăbavnic cu inima. Deşi se unise cu Hristos, din felul în care a vorbit cu Natanael se vede că el nu era cu totul convins de divinitatea lui Iisus. Deşi Hristos fusese proclamat ca Fiu al lui Dumnezeu printr-un glas din cer, pentru Filip, El era „Iisus din Nazaret, fiul lui Iosif” (Ioan 1:45). Din nou s-a arătat lipsa de credinţă a lui Filip când au fost hrăniţi cei cinci mii de oameni. Pentru a-l încerca, Iisus a întrebat: „De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce oamenii aceştia?” Răspunsul lui Filip înclina către necredinţă: „Pâinile pe care le-am putea cumpăra cu două sute de dinari n-ar ajunge ca fiecare să capete puţintel din ele” (Ioan 6:5-7). Iisus S-a întristat. Cu toate că Îi văzuse lucrările şi-I simţise puterea, Filip totuşi nu avea credinţă. Când grecii l-au întrebat cu privire la Iisus, Filip n-a folosit acest prilej pentru a-i prezenta Mântuitorului, ci s-a dus să-i spună lui Andrei. Până şi în ultimele ceasuri dinaintea răstignirii, cuvintele lui Filip erau de natură să descurajeze credinţa. Când Toma I-a spus lui Iisus: „«Doamne, nu ştim unde Te duci. Cum putem să ştim calea într-acolo?» Iisus i-a răspuns: «Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. […] Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu.»” De la Filip a venit un răspuns al necredinţei: „Doamne, arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns” (Ioan 14:5-8). Atât de greoi la inimă, atât de slab în credinţă era ucenicul acela care timp de trei ani fusese cu Iisus!
În contrast cu necredinţa lui Filip era încrederea copilărească a lui Natanael. El era de fel un om foarte sincer, un om care vedea prin credinţă realităţile nevăzute. Cu toate acestea, Filip era un elev în şcoala lui Hristos şi Învăţătorul divin suporta cu răbdare necredinţa şi încetineala lui. Când S-a revărsat Duhul Sfânt asupra ucenicilor, Filip a devenit un învăţător după voia lui Dumnezeu. El ştia despre ce vorbea şi-i învăţa pe oameni cu o siguranţă care le aducea convingere ascultătorilor.
În timp ce Iisus îi împuternicea pe ucenici, unul care nu fusese chemat în mod deosebit a stăruit să fie acceptat între ei. Acesta era Iuda Iscarioteanul, un om care pretindea că este urmaş al lui Hristos. El s-a prezentat şi a cerut cu stăruinţă un loc în acest cerc intim al ucenicilor. Cu multă seriozitate şi cu o aparentă sinceritate, el a zis: „Învăţătorule, vreau să Te urmez oriunde vei merge.” Iisus nici nu l-a respins, nici nu i-a zis bun venit, ci numai a rostit aceste cuvinte triste: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul” (Matei 8:19,20). Iuda credea că Iisus este Mesia şi, unindu-se cu apostolii, spera să-şi asigure o poziţie înaltă în împărăţia cea nouă. Iisus urmărea să nimicească această speranţă, mărturisindu-Şi sărăcia.
Ucenicii ţineau mult ca Iuda să facă parte din numărul lor. Înfăţişarea lui era impunătoare, era un om ager la minte şi talentat în lucrările lui şi ei I l-au recomandat lui Iisus ca pe un om care L-ar fi putut ajuta foarte mult în lucrare. Au fost însă surprinşi că Iisus l-a primit cu atâta răceală.