Prinţul cerului era în mijlocul poporului Său. Fusese dat lumii cel mai mare dar al lui Dumnezeu. Bucurie pentru săraci, deoarece Hristos venise să-i facă moştenitori ai Împărăţiei Lui. Bucurie pentru bogaţi, căci El voia să-i înveţe cum să câştige bogăţiile veşnice. Bucurie pentru cei neînvăţaţi, deoarece El voia să-i facă înţelepţi pentru mântuire. Bucurie pentru învăţaţi, căci El voia să le dezvăluie taine mai adânci decât cele pătrunse de ei; adevăruri ascunse de la întemeierea lumii urmau să fie desfăşurate în faţa oamenilor prin lucrarea Mântuitorului.
Ioan Botezătorul se bucurase să-L privească pe Mântuitorul. Ce ocazie de bucurie pentru ucenicii care aveau privilegiul de a umbla şi a vorbi zilnic cu Maiestatea cerului! Acesta nu era un timp de jelire şi de post. Ei trebuiau să-şi deschidă inima pentru a primi lumina slavei Lui, pentru a fi în stare să reverse lumină asupra acelora care se găseau în întuneric şi în umbra morţii.
Tabloul zugrăvit de cuvintele lui Hristos era strălucit, dar peste ei zăcea o umbră deasă, pe care numai ochiul Lui o putea întrezări: „Vor veni zile”, a zis El, „când va fi luat mirele de la ei, atunci vor posti în acele zile.” Când urmau să vadă că Domnul lor este trădat şi răstignit, ucenicii aveau să jelească şi să postească. În ultimele Sale cuvinte din camera de sus, El le-a zis: „Peste puţină vreme nu Mă veţi mai vedea. Apoi iarăşi, peste puţină vreme, Mă veţi vedea.” „Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura; vă veţi întrista, iar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 16:19,20).
La învierea Lui din mormânt, întristarea lor urma să se preschimbe în bucurie. După înălţare, urma ca El să nu mai fie de faţă în persoană, dar, prin Mângâietorul, avea să fie mereu cu ei şi atunci nu trebuiau să-şi mai petreacă timpul plângând. Satana ar fi dorit ca atunci ei să dea lumii impresia că fuseseră înşelaţi şi dezamăgiţi. Dar, prin credinţă, ei aveau să privească la sanctuarul de sus, unde Iisus slujea pentru ei şi aveau să-şi deschidă inimile pentru Duhul Sfânt, reprezentantul Său, şi să se bucure în lumina prezenţei Sale. Cu toate acestea, aveau să vină zile de încercări şi ispite, când ei urmau să fie aduşi în conflict cu mai-marii acestei lumi şi cu conducătorii împărăţiei întunericului; zile în care Hristos nu avea să mai fie personal cu ei şi când ei urmau să nu-L mai poată simţi pe Mângâietorul. Atunci avea să fie mai potrivit pentru ei să postească.
Fariseii căutau să se mândrească prin ţinerea strictă a formelor, în timp ce inima lor era plină de invidie şi ceartă. „Iată”, zice Scriptura, „postiţi ca să vă ciorovăiţi şi să vă certaţi, ca să bateţi răutăcios cu pumnul; nu postiţi cum cere ziua aceea, ca să vi se audă strigătul sus. Oare acesta este postul plăcut Mie? Să-şi chinuiască omul sufletul o zi? Să-şi plece capul ca un pipirig şi să se culce pe sac şi cenuşă? Aceasta numeşti tu post şi zi plăcută Domnului?” (Isaia 58:4,5)
Adevăratul post nu este numai o slujbă făcută de formă. Scriptura descrie astfel postul ales de Dumnezeu: „Dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi şi rupe orice fel de jug”; dă „mâncarea ta celui flămând” şi „satură sufletul lipsit” (Isaia 58:6,10). Aici se arată adevăratul spirit şi adevăratul caracter al lucrării lui Hristos. Întreaga Sa viaţă a fost un sacrificiu de sine pentru salvarea lumii. Fie că postea în pustia ispitirii, fie că mânca la masa lui Matei împreună cu vameşii, El Îşi dădea viaţa pentru mântuirea celor pierduţi. Nu în plângere deşartă, nu doar într-o umilire trupească şi în mulţimea jertfelor se manifestă adevăratul spirit de devoţiune, ci în predarea de bunăvoie a eului în slujba lui Dumnezeu şi a omului.
Continuându-Şi răspunsul dat ucenicilor lui Ioan, Iisus a rostit o parabolă, zicând: „Nimeni nu rupe dintr-o haină nouă un petic ca să-l pună la o haină veche; altminteri rupe şi haina cea nouă şi nici peticul luat de la ea nu se potriveşte la cea veche.” Solia lui Ioan Botezătorul nu trebuia să fie amestecată cu tradiţia şi superstiţiile. Încercarea de a amesteca pretenţiile fariseilor cu evlavia lui Ioan nu făcea decât să arate şi mai mult prăpastia dintre ele.
Nici principiile învăţăturii lui Hristos nu puteau să fie unite cu formele fariseismului. Hristos nu urma să acopere prăpastia creată de învăţăturile lui Ioan. El urma să arate şi mai clar deosebirea dintre ce era vechi şi ce era nou. Iisus a ilustrat mai departe lucrul acesta, zicând: „Nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi, altminteri vinul cel nou sparge burdufurile, se varsă, şi burdufurile se prăpădesc.” Burdufurile care se foloseau ca vase pentru a pune vinul nou se uscau după câtva timp şi se scorojeau şi nu mai erau bune de folosit pentru acest scop. În această ilustraţie familiară, Iisus arăta starea conducătorilor iudei. Preoţii, cărturarii şi mai-marii îşi urmăreau neabătuţi şirul de ceremonii şi tradiţii. Inima lor se strânsese ca burdufurile de vin uscate, cu care El îi comparase. Atâta timp cât ei se mulţumeau cu o religie legalistă, era cu neputinţă să ajungă depozitarii adevărului viu al cerului. Ei gândeau că e îndestulătoare neprihănirea personală şi nu doreau să fie adus vreun element nou la religia lor. Ei nu priveau bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de oameni ca pe ceva care vine din afară, ci o uneau cu meritul propriu adus de faptele lor bune. Credinţa care lucrează prin iubire şi care curăţă sufletul nu putea să găsească teren comun cu religia fariseilor, formată din ceremoniile şi rânduielile omeneşti. Efortul de a uni învăţăturile lui Iisus cu religia existentă avea să fie zadarnic. Adevărul vital al lui Dumnezeu, la fel ca vinul în fermentare, urma să prăpădească burdufurile vechi şi stricate ale tradiţiei fariseice.
Fariseii se considerau prea înţelepţi pentru a mai avea nevoie de învăţătură, prea neprihăniţi pentru a mai avea nevoie de mântuire, prea onoraţi pentru a mai avea nevoie de onoarea care vine de la Hristos. Mântuitorul S-a îndepărtat de ei pentru a găsi alţi oameni, care să fie doritori de a primi solia cerului. În pescarii neînvăţaţi, în vameşul din piaţă, în femeia din Samaria, în oamenii de rând care Îl ascultau cu plăcere, El a găsit noile Sale vase pentru vinul cel nou. Instrumentele care urmează să fie folosite în lucrarea Evangheliei sunt acele suflete care primesc cu bucurie lumina trimisă de Dumnezeu. Aceştia sunt agenţii Lui pentru a duce lumii cunoştinţa adevărului. Dacă prin harul lui Hristos copiii Săi vor deveni vase noi, El îi va umple cu vinul cel nou.
Învăţătura lui Hristos, deşi era reprezentată prin vinul cel nou, nu era o doctrină nouă, ci descoperirea aceleia care se dăduse la început. Dar, pentru farisei, adevărul lui Dumnezeu îşi pierduse semnificaţia şi frumuseţea de la început. Învăţătura lui Hristos era pentru ei, aproape în toate privinţele, ceva nou şi era nerecunoscută şi neştiută de ei.
Iisus a atras atenţia asupra faptului că învăţătura falsă are puterea să distrugă capacitatea de a aprecia şi de a dori adevărul. „Nimeni”, a zis El, „după ce a băut vin vechi, nu voieşte vin nou, căci zice: «Este mai bun cel vechi.»” Tot adevărul care se dăduse lumii prin patriarhi şi profeţi strălucea într-o frumuseţe nouă în cuvintele lui Hristos. Dar cărturarii şi fariseii nu doreau vinul cel nou, atât de valoros. Până când nu se goleau de tradiţiile vechi, de obiceiurile şi de practicile lor, ei nu mai aveau loc pentru învăţăturile lui Hristos în minte şi în inimă. Ei se agăţau de formele moarte şi se îndepărtau de adevărul cel viu şi de puterea lui Dumnezeu.
Tocmai lucrul acesta a adus ruina iudeilor şi va aduce ruina multor oameni din zilele noastre. Mii de oameni fac aceeaşi greşeală pe care au făcut-o fariseii pe care Hristos i-a mustrat la masa lui Matei. Nedorind să renunţe la vreo idee cultivată cu plăcere sau să părăsească vreun idol al părerilor proprii, mulţi refuză adevărul care coboară de la Tatăl luminii. Ei se încred în propria persoană şi se bazează pe înţelepciunea lor şi nu-şi dau seama de sărăcia lor spirituală. Ei stăruie să fie salvaţi printr-un mijloc care să le dea ocazia să facă vreo lucrare însemnată. Când văd că nu este posibil să amestece eul în lucrare, ei leapădă mântuirea oferită.
O religie a formelor niciodată nu poate să conducă sufletele la Hristos, căci este o religie lipsită de iubire, lipsită de Hristos. Postul şi rugăciunea care vin dintr-un spirit doritor de a se îndreptăţi sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Adunarea solemnă pentru rugăciune, şirul ceremoniilor religioase, umilinţa exterioară, sacrificiile impunătoare arată că acela care face astfel de lucruri consideră că este neprihănit şi că are drept la cer, dar totul este o amăgire. Faptele noastre nu pot să plătească niciodată mântuirea.
Cum era în zilele lui Hristos, aşa este şi astăzi. Fariseii nu-şi cunosc lipsa spirituală. Lor li se spune: „Pentru că zici: «Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic», şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc ca să te îmbogăţeşti şi haine albe ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale” (Apocalipsa 3:17,18). Credinţa şi iubirea sunt aurul curăţit prin foc. Dar, în viaţa multora, aurul şi-a pierdut strălucirea şi comoara cea scumpă a fost pierdută. Îndreptăţirea lui Hristos este pentru ei ca un veşmânt nepurtat, ca o fântână neatinsă. Lor li se spune: „Ce am împotriva ta este că ţi-ai pierdut dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut, pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti” (Apocalipsa 2:4,5).
„Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit; Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită” (Psalmii 51:17). Omul trebuie să fie golit de eul lui înainte de a putea fi, în înţelesul deplin al cuvântului, un credincios în Iisus. Când s-a renunţat la eu, Domnul poate face din om o făptură nouă. Vase noi pot să cuprindă vin nou. Iubirea lui Hristos îl va însufleţi pe credincios cu o viaţă nouă. În acela care priveşte la Începătorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre se va manifesta caracterul lui Hristos.