Ai terminat de citit capitolul 24 – „Nu este El fiul tâmplarului?”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/FKiXTNrJ1Mo8VrRWA
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 25 – Chemarea ucenicilor.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Se lumina de ziuă deasupra Mării Galileei. Ucenicii, obosiţi după o noapte de muncă neroditoare, încă se mai aflau în corăbiile lor, pe lac. Iisus venise să petreacă o oră de linişte lângă apă. Spera ca în zorii zilei să poată găsi puţină odihnă, departe de mulţimea care Îl urma zi după zi. Dar n-a trecut mult şi oamenii au început să se adune în jurul Lui. Numărul lor a crescut cu repeziciune, astfel încât El era asaltat din toate părţile. Între timp, ucenicii au sosit la ţărm. Pentru a scăpa de îmbulzeala mulţimii, Iisus S-a urcat în corabia lui Petru şi i-a spus să o îndepărteze puţin de mal. De aici, Iisus putea să fie mai bine văzut şi auzit de toţi şi, din barcă, a început să înveţe mulţimea adunată la ţărm.
Ce privelişte era aceasta pentru îngeri – slăvitul lor Conducător stătea într-o corabie de pescari, legănată într-o parte şi alta de valurile fără odihnă, predicând vestea cea bună a mântuirii mulţimii care asculta îmbulzindu-se pe malul apei! Acela care era Proslăvitul cerului le dezvăluia oamenilor de rând lucrurile mari ale Împărăţiei Sale. Cu toate acestea, nu s-ar fi găsit un loc mai potrivit pentru lucrarea Lui. Lacul, munţii, câmpiile întinse, lumina soarelui care se revărsa pe pământ, totul Îi punea la îndemână mijloace de a ilustra învăţăturile Sale şi de a le imprima în minte. Şi nicio învăţătură a lui Hristos nu a fost rostită fără să aducă rod. Fiecare solie pornită de pe buzele Lui atingea o inimă, ca un cuvânt al vieţii veşnice.
Cu fiecare clipă, se aduna pe ţărm tot mai multă lume. Bătrâni sprijinindu-se în toiegele lor, săteni vânjoşi veniţi de la munte, pescari veniţi de la munca lor pe lac, negustori şi rabini, bogaţi şi învăţaţi, bătrâni şi tineri, aducându-i pe bolnavii şi pe suferinzii lor, se îmbulzeau să asculte cuvintele Învăţătorului divin. Prorocii au privit la scene de felul acesta şi au scris:
Ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, înspre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor, norodul acesta, care zăcea în întuneric, a văzut o mare lumină; și, peste cei ce zăceau în ţinutul şi în umbra morţii, a răsărit lumina.
În afară de mulţimea de pe ţărmurile Ghenezaretului, când ţinea predica la mare, Iisus mai avea în minte şi alţi ascultători. Privind de-a lungul veacurilor, i-a văzut pe credincioşii Lui duşi la închisoare şi la judecată, în singurătate, în ispită şi în suferinţă. El vedea clar fiecare scenă de bucurie, de luptă sau de disperare. În cuvintele pe care le rostea pentru cei adunaţi, El le spunea şi celorlalte suflete cuvinte potrivite, care aveau să fie solie de mângâiere în întristare, de speranţă în încercare, de lumină cerească în întuneric. Prin Duhul Sfânt, glasul acela care vorbea din corabia pescarului pe Marea Galileei urma să fie auzit rostind pace inimii omeneşti din timpul sfârşitului.
Odată încheiată cuvântarea, Iisus S-a întors către Petru şi l-a rugat să depărteze corabia, ducând-o la adânc, şi să arunce mrejele pentru pescuire. Dar Petru era descurajat. Toată noaptea nu prinsese nimic. Cât fusese singur, se gândise la soarta lui Ioan Botezătorul, care zăcea singur în închisoare. Se gândise la ceea ce îi aştepta pe Iisus şi pe urmaşii Lui, la rezultatul slab al lucrării din Iudeea şi la răutatea preoţilor şi rabinilor. Până şi ocupaţia pe care o avea nu-l mai slujea şi, în timp ce se uita la mrejele goale, viitorul i se arăta întunecat şi plin de descurajare. „Învăţătorule”, a zis el, „toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar, la cuvântul Tău, voi arunca mrejele.”
Noaptea era singurul timp favorabil pentru pescuit cu năvoadele în apa limpede a lacului. După ce muncise din greu toată noaptea, fără succes, părea fără speranță să arunce năvoadele ziua, dar Iisus dăduse poruncă şi iubirea pentru Domnul lor i-a făcut pe ucenici să asculte. Simon şi fratele lui au coborât mrejele. Când au încercat să le scoată, era atât de mult peşte în ele, încât începeau să se rupă. Au fost nevoiţi să-i cheme pe Iacov şi pe Ioan în ajutor. După încărcarea peştelui, ambele corăbii erau atât de pline, încât ameninţau să se scufunde.
Dar Petru nu se gândea la belşug sau la corăbii. Minunea aceasta, care le întrecea pe toate cele la care fusese martor, era pentru el manifestarea puterii dumnezeieşti. În Iisus L-a văzut pe Acela care ţinea sub stăpânirea Sa toată natura. Prezenţa Dumnezeirii îi dezvăluise cât era el de păcătos. Iubirea pentru Învăţătorul, ruşinea pentru necredinţa lui, recunoştinţa pentru îndurarea lui Hristos şi, mai presus de toate, simţul necurăţiei personale în faţa infinitei purităţi l-au copleşit. În timp ce tovarăşii lui puneau la loc sigur peştele din mreje, Petru a căzut la picioarele Mântuitorului şi I-a zis: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos.”
Era prezenţa aceleiaşi sfinţenii dumnezeieşti, care îl făcuse pe profetul Daniel să cadă ca mort înaintea îngerului lui Dumnezeu. El zicea: „Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă.” Tot astfel s-a întâmplat când Isaia a privit slava Domnului. El a exclamat: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate… şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor” (Daniel 10:8; Isaia 6:5). Natura umană, cu slăbiciunea şi păcatul ei, ajunsese faţă în faţă cu desăvârşirea Dumnezeirii şi Petru se simţea cu totul nedemn şi nesfânt. La fel s-au petrecut lucrurile cu toţi cei cărora li s-a îngăduit să vadă măreţia şi maiestatea lui Dumnezeu.
Petru a zis: „Pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos”, dar s-a agăţat de picioarele lui Iisus, simţind că nu poate să fie despărţit de El. Mântuitorul i-a răspuns: „Nu te teme! De acum încolo vei fi pescar de oameni.” Lui Isaia i s-a încredinţat solia dumnezeiască după ce şi-a dat seama de sfinţenia lui Dumnezeu şi de nevrednicia sa. Petru a primit chemarea în lucrarea lui Hristos numai după ce a fost dus la renegare de sine şi la dependenţă desăvârşită de puterea dumnezeiască.
Până la data aceasta, niciunul dintre ucenici nu se unise deplin cu Iisus ca împreună-lucrător cu El. Ei fuseseră martori la multe minuni ale Lui şi ascultaseră învăţătura Lui, dar nu îşi lăsaseră cu totul ocupaţiile lor de mai înainte. Închiderea lui Ioan Botezătorul fusese pentru ei o amară dezamăgire. Dacă aşa se întâmplase cu lucrarea lui Ioan, speranţa pentru Învăţătorul lor era foarte mică, deoarece toţi conducătorii religioşi se uniseră împotriva Lui. În împrejurările acestea, era bine pentru ei să se întoarcă pentru un scurt timp la pescuit. Dar acum, Iisus i-a chemat să lase viaţa de mai înainte şi să se unească pentru totdeauna cu El. Petru a primit chemarea. Ajungând la ţărm, Iisus i-a chemat şi pe ceilalţi trei ucenici: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.” Îndată, ei au lăsat totul şi L-au urmat.
Înainte de a le cere să-şi lase mrejele şi corăbiile lor de pescuit, Iisus le-a dat asigurarea că Dumnezeu le va împlini toate nevoile. Folosirea corabiei lui Petru pentru lucrarea Evangheliei a fost bogat răsplătită. Acela care este „bogat… pentru toţi cei ce-L cheamă” a zis: „Daţi, şi vi se va da; ba încă vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra” (Romani 10:12; Luca 6:38). Cu măsura aceasta a răsplătit El lucrarea ucenicilor. Orice sacrificiu făcut pentru lucrarea Lui va fi răsplătit după „nemărginita bogăţie a harului Său” (Efeseni 3:20; 2:7).
În timpul acelei nopţi triste pe lac, atunci când au fost despărţiţi de Hristos, ucenicii au fost greu apăsaţi de necredinţă şi obosiţi de munca fără reuşită. Dar prezenţa Lui le-a aprins iarăşi credinţa şi le-a adus bucurie şi izbândă. Aşa se întâmplă şi cu noi – despărţiţi de Hristos, lucrarea noastră este neroditoare şi e uşor să ajungem la neîncredere şi nemulţumire. Dar când El este aproape, iar noi lucrăm sub conducerea Sa, ne bucurăm văzând dovada puterii Lui. Lucrarea lui Satana este aceea de a descuraja sufletul; lucrarea lui Hristos este de a inspira credinţă şi nădejde.
Învăţătura profundă pe care au primit-o ucenicii prin această minune este valabilă şi pentru noi, şi anume că Acela al cărui cuvânt poate să adune peştii din mare poate să impresioneze şi inimile oamenilor şi să-i atragă cu funiile iubirii Sale, aşa încât slujitorii Săi să poată ajunge „pescari de oameni”.
Pescarii aceştia din Galileea erau oameni umili şi neînvăţaţi, dar viaţa lui Iisus era în stare să le dea putere din belşug, în vederea lucrării pentru care fuseseră aleşi. Mântuitorul n-a dispreţuit educaţia, deoarece, atunci când e condusă de iubirea lui Dumnezeu şi consacrată în slujba Lui, cultura intelectuală este o binecuvântare. Dar El i-a lăsat la o parte pe înţelepţii timpului Său, deoarece ei erau atât de încrezători în sine, încât nu puteau să aibă milă de suferinţele oamenilor şi să devină împreună-lucrători cu Omul din Nazaret. În bigotismul lor, gândeau că e o batjocură să fie învăţaţi de Hristos. Domnul Iisus caută conlucrarea acelora care vor să devină mijloace desăvârşite pentru transmiterea fără încetare a harului Său. Primul lucru pe care trebuie să-l înveţe toţi aceia care vor să devină împreună-lucrători cu Dumnezeu este lecţia neîncrederii în sine; abia atunci sunt pregătiţi să li se dea caracterul lui Hristos. Acesta nu se poate primi prin educaţie în şcolile cele mai înalte. Este rodul înţelepciunii care se poate primi numai de la Învăţătorul ceresc.
Iisus a ales pescari needucaţi, deoarece ei nu fuseseră şcoliţi în tradiţiile şi obiceiurile greşite din vremea lor. Erau oameni cu daruri înnăscute şi erau umili şi gata să primească învăţătură – oameni pe care El îi putea educa pentru lucrarea Sa. Pe căile obişnuite ale vieţii, sunt mulţi oameni care duc cu răbdare povara muncii lor zilnice, dar care nu-şi dau seama că au anumite capacităţi care, dacă ar fi puse la lucru, i-ar ridica la acelaşi nivel cu oamenii cei mai onoraţi ai lumii. E nevoie de atingerea unei mâini iscusite pentru a trezi facultăţi adormite. Iisus a chemat oameni de felul acesta pentru a fi conlucrătorii Lui şi le-a dat privilegiul de a fi împreună cu El. Cei mai mari oameni ai lumii n-au avut niciodată un asemenea învăţător. La sfârşitul educaţiei date de Mântuitorul, ucenicii nu mai erau neştiutori şi inculţi. Ei deveniseră asemenea Lui la minte şi la caracter, iar oamenii şi-au dat seama că fuseseră cu Iisus.
Lucrarea cea mai înaltă a educaţiei nu este numai de a da cunoştinţe, ci şi de a împărtăşi acea energie dătătoare de viaţă, care este primită prin legătura dintre o minte şi altă minte, dintre o inimă şi altă inimă. Numai viaţa poate să dea viaţă. Ce privilegiu minunat au avut ucenicii – timp de trei ani, să fie zilnic în legătură cu acea viaţă dumnezeiască de la care a pornit orice impuls dătător de viaţă care a binecuvântat lumea! Mai presus decât tovarăşii lui, Ioan, ucenicul iubit, s-a predat puterii acestei minunate iubiri. El spune: „Viaţa a fost arătată şi noi am văzut-o şi mărturisim despre ea şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl şi care ne-a fost arătată.” „Noi toţi am primit din plinătatea Lui şi har după har” (1 Ioan 1:2; Ioan 1:16).
Apostolii Domnului nostru nu aveau nimic care să aducă slavă persoanei lor. Era evident că succesul lucrării lor se datora numai lui Dumnezeu. Viaţa acestor oameni, caracterul pe care şi l-au format şi lucrarea cea mare pe care Dumnezeu a adus-o la îndeplinire prin ei constituie o dovadă puternică de ceea ce va face El pentru aceia care sunt ascultători şi gata de a învăţa.
Acela care Îl iubeşte mai mult pe Hristos va face cel mai mult bine. Nelimitată va fi eficienţa celui care, dând eul la o parte, Îi dă prilej Duhului Sfânt să lucreze asupra inimii şi trăieşte o viaţă deplin consacrată lui Dumnezeu. Dacă oamenii vor suporta disciplina necesară fără să se plângă şi fără să slăbească pe cale, Dumnezeu îi va învăţa în fiecare oră şi în fiecare zi. El doreşte să descopere îndurarea Sa. Dacă poporul Său va îndepărta piedicile, El va revărsa apele mântuirii ca pe nişte râuri bogate, care să curgă prin canale omeneşti. Dacă oamenii cu viaţă umilă ar fi fost încurajaţi să facă tot binele pe care l-ar putea face, dacă nu s-ar fi aşezat asupra lor mâini care să le înăbuşe zelul, ar fi fost o sută de lucrători pentru Hristos acolo unde astăzi nu este decât unul.
Dumnezeu îi ia pe oameni aşa cum sunt şi le face educaţia pentru lucrarea Sa, dacă se supun Lui. Duhul lui Dumnezeu, primit în suflet, va înviora toate puterile. Sub conducerea Duhului Sfânt, mintea care s-a predat fără rezervă lui Dumnezeu se dezvoltă în chip armonios şi este întărită să înţeleagă şi să împlinească cerinţele lui Dumnezeu. Caracterul slab şi nehotărât se transformă într-un caracter plin de putere şi de statornicie. Consacrarea continuă produce o legătură atât de strânsă între Iisus şi ucenicii Lui, încât creştinul devine asemenea Lui la minte şi la caracter. Prin legătura cu Hristos, el va avea vederi mai clare şi mai cuprinzătoare. Puterea lui de înţelegere va fi mai pătrunzătoare, judecata lui, mai echilibrată. Cel ce doreşte să fie în slujba lui Hristos este atât de înviorat de puterea dătătoare de viaţă a Soarelui Neprihănirii, încât poate să aducă mai mult rod pentru slava lui Dumnezeu.
Oamenii care au cea mai înaltă educaţie în arte şi ştiinţă au luat învăţături preţioase de la creştinii cu viaţa smerită, pe care lumea i-a socotit neînvăţaţi. Dar aceşti neînsemnaţi ucenici primiseră o educaţie în cea mai înaltă şcoală. Ei au stat la picioarele Aceluia care a vorbit cum nu mai vorbise niciodată vreun alt om.