Ai terminat de citit capitolul 25 – Chemarea ucenicilor, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/ebwpCCLeRMidwCaP8
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 26 – La Capernaum.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
În intervalele dintre călătoriile Sale în diferite locuri, Iisus a locuit în cetatea Capernaum, care a ajuns astfel să fie numită „cetatea Sa”. Era aşezată pe ţărmul Mării Galileei, aproape de hotarul frumoasei câmpii a Ghenezaretului.
Depresiunea adâncă a lacului îi asigura acestei câmpii, care începea de la ţărmurile lui, un climat minunat, ca acela din sud. Pe vremea lui Hristos, creşteau aici palmieri şi măslini, erau multe livezi şi vii, lanuri roditoare şi flori deosebit de frumoase, toate fiind udate de pâraiele care ţâşneau din stânci. Ţărmurile lacului şi dealurile care îl înconjurau la o mică depărtare erau presărate cu târguri şi sate. Faţa lacului era străbătută de multe corăbii de pescari. Pretutindeni se vedea agitaţia unei vieţi active şi aglomerate.
Însăşi cetatea Capernaum era potrivită să fie centrul lucrării Mântuitorului. Fiind situată pe drumul cel mare, care ducea de la Damasc la Ierusalim, spre Egipt şi Marea Mediterană, era o răscruce de drumuri. Oamenii din multe ţări treceau prin oraş sau se opreau acolo să se odihnească din călătoriile lor într-o parte sau alta. Iisus putea să întâlnească aici toate naţiunile şi toate clasele sociale, pe cel bogat şi însemnat, ca şi pe cel sărac şi umil, iar învăţăturile Lui puteau să fie duse în alte ţări şi în multe case. În felul acesta, avea să fie stârnită dorinţa oamenilor de a cerceta profeţiile şi atenţia lor avea să fie îndreptată către Mântuitorul, iar misiunea Lui avea să fie prezentată lumii.
Fără să ţină seama de acţiunea Sinedriului împotriva lui Iisus, aceşti oameni aşteptau cu nerăbdare creşterea lucrării Lui. Tot cerul era pus în mişcare. Îngerii pregăteau calea pentru lucrarea Lui, influenţând inimile oamenilor şi atrăgându-le la Mântuitorul.
În Capernaum, fiul slujbaşului împărătesc, pe care Hristos îl vindecase, era o mărturie a puterii Lui. Iar slujbaşul împărătesc împreună cu toți cei din casa lui, plini de bucurie, îşi mărturiseau credinţa. Când s-a aflat că Învăţătorul Însuşi Se găsea între ei, toată cetatea s-a pus în mişcare. Mulţimea alerga să-L vadă. În ziua de Sabat, oamenii au venit în număr atât de mare la sinagogă, încât mulţi dintre ei au fost nevoiţi să se întoarcă, pentru că n-au putut intra.
Toţi cei care Îl auzeau pe Mântuitorul „erau uimiţi de învăţătura Lui, pentru că vorbea cu putere”. „El îi învăţa ca Unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Luca 4:32; Matei 7:29). Învăţătura cărturarilor şi a bătrânilor era rece şi plină de forme, ca o lecţie învăţată pe dinafară. Pentru ei, Cuvântul lui Dumnezeu nu avea putere de viaţă. Ideile şi tradiţiile lor erau puse în locul învăţăturilor Lui. În slujba obişnuită, făcută după rânduielile lor, pretindeau că explică legea, dar nici inimile lor, nici ale ascultătorilor nu erau mişcate de o inspiraţie de la Dumnezeu.
Iisus nu avea nimic de a face cu diferitele învăţături care aduceau despărţire între iudei. Lucrarea Lui era să prezinte adevărul. Cuvintele Lui revărsau un potop de lumină asupra învăţăturilor patriarhilor şi profeţilor, iar Scripturile ajungeau la oameni ca o nouă descoperire. Niciodată mai înainte nu simţiseră ascultătorii Lui o aşa profunzime a înţelesului Cuvântului lui Dumnezeu.
Iisus îi întâmpina pe oameni pe terenul lor, ca Unul care era obişnuit cu greutăţile lor. El făcea adevărul să fie frumos, prezentându-l în chipul cel mai direct şi cel mai simplu. Limba folosită de El era curată, aleasă şi limpede ca apa unui pârâu. Glasul Lui era ca o melodie pentru cei care ascultaseră rostirile monotone ale rabinilor. Cu toate că învăţătura Lui era simplă, El vorbea ca unul care avea autoritate. Caracteristica aceasta punea învăţătura Lui în contrast cu a tuturor celorlalţi. Rabinii vorbeau cu îndoială şi ezitare, ca şi cum Scripturile puteau fi interpretate ca să însemne o dată un lucru şi altă dată exact invers. Ascultătorii ajungeau în fiecare zi într-o şi mai mare nesiguranţă. Dar Iisus prezenta Scripturile ca pe o autoritate ce nu mai putea fi pusă la îndoială. Oricare ar fi fost subiectul, El îl prezenta cu putere, astfel încât cuvintele Lui să nu fie puse la îndoială.
Însă El vorbea mai degrabă cu ardoare decât cu patimă. El vorbea ca unul care are de îndeplinit un obiectiv bine definit. El aducea la lumină realităţile lumii veşnice. În orice subiect, Îl descoperea pe Dumnezeu. Iisus căuta să destrame farmecul orbirii, care îi ţine pe oameni absorbiţi de lucrurile pământeşti. El aşeza lucrurile acestei vieţi în adevărata lor relaţie, ca fiind subordonate celor de interes veşnic, dar nu trecea cu vederea importanţa lor. El învăţa că cerul şi pământul sunt în strânsă legătură şi că o cunoaştere a adevărului dumnezeiesc îl pregăteşte pe om să îndeplinească mai bine datoriile vieţii de toate zilele. El vorbea ca unul care cunoaşte bine cerul, fiind conştient de legătura Sa cu Dumnezeu, şi, în acelaşi timp, recunoscând faptul că este unit cu fiecare membru al familiei omeneşti.
Soliile pline de har erau făcute să se potrivească ascultătorilor Lui. Ştia „să învioreze cu vorba pe cel doborât de întristare” (Isaia 50:4), căci harul era turnat pe buzele Lui, ca să le poată transmite oamenilor, în chipul cel mai atrăgător, comorile adevărului. El avea tact, ca să întâmpine mintea plină de prejudecăţi şi îi surprindea pe oameni cu ilustraţii prin care le câştiga atenţia. Prin imaginaţie, ajungea la inimă. Ilustraţiile Lui erau luate din lucrurile vieţii zilnice şi, cu toate că erau simple, aveau în ele un înţeles minunat de adânc. Păsările cerului, crinii de pe câmp, sămânţa, păstorul şi oile – cu aceste exemple a ilustrat Hristos adevăruri nemuritoare; iar după aceea, ori de câte ori aveau să vadă aceste lucruri ale naturii, ascultătorii Lui îşi reaminteau de cuvintele Sale. Ilustraţiile lui Hristos repetau neîncetat învăţăturile pe care le dăduse.
Hristos nu-i linguşea niciodată pe oameni. Niciodată nu spunea ceva care să hrănească fanteziile şi închipuirile lor şi nici nu-i lăuda pentru iscusitele lor născociri, dar cugetătorii profunzi şi fără prejudecăţi primeau învăţătura Lui şi vedeau că aceasta le punea la probă înţelepciunea. Erau plini de uimire pentru faptul că adevărul spiritual era exprimat în cuvintele cele mai simple. Oamenii cu educaţia cea mai înaltă erau încântaţi de cuvintele Lui, iar cei needucaţi aveau întotdeauna de câştigat. El avea o solie pentru cei neînvăţaţi şi îi făcea chiar şi pe păgâni să înţeleagă că are o solie pentru ei.
Duioasa Lui milă venea ca o atingere vindecătoare asupra inimilor obosite şi tulburate. Chiar şi în mijlocul agitaţiei vrăjmaşilor mânioşi, El era înconjurat de o atmosferă plină de pace. Frumuseţea înfăţişării Lui, farmecul caracterului Său şi, mai presus de toate, iubirea exprimată în privire şi în tonul vorbirii Lui îi atrăgeau pe toţi aceia care nu erau împietriţi în necredinţă. Fără spiritul acela plăcut şi plin de iubire, care răsărea din orice privire şi din orice cuvânt, n-ar fi putut să atragă atâta lume. Suferinzii care veneau la El simţeau că Se interesa de ceea ce îi interesa pe ei, ca un prieten duios şi credincios, şi doreau să afle mai mult din adevărurile pe care El le învăţa. Cerul era adus aproape. Ei doreau să rămână în prezenţa Lui, ca să primească fără încetare mângâierea iubirii Sale.
Iisus observa cu multă seriozitate schimbarea feţei ascultătorilor Săi. Chipurile care exprimau interes şi plăcere Îi dădeau mare satisfacţie. Când săgeţile adevărului pătrundeau în suflet, sfărâmând porţile egoismului, dând naştere la pocăinţă şi în cele din urmă la recunoştinţă, Mântuitorul Se bucura din inimă. Când privirea Lui se rotea deasupra mulţimii ascultătorilor şi recunoştea printre ei feţe pe care le mai văzuse, chipul Lui se lumina de bucurie. El vedea cu speranţă în ei supuşi ai Împărăţiei Sale. Când adevărul vorbit limpede lovea vreun idol iubit, observa schimbarea feţei, privirea rece şi împotrivitoare, ceea ce dovedea că lumina nu era primită. Când îi vedea pe oameni refuzând solia păcii, inima Îi era sfâşiată până în adâncul ei.