Fariseii susţinuseră că învăţătura lui Hristos se împotrivea legii pe care Dumnezeu o dăduse prin Moise, însă îndrumarea dată leprosului vindecat de a aduce un dar, aşa cum cerea legea, dovedea netemeinicia acestei acuzaţii. Aceasta era o mărturie îndestulătoare pentru toţi aceia care doreau să fie convinşi.
Conducătorii din Ierusalim trimiseseră iscoade să găsească un pretext pentru a-L da pe Hristos la moarte. El le-a răspuns dându-le o dovadă despre iubirea Lui faţă de neamul omenesc, despre respectul Lui faţă de lege şi despre puterea pe care o avea de a-i scăpa pe oameni de păcat şi de moarte. Astfel, El a mărturisit despre ei: „Ei Îmi întorc rău pentru bine şi ură pentru dragostea Mea” (Psalmii 109:5). El, care a dat pe munte învăţătura aceasta: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, a dat personal pildă de trăire a principiului, neîntorcând „rău pentru rău, nici ocară pentru ocară”, dimpotrivă, binecuvântând (Matei 5:44; 1 Petru 3:9).
Aceiaşi preoţi care îl condamnaseră pe lepros la izolare adevereau acum vindecarea lui. Sentinţa aceasta, adusă la cunoştinţă în mod public şi trecută în registru, era o mărturie de netăgăduit în favoarea lui Hristos. Şi atunci când omul vindecat a fost din nou primit în adunarea lui Israel, pe temeiul asigurării preoţilor că nu mai era nicio urmă de boală asupra lui, el însuşi era o mărturie vie pentru Binefăcătorul său. Plin de bucurie, el a adus darul şi a proslăvit numele lui Iisus. Preoţii erau convinşi de puterea dumnezeiască a Mântuitorului. Lor li se dăduse ocazia să cunoască adevărul şi să fie binecuvântaţi cu lumină. Dacă o lepădau, ea avea să fie îndepărtată fără să mai revină vreodată. Mulţi lepădaseră lumina, dar ea n-a fost dată în zadar. Multe inimi au fost mişcate, dar, pentru o vreme, n-au dat niciun semn. În timpul vieţii Mântuitorului, lucrarea Lui părea să trezească puţină iubire din partea preoţilor şi învăţătorilor, dar, după înălţarea Lui, „o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă” (Faptele 6:7).
Lucrarea lui Hristos pentru curăţirea leprosului de această boală grozavă este o ilustrare a lucrării Lui de curăţire a sufletului de păcat. Omul care a venit la Iisus era „plin de lepră”. Otrava ei mortală îi cuprinsese tot corpul. Ucenicii căutaseră să-L ferească pe Domnul ca nu cumva să Se atingă de el, fiindcă oricine atingea un lepros devenea el însuşi necurat. Dar, aşezându-Şi mâna asupra leprosului, Iisus n-a fost infectat. Atingerea Lui a dat putere de viaţă. Lepra a fost curăţită. Tot aşa stau lucrurile şi cu lepra păcatului, adânc înrădăcinată, ucigătoare şi cu neputinţă de a fi curăţită de puterea omenească. „Tot capul este bolnav şi toată inima suferă de moarte. Din tălpi până în creştet, nimic nu-i sănătos, ci numai răni, vânătăi şi carne vie” (Isaia 1:5,6). Dar Iisus, venind să locuiască în corp omenesc, nu Se întinează. Prezenţa Lui are putere vindecătoare pentru păcătos. Oricine cade la picioarele Lui, spunând în credinţă: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti”, va auzi răspunsul: „Da, vreau, fii curăţit!” (Matei 8:2,3).
În unele cazuri de vindecare, Iisus n-a dat îndată binecuvântarea cerută. Dar în cazuri de lepră, când I se cerea ajutorul, cererea era ascultată imediat. Atunci când ne rugăm pentru binecuvântări pământeşti, răspunsul la rugăciune poate să întârzie sau se poate ca Dumnezeu să ne dea altceva decât ceea ce cerem, dar nu aşa se întâmplă când cerem să fim scăpaţi de păcat. Dorinţa Lui este tocmai să ne curăţească de păcat, să facă din noi copii ai Lui şi să ne dea putere pentru a trăi o viaţă sfântă. Hristos „S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl” (Galateni 1:4). Şi „îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă orice I-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut” (1 Ioan 5:14,15). „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).
La vindecarea slăbănogului din Capernaum, Hristos a dat aceeaşi învăţătură. El a făcut minunea pentru a da dovadă despre puterea de a ierta păcatele. Vindecarea slăbănogului ilustrează şi alte adevăruri preţioase. Ea este plină de speranță şi de încurajare, iar din cele întâmplate cu fariseii porniţi pe ceartă, ea are şi o învăţătură plină de avertizări.
Ca şi leprosul, slăbănogul pierduse orice speranţă de vindecare. Boala lui era urmarea unei vieţi de păcat, şi suferinţele lui erau făcute şi mai amare din cauza remuşcărilor. De multă vreme le ceruse el ajutor fariseilor şi doctorilor, sperând să fie scăpat de suferinţele lui spirituale şi de durerile fizice. Dar ei îl declaraseră cu răceală ca fiind nevindecabil şi fusese lăsat să sufere mânia lui Dumnezeu. Fariseii priveau suferinţa ca o dovadă a dizgraţiei divine şi se ţineau departe de cei bolnavi şi de cei suferinzi. S-a întâmplat însă adesea ca tocmai aceia care se credeau atât de sfinţi să fie mai vinovaţi decât oamenii suferinzi pe care îi condamnau.
Omul paralizat era cu totul lipsit de ajutor şi, văzând că nu mai e speranță să-i vină de undeva scăparea, el a căzut în disperare. Atunci a auzit de lucrările minunate ale lui Iisus, i s-a spus că alţii, tot aşa de păcătoşi şi deznădăjduiţi ca el, fuseseră vindecaţi, că până şi leproşii fuseseră curăţiţi. Prietenii care i-au spus lucrurile acestea i-au dat curaj să creadă că şi el ar putea să fie vindecat, dacă ar fi dus la Iisus. Dar speranța lui s-a spulberat când şi-a adus aminte în ce chip venise boala asupra lui. Se temea ca nu cumva Medicul cel neprihănit să nu-l suporte în faţa Lui.
Dar, mai mult decât vindecarea fizică, el dorea eliberarea de povara păcatului. Dacă ar fi putut să-L vadă pe Iisus şi să primească asigurarea iertării şi a păcii cu Cerul, el ar fi fost mulţumit fie să trăiască, fie să moară, după voia lui Dumnezeu. Strigătul omului pe moarte a fost: „O, de-aş putea ajunge în faţa Lui!” Nu era timp de pierdut – carnea lui prăpădită începea să dea semne de descompunere. Cu lacrimi în ochi i-a rugat pe prietenii lui să-l ducă pe pat până la Iisus, lucru pe care ei l-au făcut cu mare plăcere. Dar mulţimea care se adunase înăuntrul şi împrejurul casei în care Se afla Mântuitorul era atât de deasă, încât era cu neputinţă pentru bolnav şi pentru prietenii lui să ajungă la El sau chiar numai până acolo de unde să-I audă glasul.
Iisus predica în casa lui Petru. După obicei, ucenicii Lui şedeau acolo. Au venit şi „nişte farisei şi învăţători ai legii, din toate satele Galileei şi Iudeei şi din Ierusalim”. Aceştia veniseră ca iscoade, căutând o acuzaţie împotriva lui Iisus. În afară de aceste persoane oficiale, în mulţimea amestecată se înghesuiau oameni mânaţi de zel, de evlavie, de curiozitate şi chiar necredincioşi. Erau reprezentate acolo diferite naţionalităţi şi toate clasele sociale. „Iar puterea Domnului era cu El ca să vindece.” Duhul vieţii plana asupra adunării, dar fariseii şi cărturarii nu I-au simţit prezenţa. Ei nu şi-au simţit lipsa şi, pentru ei, nu a fost vindecare. „Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale” (Luca 1:53).
Cei care îl duceau pe omul paralizat au încercat de nenumărate ori să-şi facă drum prin mulţime, dar în zadar. Bolnavul privea în jur într-o grozavă disperare. Când ajutorul căutat de atâta vreme era aşa de aproape, cum putea să renunţe la speranţa sa? La îndemnul lui, prietenii l-au urcat pe acoperişul casei şi, desfăcând învelişul, l-au lăsat înăuntru, la picioarele lui Iisus. Cuvântarea Sa a fost întreruptă. Mântuitorul a privit la faţa plină de durere şi a văzut ochii rugători aţintiţi asupra Lui. A înţeles totul, căci El o atrăsese la Sine pe această fiinţă deznădăjduită şi îndoielnică. În timp ce omul paralizat era încă acasă, Mântuitorul îi adusese convingerea în conştiinţă. Când s-a pocăit de păcatele lui şi a crezut în puterea lui Iisus de a-l vindeca, îndurările dătătoare de viaţă ale Mântuitorului au căzut de prima dată ca o binecuvântare asupra inimii lui însetate. Iisus urmărise prima scânteie de credinţă, care crescuse până la convingerea că El era singurul ajutor al păcătosului şi văzuse cum aceasta devine tot mai puternică, odată cu fiecare efort de a veni înaintea Lui.