Ai terminat de citit capitolul 28 – Levi-Matei, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/JzMfid8r2AG3ZFaM7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 29 – Sabatul.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Sabatul a fost sfinţit la creaţie. Fiind rânduit pentru om, originea sa este în timpul acela când „stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie” (Iov 38:7). Pacea odihnea asupra lumii, deoarece pământul era în armonie cu cerul. „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune” şi El S-a odihnit în bucuria lucrării Sale încheiate (Geneza 1:31).
Deoarece S-a odihnit în Sabat, „Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o” – a pus-o deoparte pentru un scop sfânt. El i-a dat-o lui Adam ca o zi de odihnă. Era un semn de aducere-aminte a lucrării de creaţie şi, în felul acesta, un semn al puterii lui Dumnezeu şi al iubirii Sale. Scriptura zice: „El a lăsat o aducere-aminte a minunilor Lui.” „Însuşirile nevăzute ale Lui […] se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El” (Geneza 2:3; Psalmii 111:4; Romani 1:20).
Toate lucrurile au fost create prin Fiul lui Dumnezeu. „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El, şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:1-3). Şi, deoarece este o amintire a lucrării de la creație, Sabatul este o dovadă a iubirii şi a puterii lui Hristos.
Sabatul ne îndreaptă gândurile spre natură şi ne aduce în legătură cu Creatorul. În cântecul păsărelelor, în foşnetul pomilor, în muzica mării, putem încă să auzim vocea Aceluia care a vorbit cu Adam în Eden, în răcoarea zilei. Când admirăm puterea Lui în natură, găsim mângâiere, deoarece Cuvântul care a creat toate lucrurile dă viaţă şi fiinţei lăuntrice. El, „care a zis: «Să lumineze lumina din întuneric», ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Iisus Hristos” (2 Corinteni 4:6).
Tocmai gândul acesta a făcut să răsune cântecul:
Tu mă înveseleşti cu lucrările Tale, Doamne, și eu cânt de veselie când văd lucrarea mâinilor Tale. Cât de mari sunt lucrările Tale, Doamne, și cât de adânci sunt gândurile Tale! (Psalmii 92:4,5)
Iar Duhul Sfânt, prin profetul Isaia, zice: „Cu cine voiţi să asemănaţi pe Dumnezeu? Şi cu ce asemănare Îl veţi asemăna?… Nu ştiţi? N-aţi auzit? Nu vi s-a făcut cunoscut de la început? Nu v-aţi gândit niciodată la întemeierea pământului? El şade deasupra cercului pământului şi locuitorii lui sunt ca nişte lăcuste înaintea Lui; El întinde cerurile ca o maramă subţire şi le lăţeşte ca un cort, ca să locuiască în el. […] «Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?» zice Cel Sfânt. Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume, aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte. Pentru ce zici tu, Iacove, pentru ce zici tu, Israele: «Soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului şi dreptul meu este trecut cu vederea înaintea Dumnezeului meu?» Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte. […] El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin.” „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.” „Întoarceţi-vă la Mine şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu altul.” Solia aceasta este scrisă în natură şi Sabatul are drept scop să o păstreze în memorie. Atunci când i-a cerut lui Israel să sfinţească Sabatele Sale, Domnul a zis: „Ele sunt un semn între Mine şi voi, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!” (Isaia 40:18-29; 41:10; 45:22; Ezechiel 20:20).
Sabatul a fost încorporat în Legea dată pe Sinai, dar nu atunci a fost făcut cunoscut pentru prima dată ca zi de odihnă. Israeliţii aveau cunoştinţă de el înainte de a veni la Sinai. Până să ajungă acolo, ei au ţinut Sabatul. Când unii l-au profanat, Domnul i-a mustrat şi a zis: „Până când aveţi de gând să nu păziţi poruncile şi legile Mele?” (Exodul 16:28).
Sabatul n-a fost dat numai pentru Israel, ci el a fost dat pentru lumea întreagă. El a fost făcut cunoscut omului în Eden şi, asemenea celorlalte precepte ale Decalogului, este obligatoriu pentru totdeauna. „Câtă vreme nu vor trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” Atâta vreme cât există cerul şi pământul, Sabatul va fi şi mai departe un semn al puterii Creatorului. Şi, atunci când Edenul va înflori din nou pe pământ, ziua sfântă de odihnă a lui Dumnezeu va fi onorată de toţi cei ce sunt sub soare. „În fiecare Sabat”, locuitorii pământului nou, slăvit, vor veni „să se închine înaintea Mea – zice Domnul” (Matei 5:18; Isaia 66:23).
Nicio altă instituţie încredinţată iudeilor n-a urmărit atât de mult să-i deosebească de neamurile din jurul lor cum a făcut-o Sabatul. Dumnezeu a intenţionat ca păzirea lui să-i arate ca închinători ai Săi. Trebuia să fie un semn al despărţirii lor de idolatrie, al legăturii lor cu adevăratul Dumnezeu. Dar, pentru a sfinţi Sabatul, şi oamenii trebuie să fie sfinţi. Prin credinţă, ei trebuie să ajungă părtaşi la neprihănirea lui Hristos. Când i s-a dat lui Israel porunca: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti”, Domnul a mai spus şi „să-Mi fiţi nişte oameni sfinţi” (Exodul 20:8; 22:31). Numai în felul acesta, Sabatul putea să-i deosebească pe israeliţi ca închinători ai lui Dumnezeu.
Când iudeii s-au depărtat de Dumnezeu şi n-au mai căutat ca prin credinţă să-şi însuşească neprihănirea lui Hristos, Sabatul şi-a pierdut însemnătatea pe care o avea. Satana a căutat să se înalţe pe sine şi să-i îndepărteze pe oameni de la Hristos, lucrând la denaturarea Sabatului, pentru că era semnul puterii lui Hristos. Conducătorii iudei au împlinit voia lui Satana când au împovărat ziua de odihnă a lui Dumnezeu cu cerinţe apăsătoare. În zilele lui Hristos, Sabatul devenise atât de pervertit, încât păzirea lui reflecta mai degrabă caracterul oamenilor egoişti şi despotici decât caracterul Părintelui ceresc, iubitor. Rabinii Îl prezentau pe Dumnezeu ca pe unul care dă legi de care oamenii nu pot să asculte. Ei îi determinau pe oameni să-L vadă pe Dumnezeu ca pe un tiran şi să-şi închipuie că ţinerea Sabatului, aşa cum o cerea El, îi făcea pe oameni să fie aspri şi cruzi. Lucrarea lui Hristos era tocmai aceea de a îndrepta părerile lor greşite. Cu toate că rabinii Îl urmăreau cu vrăjmăşie neîmpăcată, El n-a lăsat nici măcar ca ei să creadă că Se supune pretenţiilor lor, ci a mers înainte, păstrând Sabatul aşa cum cerea Legea lui Dumnezeu.
Într-o zi de Sabat, când se întorceau de la locul de rugăciune, Mântuitorul şi ucenicii Lui au trecut printr-un lan de grâu care dădea în copt. Iisus lucrase până târziu şi, când au trecut prin holdă, ucenicii au început să smulgă spice şi să mănânce boabele, după ce le frecaseră în palme. În oricare altă zi, lucrul acesta n-ar fi adus nicio discuţie, deoarece un om care trecea pe lângă o holdă, o livadă sau o vie era liber să ia şi să mănânce după dorinţă (vezi Deuteronomul 23:24,25). Dar, dacă ar fi făcut cineva lucrul acesta în zi de Sabat, se socotea o profanare. Nu numai că adunarea spicelor era un fel de seceriş, dar frecarea lor în palme era un fel de treierat. Aşadar, după părerea rabinilor, Sabatul era de două ori profanat.
Iscoadele I s-au plâns îndată lui Iisus, zicând: „Iată că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului.”
Când a fost acuzat că a călcat Sabatul la Betesda, Iisus Se apărase, susţinând că este Fiul lui Dumnezeu şi declarând că lucra în armonie cu Tatăl. Acum, când ucenicii au fost atacaţi, El le aminteşte acuzatorilor, ca exemple din Vechiul Testament, fapte îndeplinite în Sabat de către aceia care erau în slujba lui Dumnezeu.
Învăţătorii iudei se lăudau cu propriile cunoştinţe din Scriptură, dar în răspunsul Mântuitorului se cuprindea o mustrare pentru necunoaşterea Scripturilor sfinte. „Oare n-aţi citit ce a făcut David”, zise El, „când a flămânzit el şi cei ce erau cu el? Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, a luat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, a mâncat din ele şi a dat şi celor ce erau cu el, măcar că nu era îngăduit să le mănânce decât preoţii?” Apoi le-a zis: „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul, pentru Sabat.” „N-aţi citit în Lege că, în zilele de Sabat, preoţii calcă Sabatul în Templu, şi totuşi sunt nevinovaţi? Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare decât Templul.” „Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului” (Luca 6:3,4; Matei 12:5,6; Marcu 2:27,28).
Dacă era drept ca David să-şi astâmpere foamea, mâncând din pâinea pusă de o parte pentru un scop sfânt, atunci era drept şi pentru ucenici să-şi împlinească nevoile de hrană, rupând spice în ceasurile sfinte ale Sabatului. Şi iarăşi, preoţii din templu lucrau mai mult în Sabat decât în alte zile. Aceeaşi lucrare în alte scopuri pământeşti ar fi fost un păcat, dar lucrarea preoţilor era în slujba lui Dumnezeu. Ei săvârşeau ritualul care îi îndruma pe oameni la puterea mântuitoare a lui Hristos, şi munca lor se împăca foarte bine cu scopul pe care îl avea Sabatul. Dar acum, Hristos Însuşi venise. Făcând lucrarea lui Hristos, ucenicii se găseau în slujba lui Dumnezeu şi tot ce era necesar pentru săvârşirea acestei lucrări era drept să se facă în zi de Sabat.