Mijlocul prin care îl putem birui pe cel rău este acelaşi prin care a biruit Hristos – puterea Cuvântului. Dumnezeu nu ne stăpâneşte mintea fără consimţământul nostru, dar, dacă dorim să cunoaştem şi să facem voia Lui, ni se dă şi nouă făgăduinţa: „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască […] învăţătura” (Ioan 8:32; 7:17). Prin credinţă în aceste făgăduinţe, oricare om poate fi eliberat de cursele rătăcirii şi de domnia păcatului.
Fiecare om este liber să aleagă de care putere vrea să fie stăpânit. Nimeni n-a căzut atât de jos, nimeni nu este atât de ticălos, încât să nu găsească eliberarea oferită de Hristos. În loc de rugăciune, demonizatul a putut să rostească numai cuvintele lui Satana. Cu toate acestea, strigătul nerostit al inimii a fost auzit. Nu există strigăt al unei fiinţe în nevoie, chiar fără să fi fost rostit, care să nu fie ascultat. Aceia care vor consimţi să intre în legământ cu Dumnezeul cerului nu vor fi lăsaţi în puterea lui Satana sau în slăbiciunile firii lor. Ei sunt invitaţi de Mântuitorul: „Să caute ocrotirea Mea, să facă pace cu Mine, da, să facă pace cu Mine” (Isaia 27:5). Duhurile întunericului se vor lupta pentru cel care odată a fost sub stăpânirea lor, dar îngerii lui Dumnezeu îl vor apăra cu o putere care va câştiga biruinţa. Domnul zice: „Se poate lua prada celui puternic? Şi poate să scape cel prins din prinsoare? «Da, zice Domnul, prada celui puternic va fi luată şi cel prins de asupritor va scăpa, căci Eu voi lupta împotriva vrăjmaşilor tăi şi voi scăpa pe fiii tăi»” (Isaia 49:24,25).
În timp ce oamenii adunaţi în sinagogă erau încă înmărmuriţi de groază, Iisus S-a retras acasă la Petru ca să Se odihnească puţin. Dar şi aici se coborâse o umbră. Mama soţiei lui Petru zăcea bolnavă, lovită de „friguri mari”. Iisus a mustrat boala şi suferinda s-a sculat şi a început să slujească pe Domnul şi pe ucenicii Lui.
Veştile despre lucrările făcute de Hristos s-au răspândit cu repeziciune prin Capernaum. De teama rabinilor, oamenii n-au îndrăznit să vină în timpul Sabatului pentru a fi vindecaţi, dar, îndată ce soarele a dispărut sub orizont, s-a pornit o mişcare. Din case, din ateliere, din pieţe, locuitorii oraşului s-au îngrămădit spre umila locuinţă în care Se adăpostea Iisus. Bolnavii erau aduşi pe paturi, veneau sprijinindu-se în cârje sau, fiind ajutaţi de prieteni, veneau tremurând şi şovăind în faţa Mântuitorului.
Oră după oră, oamenii veneau şi plecau, căci nimeni nu ştia dacă Vindecătorul va mai fi şi mâine între ei. Niciodată nu trăise cetatea Capernaum o zi ca aceasta. Văzduhul era plin de glas de biruinţă şi de strigăte de eliberare. Mântuitorul Se bucura de fericirea pe care le-o adusese. Când vedea suferinţele celor care veneau la El, inima Lui se umplea de milă şi tresălta de bucurie, pentru că avea putere să le readucă sănătatea şi fericirea.
Iisus nu Şi-a încetat lucrul până n-a fost vindecat şi ultimul suferind. Era noapte târziu când mulţimea s-a retras şi liniştea s-a aşezat asupra casei lui Simon. Ziua cea lungă şi plină de agitaţie trecuse şi Iisus căuta odihnă. Dar, pe când oraşul era încă învăluit de somn, „pe când era încă întuneric de tot, Iisus S-a sculat, a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu şi Se ruga acolo”.
Aşa a petrecut Iisus zilele vieţii Sale pe pământ. Adesea le dădea drumul ucenicilor Săi să meargă acasă şi să se odihnească, dar El refuza cu delicateţe stăruinţele lor de a-L lua de la lucrările Lui. Toată ziua muncea, învăţându-i pe cei neştiutori, vindecându-i pe bolnavi, dând vedere celor orbi, hrănind mulţimea, iar la apusul soarelui sau în zorii zilei ieşea în sanctuarul munţilor pentru comuniunea cu Tatăl Său. Adesea petrecea noaptea întreagă în rugăciune şi meditaţie, revenind la lucrul Său printre oameni când se lumina de ziuă.
În zorii zilei, Petru şi tovarăşii săi au venit la Iisus, spunându-I că oamenii din Capernaum au şi început să-L caute. Ucenicii fuseseră amar dezamăgiţi din cauza primirii care I se făcuse lui Hristos până aici. Autorităţile de la Ierusalim căutau să-L omoare, până şi oamenii din oraşul Lui încercaseră să-I ia viaţa, dar la Capernaum fusese primit cu un mare entuziasm şi speranţa ucenicilor a reînviat. Poate că printre galileenii iubitori de libertate se vor găsi susţinătorii noii împărăţii. Dar cu uimire au auzit cuvintele lui Hristos: „Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi în alte cetăţi, fiindcă pentru aceasta am fost trimis.”
În agitaţia care se produsese la Capernaum, exista pericolul ca scopul misiunii Lui să fie pierdut din vedere. Iisus nu Se mulţumea să atragă atenţia asupra Sa doar ca unul care făcea minuni sau ca vindecător de boli ale trupului. El căuta să-i atragă pe oameni la El ca fiind Mântuitorul lor. În timp ce oamenii se grăbeau să creadă că El venise ca împărat, să întemeieze o împărăţie pământească, El dorea să le îndepărteze mintea de la lucrurile pământeşti şi să-i conducă la cele spirituale. Succesul numai în cele lumeşti s-ar fi aşezat în calea lucrării Sale.
Admiraţia mulţimii uşuratice Îl supăra întotdeauna. El nu urmărea deloc în viaţă să Se înalţe pe Sine. Omagiul pe care lumea îl dă rangului, bogăţiei sau talentului era străin de Fiul omului. Iisus n-a folosit niciunul dintre mijloacele pe care le folosesc oamenii pentru a câştiga supunerea şi pentru a impune respectul. Cu sute de ani înainte de naşterea Sa, se făcuse această prorocie: „El nu va striga, nu-Şi va ridica glasul şi nu-l va face să se audă pe uliţe. Trestia frântă n-o va zdrobi şi mucul care mai arde încă nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr. El nu va slăbi, nici nu Se va lăsa până va aşeza dreptatea pe pământ” (Isaia 42:2-4).
Fariseii căutau să se distingă prin împlinirea scrupuloasă a ceremoniilor, precum şi prin milosteniile şi rugăciunile lor care izbeau privirile. Ei îşi dovedeau râvna pentru religie făcând din ea subiect de discuţie. Certurile între sectele adverse erau zgomotoase şi îndelungate şi nu era ceva neobişnuit să se audă pe străzi glasul înverşunat al cărturarilor, certându-se pentru credinţă.
Viaţa lui Iisus era în contrast izbitor cu toate acestea. În viaţa Lui nu s-a văzut niciodată o dispută zgomotoasă, o rugăciune bătătoare la ochi sau o faptă menită să-I atragă laude. Hristos era ascuns în Dumnezeu şi Dumnezeu Se descoperea în caracterul Fiului Său. Către această descoperire dorea Iisus să fie îndreptate inimile oamenilor şi acesteia să i se dea cinstire.
Soarele Îndreptăţirii n-a răsărit asupra lumii în strălucire, pentru a copleşi simţurile cu slava Lui. Stă scris despre Hristos: „El Se iveşte ca zorile dimineţii” (Osea 6:3). În linişte şi pace, lumina zilei răsare asupra pământului, împrăştiind umbra întunericului şi deşteptând lumea la viaţă. Aşa a răsărit Soarele Îndreptăţirii „cu tămăduirea sub aripile Sale” (Maleahi 4:2).