Odată, Iisus vorbea în sinagogă despre Împărăţia pe care venise s-o întemeieze şi despre misiunea Lui de a-i elibera pe cei legaţi de Satana. Deodată, a fost întrerupt de un strigăt de groază. Un om cu mintea bolnavă s-a aruncat printre oameni, strigând: „Ce avem noi a face cu Tine, Iisuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te ştiu cine eşti: Eşti Sfântul lui Dumnezeu.”
Toţi s-au tulburat şi s-au alarmat. Atenţia oamenilor a fost atrasă de la Hristos şi cuvintele Lui nu mai erau ascultate. Tocmai lucrul acesta l-a urmărit şi Satana, îndreptându-şi victima spre sinagogă. „Dar Iisus a certat demonul, zicând: «Taci şi ieşi afară din omul acesta.» Şi duhul cel rău, după ce l-a trântit în mijlocul adunării, a ieşit afară din el, fără să-i facă vreun rău.”
Mintea acestui bolnav nenorocit fusese întunecată de Satana, dar, în prezenţa Mântuitorului, o rază de lumină a străbătut negura. El a început să dorească eliberarea de sub puterea lui Satana, dar demonul se împotrivea puterii lui Hristos. Când omul a încercat să-L roage pe Iisus să-l ajute, duhul cel rău i-a pus alte cuvinte în gură şi el a început să strige cuprins de groază. Demonizatul înţelegea întrucâtva că era în faţa Unuia care putea să-l elibereze, dar, când a încercat să se apropie de mâna aceea atotputernică, voinţa altuia l-a ţinut pe loc, cuvintele altuia i-au venit pe buze. Lupta dintre puterea lui Satana şi dorinţa sa după eliberare era grozavă.
Acela care îl biruise pe Satana în pustia ispitei era din nou faţă în faţă cu vrăjmaşul Său. Demonul îşi folosea toată puterea ca să-şi stăpânească mai departe victima. Dacă ar fi pierdut terenul aici, ar fi însemnat că-I acordă o biruinţă lui Iisus. Părea că omul torturat îşi va pierde viaţa în lupta cu vrăjmaşul care-i ruinase existenţa. Mântuitorul a vorbit cu autoritate şi l-a eliberat pe prizonier. Omul care fusese posedat stătea acum, în faţa oamenilor uimiţi, fericit în libertatea stăpânirii de sine. Până şi demonul mărturisise despre puterea dumnezeiască a Mântuitorului.
Omul Îl preamărea pe Dumnezeu pentru libertatea lui. Ochii aceia, care luciseră până atunci de sălbaticul foc al nebuniei, străluceau acum de inteligenţă şi lăsau să curgă lacrimi de recunoştinţă. Oamenii erau muţi de uimire. Îndată ce şi-au revenit, au zis unul către altul: „Ce este aceasta? O învăţătură nouă! El porunceşte ca un stăpân chiar şi duhurilor necurate, şi ele Îl ascultă!” (Marcu 1:27)
Cauza tainică a suferinţei, care făcuse din omul acesta un spectacol îngrozitor pentru prietenii lui şi o povară pentru sine însuşi, se afla chiar în viaţa lui. Fusese fascinat de plăcerile păcatului şi voise să facă din viaţă un carnaval. El nici nu visase că va ajunge o teroare pentru lume şi o ruşine pentru familia sa. Considerase că putea să-şi petreacă timpul în nebunii nevinovate. Dar, odată ajuns pe povârniş, piciorul i-a alunecat repede. Necumpătarea şi viaţa uşuratică au stricat nobilele însuşiri ale fiinţei lui, iar Satana a ajuns să pună stăpânire pe el cu totul.
Remuşcările au venit prea târziu. Când ar fi fost dispus să sacrifice bogăţia şi plăcerile pentru a-şi recâştiga sănătatea, devenise o victimă fără putere în ghearele celui rău. Se aşezase pe terenul vrăjmaşului, şi Satana pusese stăpânire pe toate puterile lui. Ispititorul îl amăgise cu multe dintre darurile lui fermecătoare, dar, îndată ce omul nenorocit a ajuns în puterea lui, vrăjmaşul a devenit nemilos în cruzimea lui şi îngrozitor în pretenţiile lui nemiloase. Aşa se va întâmpla cu toţi aceia care se supun celui rău – plăcerea şi fascinaţia începutului vieţii lor sfârşesc în negura disperării sau în nebunia unui suflet ruinat.
Acelaşi duh rău, care-L ispitise pe Hristos în pustie şi care avea stăpânire asupra demonizatului din Capernaum, îi stăpânea şi pe iudeii necredincioşi. Dar faţă de ei acesta îşi lua un aer de evlavie, căutând să-i înşele în ce priveşte motivele respingerii Mântuitorului. Starea lor era şi mai deznădăjduită decât a demonizatului, deoarece nu simţeau nevoia de Hristos şi, din cauza aceasta, erau ţinuţi cu putere de Satana.
Timpul în care Hristos a lucrat personal între oameni a fost și perioada celei mai intense activităţi pentru puterile împărăţiei întunericului. Veacuri la rând, Satana căutase, împreună cu îngerii lui răi, să stăpânească trupul şi mintea oamenilor, pentru a-i aduce la păcat şi la suferinţă apoi L-a acuzat pe Dumnezeu de toată nenorocirea aceasta. Iisus le descoperea oamenilor caracterul lui Dumnezeu. El sfărâma puterea lui Satana şi îi elibera pe cei prinşi. Viaţa nouă, iubirea şi puterea coborâte din cer lucrau asupra inimilor oamenilor şi prinţul răului s-a ridicat la luptă, pentru ca împărăţia lui să-şi păstreze stăpânirea. Satana şi-a adunat toate forţele şi, la fiecare pas, lucra împotriva lui Hristos.
Aşa va fi lupta cea mare de la sfârşit, între neprihănire şi păcat. În timp ce viaţa, lumina şi puterea nouă coboară de sus asupra ucenicilor lui Hristos, o viaţă nouă izvorăşte şi de jos, dându-le putere agenţilor lui Satana. Fiecare element pământesc se manifestă cu o putere sporită. Cu iscusinţa câştigată în decursul veacurilor de luptă, prinţul răului lucrează sub o înfăţişare amăgitoare. El se arată îmbrăcat ca un înger de lumină, iar mulţimile „se alipesc de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor” (1 Timotei 4:1).
În zilele lui Hristos, conducătorii şi învăţătorii lui Israel nu aveau putere să se împotrivească lucrărilor lui Satana. Ei neglijau tocmai acele mijloace prin care ar fi putut să ţină piept duhurilor rele. Hristos nu l-a biruit pe cel rău decât prin Cuvântul lui Dumnezeu. Mai-marii lui Israel pretindeau că sunt interpreţii Cuvântului lui Dumnezeu, dar ei îl studiaseră numai pentru a-şi susţine tradiţiile şi pentru a impune rânduielile făcute de oameni. Prin interpretarea pe care o dădeau, ei îl făceau să exprime idei pe care Dumnezeu nu le dăduse niciodată. Interpretările lor obscure făceau să apară într-o formă neclară lucrările pe care El le făcuse uşor de înţeles. Se certau pentru detalii lipsite de importanţă, dar în practică negau cele mai de seamă adevăruri. Din cauza aceasta, necredinţa se răspândea. Cuvântul lui Dumnezeu era jefuit de puterea lui şi duhurile rele lucrau după bunul lor plac.
Istoria se repetă. Având Biblia deschisă în faţa lor şi susţinând că onorează învăţăturile ei, mulţi conducători religioşi din timpurile noastre nimicesc credinţa în ea ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Ei se ocupă de disecarea Cuvântului şi pun părerile lor mai presus de declaraţiile lui clare. În mâinile lor, Cuvântul lui Dumnezeu îşi pierde puterea regeneratoare. Din cauza aceasta, necredinţa se dezlănţuie şi nelegiuirea înfloreşte.
Odată ce a subminat credinţa în Biblie, Satana îi îndreaptă pe oameni la alte izvoare pentru lumină şi putere. În felul acesta, el îşi pregăteşte locul. Aceia care se îndepărtează de învăţăturile clare ale Scripturii şi de puterea convingătoare a Duhului lui Dumnezeu îi invită pe demoni să-i stăpânească. Examinarea critică şi speculativă a Scripturii a deschis calea pentru ca spiritismul şi teozofia – forme modernizate ale păgânismului din vechime – să câştige teren chiar şi în bisericile care pretind că sunt ale Domnului Iisus Hristos.
Alături de aceia care predică Evanghelia, lucrează fiinţe care nu sunt decât unelte ale duhurilor înşelătoare. Foarte mulţi oameni vin în legătură cu ele mai mult din curiozitate, dar, având dovada că acolo lucrează o putere supraomenească, ei sunt fermecaţi din ce în ce mai mult, până când ajung să fie stăpâniţi de o voinţă mai tare decât a lor. Ei nu pot să scape de puterea ei misterioasă.
Zidurile de apărare ale sufletului sunt dărâmate şi nu mai rămâne nicio interdicție împotriva păcatului. Odată ce a respins restricţiile Cuvântului lui Dumnezeu şi ale Duhului Său, nimeni nu ştie până la ce adâncimi ale decăderii va ajunge. Păcate ascunse sau patimi puternice pot face din el un captiv tot aşa de neajutorat ca demonizatul din Capernaum. Cu toate acestea, starea lui nu este lipsită de speranță.