Acum, în cuvinte care au atins urechea suferindului ca o melodie plăcută, Mântuitorul a zis: „Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!”
Povara disperării cade de pe inima omului bolnav, pacea iertării se aşază asupra duhului său şi străluceşte pe chipul său. Durerea fizică s-a dus şi întreaga lui fiinţă e transformată. Slăbănogul nenorocit este vindecat! Păcătosul vinovat este iertat!
În credinţă simplă, el primise cuvintele lui Iisus ca fiind darul unei vieţi noi. El n-a mai cerut nimic, ci a rămas într-o tăcere plină de fericire, prea plin de bucurie pentru a mai putea vorbi. Lumina cerească strălucea asupra feţei lui şi oamenii priveau uimiţi la scena aceasta.
Rabinii aşteptaseră plini de nerăbdare să vadă ce hotărâre ia Hristos în cazul acesta. Şi-au adus aminte că omul venise la ei după ajutor şi că ei refuzaseră să-i dea speranță sau să-i arate simpatie. Nemulţumindu-se numai cu atât, declaraseră că omul suferea un blestem dumnezeiesc pentru păcatele lui. Lucrurile acestea le-au revenit cu putere în minte când l-au văzut pe omul bolnav înaintea lor. Au observat interesul cu care toţi urmăreau scena şi au simţit o teamă nespusă că-şi vor pierde influenţa asupra poporului.
Aceşti demnitari n-au schimbat între ei niciun cuvânt, dar, privind unii la alţii, au avut acelaşi gând, şi anume că trebuie făcut ceva pentru a opri valul simţămintelor. Iisus declarase că păcatele slăbănogului erau iertate. Fariseii au considerat aceste cuvinte ca o hulă şi au plănuit să prezinte lucrurile acestea ca pe un păcat vrednic de moarte. Ei şi-au zis în inima lor: „Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?” (Marcu 2:7).
Aţintindu-Şi privirile asupra lor, priviri sub care ei au început să tremure şi să se dea înapoi, Iisus a zis: „Pentru ce aveţi astfel de gânduri în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: «Păcatele îţi sunt iertate» sau a zice: «Scoală-te şi umblă»? Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele, «scoală-te», a zis El slăbănogului, «ridică-ţi patul şi du-te acasă».”
Atunci, acela care fusese adus la Iisus pe o targă se ridică pe picioarele sale, ce prinseseră din nou elasticitate şi tăria tinereţii. Sângele dătător de viaţă aleargă prin venele lui. Fiecare organ al trupului porneşte deodată la lucru. Strălucirea sănătăţii ia locul palorii morţii care fusese atât de aproape „şi îndată slăbănogul s-a sculat, şi-a ridicat patul şi a ieşit afară în faţa tuturor; aşa că toţi au rămas uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu şi ziceau: «Niciodată n-am mai văzut aşa ceva!»”
O, minunată iubire a lui Hristos, care Se apleacă să-i vindece pe păcătoşi şi pe suferinzi! Divinitatea simte împreună cu omul, uşurându-i durerile şi suferinţele! O, minunată putere, manifestată astfel pentru fiii oamenilor! Cine se mai poate îndoi de solia mântuirii? Cine poate da la o parte îndurările unui Mântuitor plin de milă?
A fost nevoie de putere creatoare pentru a reface sănătatea acelui trup în stare de descompunere. Acelaşi glas, care l-a chemat la viaţă pe omul făcut din ţărâna pământului, a rostit cuvinte de viaţă şi pentru slăbănogul muribund. Şi aceeaşi putere care a dat viaţă trupului a reînnoit şi inima. Acela care la creaţie „a zis şi s-a făcut”, care „porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă” (Psalmii 33:9), rostise o hotărâre de viaţă pentru omul mort în greşeli şi păcate. Vindecarea trupului era o dovadă a puterii care înnoise inima. Hristos i-a poruncit slăbănogului să se ridice şi să meargă, „ca să ştiţi”, a zis El, „că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele”.
Slăbănogul a găsit în Hristos vindecare atât pentru suflet, cât şi pentru corp. Vindecarea spirituală a fost urmată de vindecarea fizică. Învăţătura aceasta nu trebuie să fie trecută cu vederea. Astăzi sunt mii de oameni care suferă de boli fizice, care, asemenea slăbănogului, ar dori să audă cuvintele: „Păcatele îţi sunt iertate.” Povara păcatului, cu neliniştea şi cu dorinţele lui neîmplinite, este cauza bolilor lor. Ei nu pot să afle odihnă câtă vreme nu vin la Vindecătorul sufletelor lor. Pacea pe care numai El o poate oferi va da putere minţii şi sănătate corpului.
Iisus a venit „să nimicească lucrările Diavolului”. „În El era viaţă”, şi El zice: „Am venit ca oile Mele să aibă viaţă şi să o aibă din belşug.” El este „duh dătător de viaţă” (1 Ioan 3:8; Ioan 1:4; 10:10; 1 Corinteni 15:45). El are şi acum aceeaşi putere dătătoare de viaţă, ca şi atunci când vindeca bolnavii pe pământ şi rostea iertare pentru păcătoşi. „El îţi iartă fărădelegile tale, El îţi vindecă toate bolile tale” (Psalmii 103:3).
Efectul produs asupra oamenilor prin vindecarea slăbănogului era ca şi când s-ar fi deschis cerul şi s-ar fi descoperit slava unei lumi mai bune. Când omul vindecat a trecut prin mulţime, binecuvântându-L pe Dumnezeu la fiecare pas şi purtându-şi povara ca şi când ar fi fost uşoară ca un fulg, oamenii s-au dat înapoi ca să-i facă loc şi, cu faţa înspăimântată, priveau spre el şoptind unul către altul: „Azi am văzut lucruri nemaipomenite.”
Fariseii erau muţi de uimire şi copleşiţi din cauza înfrângerii. Ei văzuseră că aici nu e loc pentru ca gelozia lor să aprindă mulţimea. Minunea săvârşită asupra omului pe care ei îl respinseseră sub mânia lui Dumnezeu îi impresionase pe oameni atât de mult, încât, pentru un timp, rabinii au fost uitaţi. Ei au văzut că Hristos are puterea pe care ei I-o atribuiau numai lui Dumnezeu. Cu toate acestea, demnitatea purtării Lui amabile era într-un contrast izbitor cu purtarea lor îngâmfată. Ei erau dezorientaţi şi umiliţi, recunoscând, dar nemărturisind, că în faţa lor e o fiinţă superioară. Cu cât era mai puternică dovada că Iisus avea putere pe pământ să ierte păcatele, cu atât mai mult ei se afundau în necredinţă. Din casa lui Petru, unde îl văzuseră pe slăbănog vindecat prin cuvântul Domnului, ei au plecat să născocească noi planuri pentru a-L aduce la tăcere pe Fiul lui Dumnezeu.
Bolile trupeşti, oricât de rele şi înrădăcinate, erau vindecate prin puterea lui Hristos, dar boala sufletească îşi înfigea rădăcinile tot mai adânc în aceia care închideau ochii faţă de lumină. Lepra şi paralizia nu erau atât de îngrozitoare ca bigotismul şi necredinţa.
În familia slăbănogului a fost o mare bucurie când el s-a întors acasă, ducând cu uşurinţă patul pe care foarte încet fusese luat din faţa lor cu puţin timp mai înainte. Ei s-au adunat cu lacrimi în ochi în jurul lui, abia îndrăznind să-şi creadă ochilor. El stătea în faţa lor plin de putere. Braţele pe care ei le văzuseră lipsite de viaţă erau acum gata să se supună voinţei lui. Carnea lui zbârcită şi vânătă era acum fragedă şi rumenă. El mergea cu pas hotărât şi liber. Bucuria şi speranţa erau scrise pe fiecare trăsătură a feţei lui şi o expresie de curăţie şi de pace luase locul urmelor păcatului şi ale suferinţei. Mulţumiri pline de bucurie se înălţau din casa lor şi Dumnezeu era proslăvit prin Fiul Său, care îi dăduse din nou speranță celui dezamăgit şi tărie celui zdrobit. Omul acesta şi familia lui erau gata să-şi dea viaţa pentru Iisus. Nicio îndoială nu le umbrea credinţa, nicio urmă de necredinţă nu păta încrederea în Acela care adusese lumină în casa lor întunecată.