Ai terminat de citit capitolul 30 – Alegerea celor doisprezece, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/FqgD9XjskeVPej5n9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 31 – Predica de pe Munte.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Rareori i-a adunat Iisus numai pe ucenici pentru a le oferi cuvintele Sale. El nu i-a ales ca ascultători numai pe aceia care cunoşteau calea vieţii. Lucrarea Lui era de a ajunge la mulţimile care zăceau în ignoranţă şi rătăcire. El împărţea învăţăturile Sale pline de adevăr acolo unde puteau ajunge la minţile întunecate. Însuşi Acela care era Adevărul stătea cu coapsele încinse şi cu braţele mereu întinse pentru a-i binecuvânta şi, prin cuvinte de avertizare, de îndemn şi de încurajare, căuta să-i înalţe pe toţi cei care veneau la El.
Cu toate că a fost destinată ucenicilor, Predica de pe Munte a fost rostită în auzul mulţimii. După întărirea apostolilor prin binecuvântare, Iisus a mers cu ei pe malul lacului. Aici, oamenii începuseră să se adune încă din zorii zilei. În afară de mulţimea obişnuită de prin cetăţile Galileei, se găseau şi oameni din Iudeea şi chiar din Ierusalim, din Pereea, din Decapole, din Idumeea, tocmai din sudul Iudeei; de asemenea, erau şi din Tir şi Sidon, cetăţi feniciene de pe ţărmul Mării Mediterane. „Când au auzit tot ce făcea, au venit”, „ca să-L asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor… din El ieşea o putere care îi vindeca pe toţi” (Marcu 3:8; Luca 6:17-19).
Ţărmul îngust nu oferea condiţii prielnice ca glasul Lui să fie auzit de cei care doreau, de aceea Iisus S-a retras pe coasta muntelui. Ajungând la un podiş care oferea un loc plăcut de adunare pentru mulţimea nenumărată, S-a aşezat pe iarbă, iar ucenicii şi mulţimea I-au urmat pilda.
Locul ucenicilor era întotdeauna lângă Iisus. Oamenii se îmbulzeau mereu în jurul Lui, totuşi ucenicii înţelegeau că ei nu trebuie să fie daţi la o parte din faţa Lui. Ei se aşezau chiar lângă El, ca să nu piardă niciun cuvânt din învăţăturile Lui. Erau ascultători atenţi, doritori să înţeleagă adevărurile pe care urmau să le propovăduiască în toate ţările şi pentru toate vremurile.
Cu simţământul că acum trebuie să se aştepte la ceva neobişnuit, s-au strâns lângă Învăţătorul lor. Ei credeau că împărăţia trebuie să se întemeieze în curând şi, din evenimentele dimineţii, primiseră asigurarea că acum trebuie să se vestească ceva cu privire la această împărăţie. Un sentiment de aşteptare stăpânea şi mulţimea, iar feţele oamenilor dădeau dovadă de marele lor interes. În timp ce oamenii stăteau pe coasta înverzită a dealului, aşteptând cuvintele Învăţătorului divin, inima le era plină de gânduri despre slava viitoare. Erau acolo cărturari şi farisei care aşteptau ziua când să stăpânească peste romanii priviţi cu atâta ură şi să aibă bogăţiile şi splendoarea marelui imperiu universal. Ţăranii săraci şi pescarii sperau să audă cuvinte de încurajare, şi anume că sărăcăcioasele lor colibe, hrana lor neîndestulătoare, viaţa lor de muncă, teama lor de lipsă trebuie să fie schimbate în palate pline de belşug şi zile de viaţă uşoară. În locul hainelor aspre cu care se îmbrăcau ziua şi în locul învelitorii cu care se acopereau noaptea, ei nădăjduiau ca Hristos să le dea hainele scumpe şi bogate ale asupritorilor. Inima lor tresălta plină de speranţă îngâmfată că Israel trebuia să fie onorat în curând în faţa naţiunilor ca popor ales al Domnului, iar Ierusalimul să fie aşezat în fruntea unui imperiu universal.
Hristos a dezamăgit speranța unei măreţii lumeşti. În Predica de pe Munte, El a căutat să îndrepte ce se stricase printr-o greşită educaţie şi să le dea ascultătorilor Săi o concepţie corectă despre Împărăţia şi despre caracterul Său. Dar El n-a atacat direct rătăcirile oamenilor. El a văzut mizeria lumii adusă de păcat, dar nu le-a pus în faţă o descriere vie a stării lor de nelegiuire. I-a învăţat lucruri nemărginit mai bune decât acelea pe care le cunoscuseră. Fără a combate ideile lor despre Împărăţia lui Dumnezeu, El le-a făcut cunoscute condiţiile intrării în această Împărăţie, lăsându-i pe ei să tragă concluziile cu privire la natura ei. Adevărurile pe care El le-a prezentat nu sunt de o mai mică însemnătate pentru noi decât pentru mulţimea care-L urma pe Iisus. Nu mai puţin ca ei, noi trebuie să învăţăm principiile fundamentale ale Împărăţiei lui Dumnezeu.
Primele cuvinte ale lui Hristos pentru oamenii adunaţi pe munte au fost cuvinte de binecuvântare. Fericiţi sunt aceia, a zis El, care îşi recunosc sărăcia spirituală şi simt că au nevoie de mântuire. Evanghelia trebuie să le fie predicată săracilor. Ea nu le este descoperită celor îngâmfaţi spiritual, celor care susţin că sunt bogaţi şi n-au nevoie de nimic, ci oamenilor umili şi întristaţi. Un singur izvor s-a descoperit pentru păcat, un singur izvor pentru cei săraci în duh.
Inima mândră se luptă să câştige mântuirea, dar atât vrednicia, cât şi titlul nostru pentru cer se găsesc în neprihănirea lui Hristos. Domnul nu poate face nimic pentru refacerea omului până când, convins de propria slăbiciune şi scăpat de încrederea în sine, nu se predă conducerii lui Dumnezeu. Atunci el poate să primească darul pe care Dumnezeu aşteaptă să-l reverse. Nimic nu este reţinut de la cel care este conștient de lipsurile sale. El poate să vină fără nicio piedică direct la Acela în care locuieşte toată plinătatea. „Căci aşa vorbeşte Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este sfânt: «Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie, dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite»” (Isaia 57:15).
„Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi.” Prin cuvintele acestea, Hristos nu ne învaţă că plânsul are putere în sine să ridice vina păcatului. El nu aprobă prefăcătoria sau umilinţa voită. Plânsul de care vorbeşte El aici nu înseamnă nici deprimare şi nici lamentări. Deşi ne întristăm din cauza păcatului, noi trebuie să ne bucurăm de preţioasele privilegii pe care le avem ca fii ai lui Dumnezeu.
Adesea, noi ne întristăm şi plângem din cauză că faptele rele aduc urmări neplăcute pentru noi, dar aceasta nu e pocăinţă. Adevărata întristare pentru păcat este urmarea lucrării Duhului Sfânt. Duhul descoperă nerecunoştinţa inimii care L-a dispreţuit şi L-a întristat pe Mântuitorul şi ne aduce în pocăinţă la piciorul crucii. Prin fiecare păcat, Iisus este rănit din nou; şi, atunci când privim la Acela pe care noi L-am străpuns, plângem pentru păcatele care au adus chin şi suferinţă asupra Lui. Un astfel de plâns va duce la renunţarea la păcat.
Omul lumesc poate spune că întristarea aceasta este o slăbiciune, dar ea este puterea care îl leagă pe omul pocăit de Cel Veşnic cu legături ce nu pot fi sfărâmate. Ea arată că îngerii lui Dumnezeu aduc înapoi binecuvântările pierdute prin împietrirea inimii şi prin neascultare. Lacrimile celui care se pocăieşte sunt doar picăturile de ploaie ce vin înaintea soarelui sfinţeniei. Întristarea aceasta prevesteşte o bucurie care va fi ca un izvor viu pentru suflet. „Recunoaşte-ţi numai nelegiuirea, recunoaşte că ai fost necredincios Domnului, Dumnezeului tău.” „«Nu voi arunca o privire întunecată împotriva voastră, căci sunt milostiv», zice Domnul” (Ieremia 3:13,12). „Să dau celor întristaţi din Sion”, are El în gând, „să le dau o cunună împărătească în loc de cenuşă, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit” (Isaia 61:3).
Există mângâiere şi pentru aceia care plâng în timp de întristare şi încercare. Amărăciunea adusă de durere şi umilinţă e mult mai de preţ decât dedarea la păcate. Prin întristare, Dumnezeu ne descoperă punctele slabe din caracter, ca prin harul Său să ne putem înfrânge defectele. Ne sunt descoperite capitole necunoscute ale vieţii noastre şi ni se dă ocazia să arătăm dacă primim mustrarea şi sfatul lui Dumnezeu. Când suntem aduşi în încercare, nu trebuie să ne irităm şi să ne plângem. Nu trebuie să ne revoltăm şi să ne smulgem de sub mâna lui Hristos. Trebuie să ne umilim sufletul în faţa lui Dumnezeu. Căile Domnului sunt întunecate şi triste pentru acela care aşteaptă ca lucrurile să se desfăşoare potrivit dorinţelor sale. Pentru firea noastră omenească, ele se arată întunecoase şi lipsite de bucurie. Dar căile lui Dumnezeu sunt căi pline de îndurare şi sfârşitul este mântuirea. Ilie nu ştia ce face atunci, în pustie, când zicea că nu-i mai trebuie viaţa şi se ruga să moară. Domnul, în îndurarea Sa, nu S-a luat după cuvântul lui. În faţa lui Ilie se afla încă o mare lucrare de făcut şi, când lucrarea lui s-a terminat, el nu trebuia să piară în descurajare şi în singurătatea pustietăţii. El nu avea să se coboare în ţărâna mormântului, ci să se înalţe în slavă, cu convoiul carelor cereşti la tronul de sus.
Cuvântul spus de Dumnezeu pentru cel întristat zice: „I-am văzut căile, şi totuşi îl voi tămădui; îl voi călăuzi şi îl voi mângâia pe el şi pe cei ce plâng împreună cu el.” „Le voi preface jalea în veselie şi le voi da bucurie după necazurile lor” (Isaia 57:18; Ieremia 31:13).
„Ferice de cei blânzi.” Greutăţile cu care avem să dăm piept pot fi foarte mult uşurate de umilinţa aceea care se ascunde în Hristos. Dacă avem umilinţa Domnului, ne vom ridica mai presus de dispreţ, de refuzurile altora, de necazurile la care suntem expuşi în fiecare zi şi ele vor înceta să răspândească întuneric asupra spiritului nostru. Cea mai înaltă dovadă de nobleţe la un creştin este stăpânirea de sine. Acela care, atunci când e tratat cu cruzime şi insulte, nu păstrează un spirit calm şi încrezător Îi răpeşte lui Dumnezeu dreptul de a descoperi în el desăvârşirea Sa de caracter. Umilinţa inimii este tăria care le dă biruinţă urmaşilor lui Hristos; ea este dovada legăturilor lor cu Cerul.