Ucenicii fuseseră foarte mult dezamăgiţi pentru faptul că Iisus nu încercase să-Şi asigure colaborarea conducătorilor lui Israel. Ei considerau ca o greşeală faptul că nu-Şi întăreşte lucrarea prin asigurarea sprijinului acestor oameni cu influenţă. Dacă El l-ar fi respins pe Iuda, în mintea lor ei ar fi pus la îndoială înţelepciunea Domnului lor. Cele petrecute mai târziu cu Iuda aveau să le arate pericolul de a îngădui considerentelor omeneşti să influențeze hotărârea cu privire la destoinicia oamenilor pentru lucrarea lui Dumnezeu. Colaborarea unor astfel de oameni pe care ucenicii erau nerăbdători să-i câştige ar fi făcut ca lucrarea să ajungă în mâna celor mai înverşunaţi vrăjmaşi ai ei.
Cu toate acestea, atunci când s-a alăturat ucenicilor, Iuda nu era insensibil la frumuseţea caracterului lui Hristos. Simţea influenţa acelei puteri dumnezeieşti, care atrăgea sufletele la Mântuitorul. Acela care nu venise să zdrobească trestia frântă, nici să stingă mucul care fumegă nu voia să respingă acest suflet, chiar dacă doar o slabă dorinţă îl îndemna către lumină. Mântuitorul a citit în inima lui Iuda. El cunoştea adâncurile nelegiuirii în care avea să se cufunde Iuda, dacă nu avea să fie eliberat prin harul lui Dumnezeu. Aducându-l pe acest om în legătură cu Sine, El l-a aşezat în situaţia ca în fiecare zi să fie adus în legătură cu revărsarea iubirii Sale neegoiste. Dacă şi-ar fi deschis inima faţă de Hristos, harul dumnezeiesc ar fi îndepărtat demonul egoismului, iar Iuda ar fi devenit un supus al Împărăţiei lui Dumnezeu.
Dumnezeu îi ia pe oameni aşa cum sunt, cu trăsături omeneşti în caracterul lor, şi îi pregăteşte pentru serviciul Său, dacă vor să fie disciplinaţi şi să înveţe de la El. Ei nu sunt aleşi pentru că sunt desăvârşiţi, ci, în ciuda nedesăvârşirilor, sunt aleşi ca, prin cunoaşterea şi trăirea adevărului şi prin harul lui Hristos, să poată fi transformaţi după chipul Său.
Iuda a avut aceleaşi ocazii pe care le-au avut şi ceilalţi ucenici. A ascultat aceleaşi învăţături preţioase. Dar trăirea adevărului pe care o cerea Hristos nu se potrivea cu dorinţele şi scopurile lui şi el nu voia să-şi sacrifice ideile pentru a primi înţelepciunea dumnezeiască.
Cât de delicat S-a purtat Mântuitorul cu acela care avea să fie trădătorul Lui! În învăţăturile Sale, Iisus stăruia asupra principiilor binefacerii, care loveau lăcomia la rădăcină. El a făcut să treacă prin faţa lui Iuda înfăţişarea urâtă pe care o are lăcomia şi de multe ori acest ucenic şi-a dat seama că i se descrie caracterul şi se arată păcatul lui, dar nu voia să-şi recunoască şi să-şi părăsească nelegiuirea. Era încrezut în sine şi, în loc să se împotrivească ispitei, a continuat să-şi urmeze practicile înşelătoare. Hristos stătea în faţa lui ca o pildă vie de ceea ce trebuia să ajungă el, dacă folosea mijlocirea şi ajutorul dumnezeiesc, dar învăţăturile au ajuns la urechile lui Iuda una câte una, fără a fi luate în seamă.
Iisus nu l-a mustrat aspru pentru lăcomia lui, ci l-a suportat pe acest om cu răbdare divină, chiar atunci când îi dădea dovadă că citeşte în inima lui ca într-o carte deschisă. El îi prezenta cele mai înalte motive pentru a face ce este drept şi, lepădând lumina cerului, Iuda a rămas fără scuză.
În loc să meargă în lumină, Iuda a ales să-şi păstreze defectele. A cultivat cu plăcere dorinţe rele, patimi pline de răzbunare, gânduri negre şi urâte, până când Satana a pus deplină stăpânire pe el. Iuda a devenit reprezentantul vrăjmaşului lui Hristos.
Când I s-a alăturat lui Iisus, el avea câteva trăsături de caracter preţioase, care ar fi putut ajunge o binecuvântare pentru biserică. Dacă ar fi fost dispus să poarte jugul lui Hristos, ar fi fost printre apostolii de frunte; dar şi-a înăsprit inima atunci când i-au fost arătate defectele şi, cu mândrie şi răzvrătire, a ales ambiţiile lui egoiste. În felul acesta, s-a făcut nepotrivit pentru lucrarea pe care Dumnezeu ar fi dorit să i-o dea.
Toţi ucenicii aveau defecte însemnate atunci când Iisus i-a chemat în slujba Sa. Chiar şi Ioan, care a avut o legătură mai strânsă cu Cel blând şi umil, nu era din fire blând şi binevoitor. El şi fratele lui erau numiţi „Fiii tunetului”. Când au venit la Iisus, orice manifestare de dispreţ faţă de El stârnea indignare şi spirit de ceartă. Iritabilitate, dorinţă de răzbunare şi spirit de critică, toate se găseau la ucenicul iubit. El era mândru şi ambiţia lui era să fie cel dintâi în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar zi după zi, în contrast cu spiritul său violent, a admirat blândeţea şi îndelunga răbdare a lui Iisus şi a ascultat învăţăturile Lui despre umilinţă şi răbdare. Şi-a deschis inima faţă de influenţa dumnezeiască şi a devenit nu numai un ascultător, ci şi un împlinitor al cuvintelor Mântuitorului. Eul a fost ascuns în Hristos. A învăţat să poarte jugul lui Hristos şi să ducă povara Lui.
Iisus i-a mustrat pe ucenici şi i-a avertizat, dar Ioan şi fraţii lui nu L-au părăsit. Ei L-au ales pe Iisus în ciuda acestor mustrări. Mântuitorul nu S-a depărtat de la ei pentru că erau plini de slăbiciuni şi greşeli. Ei au împărtăşit cu El până la sfârşit încercările şi au învăţat lecţiile din viaţa Lui. Privind la Hristos, caracterul lor a fost transformat.
Apostolii se deosebeau mult unii de alţii prin obiceiuri şi temperament. Între ei se aflau vameşul Levi-Matei şi Simon, zelotul aprins, vrăjmaşul neîmpăcat al autorităţii Romei; generosul şi impulsivul Petru şi Iuda cel cu spirit josnic; Toma cel sincer, totuşi timid şi fricos; Filip, cel zăbavnic cu inima şi înclinat spre îndoială, şi ambiţioşii fii ai lui Zebedei, atât de direcţi cu fraţii lor. Aceştia au fost adunaţi, fiecare cu greşelile lui diferite, având toţi tendinţe către rău, moştenite sau cultivate; dar în şi prin Hristos ei trebuiau să rămână în familia lui Dumnezeu, învăţând să rămână una în credinţă, în învăţătură, în spirit. Ei urmau să aibă încercările lor, supărările lor şi părerile lor diferite între ele; dar, în timp ce Hristos locuia în inimă, nu puteau fi neînţelegeri între ei. Iubirea Lui avea să-i facă să se iubească unul pe altul; învăţăturile lui Hristos urmau să-i facă să se împace, în ciuda tuturor deosebirilor dintre ei, aducându-i pe ucenici la unitate până când aveau să fie un singur gând şi o singură judecată. Hristos fiind marele centru, ei urmau să se apropie unul de altul exact în măsura în care se apropiau de centru.
După ce i-a pregătit pe ucenici, Iisus a adunat grupa cea mică în jurul Lui şi, îngenunchind în mijlocul lor şi punându-Şi mâinile pe capul lor, a înălţat o rugăciune, consacrându-i pentru lucrarea Sa cea sfântă. În felul acesta, Domnul i-a împuternicit pe ucenici pentru lucrarea Evangheliei.
Ca reprezentanţi ai Lui între oameni, Hristos nu alege îngeri care n-au căzut niciodată, ci fiinţe omeneşti, oameni cu aceleaşi patimi ca aceia pe care caută să-i salveze. Hristos S-a îmbrăcat cu natura omenească pentru a putea ajunge la oameni. Dumnezeirea avea nevoie de natura omenească, deoarece trebuia să se împletească divinul cu umanul pentru a aduce lumii mântuirea. Dumnezeu avea nevoie de natura omenească, pentru ca natura omenească să ofere un mijloc de comuniune între Dumnezeu şi om. La fel stau lucrurile cu servii şi trimişii lui Hristos. Omul are nevoie de o putere din afara lui şi mai mare decât el care să refacă în el chipul lui Dumnezeu şi să-l facă în stare să săvârşească lucrarea lui Dumnezeu, dar aceasta nu face ca lucrarea omului să fie lipsită de importanţă. Natura omenească se bizuie pe puterea divină. Hristos locuieşte în inimă prin credinţă şi, prin colaborare cu Divinitatea, puterea omului ajunge în stare să facă binele.
Acela care i-a chemat pe pescarii din Galileea îi cheamă încă pe oameni în serviciul Său. El este atât de binevoitor să manifeste puterea Sa prin noi cum a făcut-o cu primii ucenici. Oricât am fi de nedesăvârşiţi şi de păcătoşi, Domnul ne oferă părtăşia cu El şi ucenicia lui Hristos. El ne invită să luăm parte la învăţăturile dumnezeieşti, pentru ca, unindu-ne cu Hristos, să putem face lucrările lui Dumnezeu.
„Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi” (2 Corinteni 4:7). Din cauza aceasta, predicarea Evangheliei a fost încredinţată unor oameni supuşi greşelii, şi nu îngerilor. Se vede foarte bine că puterea care lucrează prin slăbiciunea omenească este puterea lui Dumnezeu şi, în felul acesta, suntem încurajaţi să credem că puterea care poate să-i ajute pe alţii la fel de slabi ca noi poate să ne ajute şi pe noi. Şi aceia care personal sunt „cuprinşi de slăbiciune” trebuie să fie „îngăduitori cu cei neştiutori şi rătăciţi” (Evrei 5:2). Deoarece ei înşişi au fost în primejdie, cunosc pericolele şi greutăţile drumului şi pentru motivul acesta sunt chemaţi să meargă să-i ajute pe alţii care sunt în aceeaşi situație. Există suflete apăsate de îndoială, împovărate de slăbiciuni, lipsite de tărie în credinţă şi neînstare să-L înţeleagă pe Cel Nevăzut, dar un prieten pe care îl pot vedea, venind în locul lui Hristos, poate să fie inelul de legătură, care să prindă de Hristos credinţa lor şovăitoare.
Noi trebuie să fim împreună-lucrători cu îngerii cereşti pentru a-L prezenta lumii pe Iisus. Cu o ardoare aproape nerăbdătoare, îngerii ne aşteaptă să conlucrăm cu ei, deoarece omul trebuie să fie mijlocul prin care să se comunice cu omul. Şi atunci când ne predăm lui Hristos cu devotament, din toată inima, îngerii se bucură că pot să vorbească prin glasul nostru, pentru a descoperi iubirea lui Dumnezeu.