Fariseii se mândreau cu ascultarea lor de lege; cu toate acestea, cunoşteau atât de puţin din principiile ei în viaţa de toate zilele, încât cuvintele Mântuitorului sunau a erezie. Când El îndepărta molozul sub care fusese îngropat adevărul, li se părea că dă la o parte chiar adevărul. Ei şopteau unul către altul că El desfiinţa Legea, dar El le-a citit gândurile şi le-a răspuns zicând:
„Să nu credeţi că am venit să stric Legea şi Prorocii, am venit nu să stric, ci să împlinesc.” Prin cuvintele acestea, Iisus îndepărta acuzaţia fariseilor. Misiunea Lui în lume era ca să apere cerinţele sacre ale acestei Legi, pe care ei Îl acuzau că o strică. Dacă Legea lui Dumnezeu s-ar fi putut schimba sau desfiinţa, n-ar fi fost nevoie ca Hristos să sufere urmările neascultării noastre. El a venit să explice legătura Legii cu omul şi să ilustreze preceptele ei prin viaţa Lui de ascultare.
Dumnezeu ne-a dat sfintele Sale precepte pentru că iubeşte omenirea şi pentru a ne apăra de rezultatele neascultării. El ne descoperă principiile neprihănirii. Legea este exprimarea gândurilor lui Dumnezeu. Când este primită în Hristos, ea devine gândul nostru. Ea ne înalţă mai presus de puterea dorinţelor şi a înclinaţiilor fireşti, mai presus de ispitele care duc la păcat. Dumnezeu doreşte să fim fericiţi şi ne-a dat preceptele Legii, pentru ca, prin ascultare de ele, să avem bucurie. Când îngerii au cântat la naşterea lui Iisus: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte și pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui!” (Luca 2:14), ei făceau cunoscute principiile Legii pe care El venise s-o proclame şi s-o onoreze.
Când a fost dată Legea pe Sinai, Dumnezeu le-a făcut cunoscută oamenilor sfinţenia caracterului Său, pentru ca, prin contrast, ei să vadă păcătoşenia lor. Legea a fost dată pentru a-i convinge de păcat şi a le descoperi nevoia de un Mântuitor. Pe calea aceasta, principiile ei erau sădite în inimă prin Duhul Sfânt. Lucrarea aceasta se face şi astăzi. Principiile Legii sunt explicate în viaţa lui Hristos şi, când Duhul Sfânt al lui Dumnezeu atinge inima, când lumina lui Hristos le descoperă oamenilor nevoia lor după sângele Lui curăţitor şi după neprihănirea Lui îndreptăţitoare, Legea continuă să fie un mijloc care ne duce la Hristos, ca să fim îndreptăţiţi prin credinţă. „Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul” (Psalmii 19:7).
„Câtă vreme nu vor trece cerul şi pământul”, a zis Iisus, „nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” Soarele care străluceşte în ceruri, pământul pe care locuim sunt martori din partea lui Dumnezeu că Legea Lui este neschimbată şi veşnică. Deşi acestea ar putea trece, preceptele divine vor rămâne. „Este mai lesne să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din Lege” (Luca 16:17). Sistemul simbolurilor care arătau către Iisus ca Miel al lui Dumnezeu avea să fie desfiinţat la moartea Lui, dar preceptele Decalogului sunt tot aşa de neschimbătoare ca tronul lui Dumnezeu.
Deoarece „Legea Domnului este desăvârşită”, orice îndepărtare de la ea trebuie privită ca păcat. Aceia care nu ascultă de poruncile lui Dumnezeu şi îi învaţă pe alţii să facă la fel sunt condamnaţi de Hristos. Viaţa de ascultare a Mântuitorului a susţinut cerinţele Legii; ea a arătat că Legea poate să fie ţinută de oameni şi a dovedit ce caracter frumos se poate dezvolta prin ascultare. Toţi aceia care ascultă ca El declară la fel, că Legea este „sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:12). Pe de altă parte, toţi aceia care calcă poruncile lui Dumnezeu susţin pretenţiile lui Satana, că Legea e nedreaptă şi că nu poate fi ascultată. În felul acesta, ei sprijină amăgirile marelui vrăjmaş şi aruncă dezonoare asupra lui Dumnezeu. Ei sunt copiii celui rău, care s-a răsculat primul împotriva Legii lui Dumnezeu. Dacă ar fi primiţi în cer, ei ar aduce din nou elementele discordiei şi revoltei acolo şi ar pune în pericol fericirea universului lui Dumnezeu. Niciun om care desconsideră de bunăvoie un principiu al Legii nu va intra în Împărăţia cerului.
Rabinii considerau că neprihănirea lor le dădea dreptul să intre în cer, dar Iisus a declarat-o insuficientă şi fără valoare. Neprihănirea fariseilor se întemeia pe ceremonii exterioare şi pe cunoaşterea teoretică a adevărului. Rabinii pretindeau că sunt sfinţi prin propriile eforturi de păzire a legii, dar faptele lor despărţiseră neprihănirea de religie. În timp ce erau foarte minuţioşi în ţinerea formelor rituale, viaţa lor era imorală şi josnică. Aşa-zisa lor neprihănire nu ar fi avut valoare niciodată în Împărăţia cerului.
Cea mai mare eroare a minţii omeneşti în zilele lui Hristos era aceea că o simplă cunoaştere a adevărului constituie neprihănirea. De-a lungul experienţei umane, s-a dovedit că o cunoaştere teoretică a adevărului nu este suficientă pentru mântuire. Ea nu produce roadele neprihănirii. Zelul pentru ceea ce se numeşte adevărul teologic este adeseori însoţit de ură faţă de adevărul curat, aşa cum se manifestă în viaţă. Capitolele cele mai întunecate ale istoriei sunt împovărate de crime săvârşite de bigoţi religioşi. Fariseii pretindeau că sunt fii ai lui Avraam şi se lăudau că au în stăpânire cuvintele lui Dumnezeu, dar aceste avantaje nu i-au ferit de egoism, răutate, lăcomie după câştig şi făţărnicia cea mai josnică. Ei se considerau cei mai religioşi oameni din lume, dar aşa-zisa lor drept-credincioşie i-a făcut să-L răstignească pe Domnul măririi.
Acelaşi pericol există şi astăzi. Mulţi se consideră creştini adevăraţi pentru faptul că subscriu la anumite declaraţii teologice. Dar ei n-au adus adevărul în viaţa de toate zilele. Ei nu l-au crezut şi nu l-au iubit, de aceea n-au primit puterea şi harul aduse de sfinţirea prin adevăr. Oamenii îşi pot mărturisi credinţa în adevăr; dar, dacă acesta nu-i face sinceri, amabili, răbdători, îngăduitori şi cu un caracter ceresc, el este un blestem pentru ei şi, prin influenţa lor, este un blestem pentru lume.
Neprihănirea vestită de Hristos este conformarea inimii şi a vieţii faţă de voia lui Dumnezeu. Oamenii păcătoşi pot să devină drepţi numai dacă au credinţă în Dumnezeu şi dacă păstrează o vie legătură cu El. Atunci adevărata evlavie înalţă gândurile şi va înnobila viaţa. Atunci formele exterioare ale religiei sunt în armonie cu adevărata curăţie creştină lăuntrică. Atunci ceremoniile cerute în slujba lui Dumnezeu nu sunt ritualuri fără rost ca ale fariseilor făţarnici.
Iisus a luat fiecare poruncă în parte şi a explicat adâncimea şi lărgimea cerinţelor ei, fără să îndepărteze vreo frântură din puterea lor. El arată cât de larg cuprinzătoare sunt principiile lor şi demască fatala greşeală a iudeilor în manifestarea lor exterioară de ascultare. El spune că, printr-un gând rău sau printr-o privire poftitoare, Legea lui Dumnezeu este călcată. Acela care acceptă parţial cea mai mică nedreptate calcă Legea şi îşi înjoseşte propria natură morală. Uciderea se găseşte întâi în minte. Acela care face loc urii în inimă îşi pune piciorul pe cărarea ucigaşilor şi jertfele lui sunt o urâciune în faţa lui Dumnezeu.
Iudeii cultivau un spirit de răzbunare. În ura lor faţă de romani, ei rosteau cuvinte aspre şi făceau jocul celui rău, dând pe faţă atributele lui. În felul acesta, ei erau formaţi să săvârşească faptele groaznice la care îi condusese el. În viaţa religioasă a fariseilor nu se găsea nimic care să-i îndemne pe neevrei la evlavie. Iisus i-a rugat să nu se lase amăgiţi de gândul că în inima lor se puteau revolta împotriva opresorilor sau că puteau să cultive dorinţa de răzbunare pentru răutăţile suferite.
Este adevărat, există o indignare îndreptăţită ce poate fi manifestată chiar de urmaşii lui Hristos. Când ei văd că Dumnezeu este dezonorat şi slujirea Lui este batjocorită, când văd pe cel nevinovat apăsat, sufletul lor este mişcat de o dreaptă indignare. O asemenea mânie, născută dintr-o conştiinţă morală sensibilă, nu este păcat. Dar aceia care la orice presupusă provocare se simt liberi să se mânie şi să cultive resentimente îşi deschid inima faţă de Satana. Amărăciunea şi spiritul de ceartă trebuie să fie izgonite din suflet, dacă vrem să fim în armonie cu cerul.
Mântuitorul merge şi mai departe. El zice: „Dacă-ţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, şi du-te întâi de te împacă cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul.” Mulţi sunt plini de zel în servicii religioase, în timp ce între ei şi fraţii lor sunt nefericite neînţelegeri, pe care le-ar putea rezolva. Dumnezeu le cere să facă tot ce le stă în putere pentru a readuce armonia. Cât timp ei nu fac lucrul acesta, El nu poate primi slujirea lor. Datoria creştinilor în această problemă este arătată clar.
Dumnezeu revarsă asupra tuturor binecuvântările Sale. „El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” El este „bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi” (Luca 6:35). El ne invită să fim asemenea Lui. „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă”, zicea Iisus, „faceţi bine celor ce vă urăsc […] ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri.” Acestea sunt principiile Legii lui Dumnezeu şi ele sunt izvoarele vieţii.