Ai terminat de citit capitolul 26 – La Capernaum, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/BybFYvuRCVmUriA47
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 27 – „Poţi să mă curăţeşti”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Dintre toate bolile cunoscute în Orient, lepra era cea mai de temut. Natura ei incurabilă şi contagioasă şi efectul grozav pe care-l avea asupra victimelor îi umpleau de groază chiar şi pe cei mai curajoşi oameni. Printre iudei, ea era considerată ca o pedeapsă pentru păcate. Şi din cauza aceasta era numită „lovitura”, „degetul lui Dumnezeu”. Pătrunzând adânc, fiind cu neputinţă de vindecat şi provocând moartea, era privită ca un simbol al păcatului. Prin legea ceremonială, leprosul era declarat necurat. Ca şi când ar fi fost deja mort, el era îndepărtat din locuinţele omeneşti. Tot ce atingea el era necurat. Aerul era contaminat prin respiraţia lui. Cel bănuit că are boala aceasta trebuia să se înfăţişeze la preoţi, care aveau datoria să cerceteze şi să hotărască în cazul lui. Dacă era declarat lepros, era despărţit de familie, alungat din adunarea lui Israel şi sortit să stea numai în tovărăşia acelora care erau la fel de loviţi ca el. Legea era neînduplecată în cererile ei. Nici chiar împăraţii sau conducătorii nu erau scutiţi. Un monarh atacat de această boală îngrozitoare trebuia să predea sceptrul şi să fugă din societate.
Departe de prietenii şi rudele lui, leprosul trebuia să poarte blestemul bolii sale. Era obligat să-şi strige boala în gura mare, să-şi sfâşie hainele şi să dea semnalul de alarmă, prevenindu-i pe toţi să fugă de prezenţa lui molipsitoare. Strigătul „necurat, necurat!”, venind în tonuri jalnice de la exilaţii singuratici, era semnalul pe care oamenii îl auzeau cu groază şi cu oroare.
În regiunea în care lucra Hristos, erau mulţi asemenea suferinzi şi vestea despre lucrarea Lui a ajuns la ei, aducându-le o rază de speranţă. Dar, din zilele profetului Elisei, nu se mai auzise ca să se vindece un om de care se prinsese această boală. Ei nici nu îndrăzneau să spere că Iisus va face pentru ei ceea ce nu făcuse pentru nimeni. Cu toate acestea, s-a găsit unul în a cărui inimă credinţa a început să încolţească. Dar omul bolnav nu ştia cum să ajungă la Iisus. Dacă era împiedicat să vină în legătură cu semenii lui, cum ar putea oare să se înfăţişeze înaintea Vindecătorului? Se întreba dacă Hristos ar vrea să-l vindece. Oare Se va opri El să Se uite la un om despre care se credea că suferă pedeapsa lui Dumnezeu? Nu cumva, la fel ca fariseii sau chiar ca doctorii, va rosti un blestem asupra lui şi-i va spune să fugă din regiunile locuite de oameni? Se gândea la tot ce i se povestise despre Iisus. Niciunul dintre aceia care căutaseră ajutorul Lui nu fusese izgonit. Bietul om s-a hotărât să-L caute şi să-L găsească pe Mântuitorul. Cu toate că era alungat din oraşe, putea să-I iasă în cale undeva, pe o cărare mărginaşă prin munţi, sau să-L găsească învăţându-i pe oameni afară din oraş. Greutăţile erau mari, dar aceasta era singura lui speranță.
Leprosul a fost îndrumat către Mântuitorul. Iisus era lângă lac şi îi învăţa pe oamenii adunaţi în jurul Său. Stând departe, leprosul prinde câteva cuvinte de pe buzele Mântuitorului. Îl vede punându-Şi mâinile peste bolnavi, îi vede pe ologi, pe orbi, pe slăbănogi şi pe aceia care erau gata să moară de felurite boli cum se ridică plini de sănătate, lăudându-L pe Dumnezeu pentru că au fost eliberaţi. Credinţa din inimă i se întăreşte. Vine mai aproape şi tot mai aproape de mulţimea adunată acolo. Restricţiile care-i erau impuse, protecţia oamenilor şi teama cu care îl privesc toţi sunt uitate. El se gândeşte numai la fericirea sperată a vindecării.
Înfăţişarea lui e îngrozitoare. Boala a săpat făgaşe adânci, şi corpul lui în descompunere e îngrozitor la privit. La arătarea lui, oamenii se dau înapoi îngroziţi. Se îmbulzesc unii în alţii, vrând să scape de atingerea lui. Unii încearcă să-l oprească să se apropie de Iisus, dar în zadar. Nu-i vede şi nu-i aude. Cuvintele lor de scârbă nu-l impresionează. Îl vede numai pe Fiul lui Dumnezeu. Aude numai glasul care rosteşte viaţă celor care sunt gata să moară. Înaintând către Iisus, se aruncă la picioarele Lui cu strigătul: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti.”
Iisus îi răspunde: „Da, vreau, fii curăţit” şi întinde mâna şi Se atinge de el (Matei 8:3).
Îndată, cu leprosul s-a petrecut o schimbare. Carnea lui s-a însănătoşit, nervii lui au început să simtă, iar muşchii au prins putere. Pielea aspră, solzoasă, care caracterizează lepra, a dispărut şi o piele plină de prospeţime, ca pielea unui copil sănătos, i-a luat locul.
Iisus i-a poruncit omului să nu spună ce lucrare se făcuse cu el, ci să se înfăţişeze îndată cu un dar la templu. Un asemenea dar nu putea să fie primit până când preoţii nu făceau o cercetare şi nu se pronunţau că omul s-a vindecat. Oricât ar fi fost ei de lipsiţi de bunăvoinţă să facă acest serviciu, nu puteau să nu facă cercetarea şi să nu dea verdictul asupra cazului.
Cuvintele Scripturii arată hotărârea cu care Hristos i-a spus omului ce trebuie să facă, dar şi că trebuie să tacă şi să acţioneze repede. „Iisus i-a poruncit cu tot dinadinsul şi i-a spus să plece numaidecât, şi i-a zis: «Vezi să nu spui nimănui nimic, ci du-te de te arată preotului şi adu pentru curăţirea ta ce a poruncit Moise, ca mărturie pentru ei.»” Dacă preoţii ar fi cunoscut cum se vindecase leprosul, ura lor faţă de Hristos ar fi putut să-i ducă la o hotărâre necinstită. Iisus dorea ca omul să se înfăţişeze la templu înainte să ajungă la ei vreo veste despre această minune. În felul acesta se putea obţine o hotărâre nepărtinitoare şi leprosului vindecat avea să i se îngăduie întâlnirea cu familia şi cu prietenii lui.
Mai erau şi alte motive pe care Hristos le avea în vedere atunci când îi ceruse omului să tacă. Mântuitorul ştia că vrăjmaşii Lui căutau necontenit să-I restrângă activitatea şi să-i îndepărteze pe oameni de la El. Ştia că, dacă vindecarea leprosului era popularizată în toate părţile, alţi oameni care sufereau de aceeaşi boală s-ar fi adunat în jurul Lui şi s-ar fi zis că oamenii se puteau molipsi venind în atingere cu ei. Mulţi leproşi n-ar fi folosit darul sănătăţii ca să facă din el o binecuvântare pentru ei şi pentru alţii. Atrăgându-i pe leproşi în jurul Său, Iisus ar fi dat ocazie să fie acuzat că încalcă restricţiile legii ceremoniale. În felul acesta, lucrarea de predicare a Evangheliei ar fi fost împiedicată.
Evenimentul a confirmat măsurile luate de Iisus. O mulţime de oameni fuseseră de faţă la vindecarea leprosului şi erau interesaţi să afle hotărârea preoţilor. La întoarcerea omului între prietenii lui, a avut loc o mare mişcare. Fără să ţină seama de sfatul lui Iisus, omul n-a făcut niciun efort să ascundă faptul că fusese vindecat. Desigur, ar fi fost cu neputinţă să ascundă, însă leprosul a răspândit pretutindeni vestea despre ce i se întâmplase. Considerând că numai modestia lui Iisus era motivul pentru care i se impunea această restricţie, el a mers în toate părţile, vestind puterea acestui Mare Vindecător. El n-a înţeles că fiecare manifestare de felul acesta îi făcea pe preoţi şi pe bătrâni şi mai hotărâţi să-L distrugă pe Iisus. Omul vindecat simţea că darul sănătăţii era foarte scump. El se bucura de vigoare şi de faptul că fusese redat familiei şi societăţii şi simţea că nu-i era cu putinţă să se oprească de a-I da slavă Medicului care-l vindecase. Dar faptul că el trâmbiţa în toate părţile lucrul acesta a făcut ca lucrarea Mântuitorului să fie împiedicată. Oamenii au venit la El într-un număr atât de mare, încât a fost obligat să-Şi înceteze lucrarea pentru o vreme.
Fiecare act săvârşit de Hristos în lucrarea Sa avea o ţintă larg cuprinzătoare. Aceasta cuprindea mai mult decât părea la prima vedere. Aşa era şi în cazul leprosului. În timp ce îi ajuta pe toţi aceia care veneau la El, dorinţa lui Iisus era să le dea o binecuvântare şi acelora care nu veneau. În timp ce-i atrăgea pe vameşi, pe păgâni şi pe samariteni, El dorea să ajungă şi la inima preoţilor şi a învăţătorilor care se închiseseră în prejudecată şi în tradiţie. El n-a lăsat neîncercat niciun mijloc prin care Se putea apropia de ei. Trimiţându-l pe leprosul vindecat la preot, El le-a dat o dovadă al cărei scop era să le dezarmeze prejudecăţile.