„Domnul este înălţat, totuşi vede pe cei smeriţi” (Psalmii 138:6). Aceia care manifestă spiritul blând şi smerit al lui Hristos sunt priviţi cu duioşie de Dumnezeu. Poate că lumea îi priveşte cu dispreţ, dar în ochii Lui ei sunt de mare valoare. Nu numai cei înţelepţi, cei mari, cei bogaţi vor câştiga dreptul de a pătrunde în curţile cereşti; nu numai lucrătorul activ, plin de zel, care munceşte neîncetat. Nu! Cel sărac în duh, care flămânzeşte după prezenţa lăuntrică a lui Hristos, cel smerit cu inima, pentru care ambiţia cea mai înaltă este să facă voia lui Dumnezeu – şi aceştia vor câştiga o intrare îmbelşugată. Ei vor face parte din numărul celor care şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. „Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie Îşi va întinde peste ei cortul Lui” (Apocalipsa 7:15).
„Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire.” Simţământul de nevrednicie va face inima să flămânzească şi să înseteze după neprihănire şi dorinţa aceasta nu va fi dezamăgită. Aceia care Îi fac loc lui Iisus în inima lor Îi vor simţi iubirea. Toţi aceia care doresc să ajungă la un caracter asemănător cu al lui Dumnezeu vor fi satisfăcuţi. Niciodată Duhul Sfânt nu îl lasă neajutorat pe acela care-L caută pe Iisus. El ia din lucrurile lui Hristos şi i le descoperă. Dacă ochiul este aţintit asupra lui Hristos, lucrarea Duhului nu încetează până când sufletul nu ajunge să aibă chipul Lui. Elementul curat al iubirii va face sufletul să crească, dându-i destoinicia să ajungă la ţinte mai înalte şi să aibă cunoştinţe mai mari în lucrurile cereşti, aşa încât el nu va rămâne neîmplinit. „Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi.”
Cei îndurători vor afla îndurare, iar cei cu inima curată vor vedea pe Dumnezeu. Orice gând necurat pângăreşte sufletul, distruge simţul moral şi tinde să şteargă influenţele Duhului Sfânt. El întunecă înţelegerea spirituală, aşa că oamenii nu Îl mai pot vedea pe Dumnezeu. Domnul poate şi chiar îl iartă pe păcătosul care se căieşte, dar, cu toate că este iertat, sufletul rămâne pătat. Acela care doreşte să aibă o vie cunoaştere a adevărului spiritual trebuie să evite orice necurăţie în vorbire sau în cuget.
Dar cuvintele lui Hristos cuprind mai mult decât eliberare de necurăţiile senzuale, mai mult decât eliberarea de acele întinări ceremoniale, de care iudeii se fereau cu atâta grijă. Ceea ce ne împiedică să-L vedem pe Dumnezeu este egoismul. Spiritul egoist consideră că Dumnezeu este asemenea lui. Câtă vreme n-am renunţat la acest spirit, noi nu-L putem înţelege pe Acela care este iubire. Numai o inimă neegoistă şi numai un spirit umil şi încrezător Îl vor vedea pe Dumnezeu ca fiind „plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie” (Exodul 34:6).
„Ferice de cei împăciuitori.” Pacea lui Hristos se naşte din adevăr. Ea este în armonie cu Dumnezeu. Lumea este în vrăjmăşie cu Legea lui Dumnezeu. Păcătoşii sunt în vrăjmăşie cu Creatorul lor şi, ca urmare, sunt în vrăjmăşie unii cu alţii. Dar psalmistul spune: „Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta şi nu li se întâmplă nicio nenorocire” (Psalmii 119:165). Oamenii nu pot să facă pace. Planurile omeneşti pentru înnobilarea şi înălţarea oamenilor sau a societăţii nu vor fi în stare să facă pace, deoarece ele nu pot atinge inima. Singura putere care creează sau care perpetuează adevărata pace este harul lui Hristos. Când acesta este sădit în inimă, el va îndepărta patimile care provoacă cearta şi dezbinarea. „În locul spinului se va înălţa chiparosul, în locul mărăcinilor va creşte mirtul”, iar pustietatea vieţii „se va veseli şi va înflori ca trandafirul” (Isaia 55:13; 35:1).
Mulţimile erau uimite de această învăţătură, care se deosebea atât de mult de preceptele şi de purtarea fariseilor. Oamenii ajunseseră să creadă că fericirea constă în deţinerea de bunuri lumeşti şi că renumele şi onoarea oamenilor merită să fie dorite. Li se părea foarte plăcut să fie numiţi „rabi” şi să fie lăudaţi ca înţelepţi şi evlavioşi, de aceea îşi înşirau virtuţile în faţa lumii. Acestea erau privite ca o încununare a fericirii. Dar, în faţa mulţimii nenumărate de pe munte, Iisus a spus că bogăţiile şi onoarea lumească erau singura răsplată pe care aveau să o primească asemenea persoane. El vorbea cu o siguranţă anume şi cuvintele Lui erau însoţite de o putere convingătoare. Oamenii au tăcut, şi un simţământ de teamă i-a pătruns. Tulburaţi, au început să se privească unul pe altul. Cine dintre ei putea să fie mântuit, dacă învăţăturile Omului acestuia erau adevărate? Mulţi dintre ei erau convinşi că Învăţătorul acesta atât de deosebit era condus de Duhul lui Dumnezeu şi că ideile exprimate de El erau dumnezeieşti.
După ce a explicat ce constituie adevărata fericire şi cum poate să fie obţinută, Iisus a arătat mai clar datoria ucenicilor, ca învăţători aleşi de Dumnezeu pentru a-i conduce pe alţii pe cărarea neprihănirii şi a vieţii veşnice. El ştia că ei vor suferi adesea dezamăgiri şi descurajare şi că vor da piept cu o împotrivire hotărâtă, că vor fi insultaţi şi că mărturia lor va fi respinsă. El ştia bine că, în împlinirea misiunii lor, oamenii umili, care ascultau atât de atent cuvintele Sale, aveau să sufere calomnie, tortură, închisoare şi moarte şi de aceea a continuat:
„Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi.”
Lumea iubeşte păcatul şi urăşte neprihănirea şi aceasta a fost cauza vrăjmăşiei faţă de Iisus. Toţi aceia care refuză iubirea Lui nemărginită vor socoti creştinismul ca un izvor de tulburări. Lumina lui Hristos îndepărtează întunericul care acoperă păcatele lor şi se manifestă nevoia de reformă. În timp ce aceia care se predau influenţei Duhului Sfânt încep să se lupte cu ei înşişi, aceia care se alipesc de păcat se luptă împotriva adevărului şi a reprezentanţilor lui.
În felul acesta izbucneşte conflictul, iar urmaşii lui Hristos sunt acuzaţi că provoacă tulburări. Însă comuniunea lor cu Dumnezeu este aceea care le aduce vrăjmăşia din partea lumii. Ei suferă ocara lui Hristos. Ei merg pe cărarea urmată de oamenii cei mai nobili de pe pământ. Ei trebuie să facă faţă persecuţiei nu cu întristare, ci cu bucurie. Orice încercare de foc este mijlocul folosit de Dumnezeu pentru curăţirea lor. Cu fiecare încercare, ei sunt mai pregătiţi să fie împreună-lucrători cu El. Fiecare luptă îşi are locul ei în bătălia cea mare pentru neprihănire şi fiecare va spori bucuria triumfului lor final. Având în vedere lucrul acesta, încercarea credinţei şi a răbdării lor va fi primită cu voie bună, nu cu teamă şi nici cu gândul de a o înlătura. Dornici să-şi îndeplinească misiunea faţă de lume şi aşteptând aprobarea lui Dumnezeu, slujitorii Săi trebuie să-şi împlinească toată datoria fără să ţină seama de teamă sau de favoarea oamenilor.
„Voi sunteţi sarea pământului”, a zis Iisus. Nu vă retrageţi din lume pentru a scăpa de persecuţii. Voi trebuie să rămâneţi între oameni, pentru ca gustul iubirii dumnezeieşti să poată fi ca o sare care să protejeze lumea de stricăciune.
Inimile care răspund influenţei Duhului Sfânt sunt canalele prin care se revarsă binecuvântările lui Dumnezeu. Dacă aceia care Îl slujesc pe Dumnezeu ar fi luaţi de pe pământ şi dacă Duhul Lui ar fi retras de la oameni, lumea aceasta ar fi lăsată pradă pustiirii şi nimicirii, care sunt rodul stăpânirii lui Satana. Deşi cei nelegiuiţi nu recunosc, ei datorează chiar şi binecuvântările vremelnice prezenţei în lume a poporului lui Dumnezeu, pe care ei îl dispreţuiesc şi îl apasă. Dar, dacă sunt creştini doar cu numele, ei sunt ca sarea care şi-a pierdut gustul. Nu mai au nicio influenţă spre bine în lume. Pentru că Îl reprezintă greşit pe Dumnezeu, ei sunt mai răi decât necredincioşii.
„Voi sunteţi lumina lumii.” Iudeii limitau binecuvântările mântuirii la naţiunea lor, dar Hristos le-a arătat că mântuirea este ca lumina soarelui. Ea aparţine întregii lumi. Religia Bibliei nu trebuie să fie mărginită între scoarţele unei cărţi, nici între zidurile unei biserici. Ea nu trebuie să fie scoasă la iveală cu anumite ocazii pentru folosul nostru şi apoi să fie pusă cu grijă înapoi. Ea trebuie să sfinţească viaţa de toate zilele şi să se manifeste în toate tranzacţiile de afaceri şi în toate legăturile noastre sociale.
Adevăratul caracter nu este ceva ce se realizează în afara noastră şi care ne acoperă, ci el radiază dinăuntru. Dacă dorim să-i conducem pe alţii pe calea neprihănirii, principiile neprihănirii trebuie să se găsească mai întâi în inima noastră. Mărturisirea noastră de credinţă poate face cunoscută teoria religiei, dar religia noastră practică este aceea care proclamă cuvântul adevărului. O viaţă consecventă, o purtare sfântă, o integritate neclintită, un spirit activ şi binevoitor, o pildă de evlavie, toate acestea sunt mijloacele prin care se dă lumii lumină.
Iisus nu a insistat asupra prevederilor legii, dar nici nu i-a lăsat pe ascultătorii Săi să tragă concluzia că El a venit să anuleze cererile ei. El ştia că se găseau acolo iscoade, care căutau să prindă orice cuvânt pe care l-ar fi putut folosi pentru a sluji scopului lor. El cunoştea prejudecăţile care existau în mintea multora dintre ascultători şi n-a spus nimic care să clatine credinţa lor în religia şi instituţiile încredinţate lor prin Moise. Hristos Însuşi dăduse atât Legea morală, cât şi legea ceremonială. El nu venise pentru a distruge încrederea în învăţătura pe care o dăduse El Însuşi. Tocmai datorită marelui respect pentru lege şi profeţi căuta El să dărâme zidul pretenţiilor tradiţionale care îi ţineau în loc pe iudei. În timp ce îndepărta greşitele interpretări ale legii, El îi avertiza cu grijă pe ucenicii Lui să nu părăsească adevărurile vitale încredinţate poporului iudeu.