Aşa l-au protejat îngerii pe Lot şi l-au condus în siguranţă departe de Sodoma. Aşa l-au ocrotit şi pe Elisei în mica cetate de munte, când dealurile din jur erau pline de caii şi carele împăratului Siriei şi de o mare oştire a oamenilor lui înarmaţi şi când Elisei a văzut colinele din apropiere acoperite de oştile lui Dumnezeu – cai şi care de foc făcând un zid în jurul slujitorului Domnului.
Tot la fel au fost îngerii în apropierea urmaşilor credincioşi ai lui Hristos în toate timpurile. Vasta confederaţie a răului îi atacă pe toţi aceia care vor să câştige biruinţa, dar Hristos doreşte ca noi să privim la lucrurile care nu se văd, la oştile cereşti, care stau de strajă în jurul acelora care-L iubesc pe Dumnezeu, ca să-i poată scăpa. Noi nu vom şti de câte primejdii văzute şi nevăzute am fost feriţi prin mijlocirea îngerilor decât atunci când, în lumina veşniciei, vom vedea providenţa lui Dumnezeu. Atunci vom afla că întreaga familie cerească s-a interesat de familia de aici, de jos, şi că trimişii de la tronul lui Dumnezeu au urmărit zi de zi paşii noştri.
Când a citit din profeţie în sinagogă, Iisus S-a oprit înainte de sfârşitul cuvintelor spuse despre lucrarea lui Mesia. După ce a citit cuvintele: „Să vestesc anul de îndurare al Domnului”, El a lăsat la o parte cuvintele „şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru” (Isaia 61:2). Partea aceasta a profeţiei era tot atât de adevărată ca şi aceea de la început şi, prin tăcerea Sa, Iisus n-a negat adevărul. Dar tocmai asupra acestei ultime expresii le făcea mai mult plăcere ascultătorilor Săi să zăbovească şi aceasta doreau ei mai mult să se împlinească. Ei proclamau judecăţile împotriva păgânilor, fără a se gândi că vina lor era mai mare decât a altora. Tocmai ei aveau cea mai mare nevoie de mila pe care cu atâta zel le-o refuzau păgânilor. În ziua aceea, când Iisus a stat în picioare în sinagoga lor, au avut ocazia de a primi chemarea cerească. Acela căruia „Îi place îndurarea” (Mica 7:18) ar fi vrut să-i salveze de ruina pe care o chemau păcatele lor.
Nu putea să-i părăsească fără să-i cheme din nou la pocăinţă. Spre sfârşitul lucrării Sale în Galileea, Iisus a mai vizitat încă o dată locul copilăriei Sale. De la data când Îl renegaseră, vestea despre minunile şi predicarea Lui umpluse ţara. Niciunul dintre ei nu mai putea să nege acum că El avea mai mult decât o putere omenească. Oamenii din Nazaret ştiau că El a mers pretutindeni, făcând bine şi vindecându-i pe toţi aceia care erau apăsaţi de Diavol. În jurul lor erau sate unde nu se mai auzea niciun geamăt de durere în nicio casă, deoarece El trecuse prin ele şi îi vindecase pe toţi bolnavii. Îndurarea descoperită în fiecare faptă a vieţii Lui mărturisea în favoarea ungerii Sale divine.
Din nou au fost mişcaţi nazarinenii de Duhul Sfânt, când au auzit cuvintele Lui. Dar nici acum n-au vrut să admită că Omul acesta, care crescuse în mijlocul lor, era mai mare decât ei. Încă îşi mai aminteau cu ură că, atunci când susţinuse că este Cel Făgăduit, El spusese hotărât că ei n-au parte cu Israel, deoarece le arătase că sunt mai puţin vrednici de îndurarea lui Dumnezeu decât un bărbat sau o femeie dintre păgâni. Din cauza aceasta, cu toate că se întrebau: „De unde are omul acesta înţelepciune şi lucrările acestea mari?”, ei nu voiau să-L primească pe Iisus ca pe Hristosul Domnului. Din cauza necredinţei lor, Mântuitorul n-a putut să facă multe minuni între ei. Numai câteva inimi au fost mişcate pentru a primi binecuvântările Lui şi, cu părere de rău, El i-a părăsit pentru a nu mai reveni niciodată.
Odată ce a pus stăpânire pe oamenii din Nazaret, necredinţa a continuat să-i subjuge. Tot astfel a pus stăpânire pe membrii Sinedriului şi pe popor. Atât pentru preoţi, cât şi pentru popor, prima renegare a dovezilor aduse de puterea Duhului Sfânt era începutul sfârşitului. Pentru a dovedi că prima lor împotrivire era îndreptăţită, au continuat să batjocorească cele spuse de Hristos. Lepădarea Duhului Sfânt a ajuns la culme la crucea de pe Golgota, şi apoi când a fost nimicită cetatea lor şi când au fost răspândiţi pe toată faţa pământului.
Cât de mult ar fi dorit Iisus să îi dezvăluie lui Israel comorile preţioase ale adevărului! Dar orbirea spirituală era atât de mare, încât I-a fost cu neputinţă să descopere adevărurile cu privire la Împărăţia Lui. Oamenii se prindeau de crezul lor şi de ceremoniile fără valoare, în timp ce adevărul Cerului aştepta să fie primit. Cheltuiau argintul pentru pleavă, în timp ce pâinea vieţii le era la îndemână. De ce n-au mers ei la Cuvântul lui Dumnezeu, ca să cerceteze cu stăruinţă şi să vadă dacă sunt sau nu în rătăcire? Scripturile Vechiului Testament arătau în mod clar fiecare amănunt al lucrării lui Hristos şi mereu, mereu, El cita din profeţi şi spunea: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit.” Dacă ar fi cercetat sincer Scripturile şi dacă ar fi examinat teoriile lor în faţa Cuvântului lui Dumnezeu, Iisus n-ar mai fi plâns din cauza nepocăinţei lor. N-ar mai fi fost nevoie să spună: „Iată că vi se lasă casa pustie” (Luca 13:35). Ei ar fi putut să înţeleagă dovezile date de lucrarea Lui ca Mesia şi ar fi evitat nenorocirea care a făcut din oraşul lor îngâmfat o grămadă de ruine. Dar mintea iudeilor se strâmtase din cauza bigotismului lor iraţional. Învăţăturile lui Hristos descopereau lipsurile din caracterul lor şi nevoia lor de pocăinţă. Dacă ar fi primit învăţăturile Lui, ar fi trebuit să-şi schimbe practicile şi să renunţe la speranțele pe care le cultivaseră. Pentru a fi onoraţi de Dumnezeu, ar fi trebuit să sacrifice onoarea pe care le-o dădeau oamenii. Dacă ar fi ascultat de cuvintele acestui nou rabbi, ar fi trebuit să meargă pe altă cale decât aceea arătată de marii cugetători şi învăţători ai timpului.
Adevărul nu era popular în zilele lui Hristos. Nu este popular nici în zilele noastre. N-a fost popular de când Satana a rostit pentru prima oară minciuni care să-l ducă pe om la înălţarea de sine. Nu găsim şi noi azi teorii şi învăţături care n-au nicio temelie în Cuvântul lui Dumnezeu? Oamenii se agaţă de ele cu aceeaşi încăpăţânare cu care se agăţau iudeii de tradiţiile lor.
Conducătorii iudei erau plini de mândrie spirituală. Dorinţa lor de slăvire a eului se manifesta până şi în serviciul de la templu. Le plăceau cele mai înalte locuri din sinagogă. La plăcea să fie salutaţi prin pieţe şi erau măguliţi auzind titlurile lor rostite de buzele oamenilor. În timp ce adevărata evlavie scădea, ei deveneau tot mai geloşi pentru tradiţiile şi ceremoniile lor.
Pentru că priceperea le era întunecată de prejudecăţi egoiste, nu puteau să armonizeze puterea convingătoare a cuvintelor lui Hristos cu smerenia vieţii Lui. Ei nu puteau să aprecieze faptul că măreţia adevărată poate să se lipsească de strălucirea exterioară. Sărăcia acestui om părea cu totul nepotrivită cu susţinerea Lui de a fi Mesia. Ei întrebau de ce este El atât de puţin pretenţios, dacă, într-adevăr, era ceea ce pretindea că este. Dacă El respingea folosirea forţei armelor, ce avea să se întâmple cu naţiunea lor? Cum ar putea gloria şi puterea atât de mult aşteptate să ducă naţiunile pământului la supunere înaintea lui Israel? Nu dăduseră preoţii învăţătura că Israel trebuia să domnească peste întregul pământ? Şi se putea oare ca marii învăţători religioşi să fie în rătăcire?
Dar nu numai lipsa de strălucire exterioară din viaţa Lui îi făcea pe iudei să-L respingă pe Iisus. El era întruparea curăţiei, iar ei erau necuraţi. El a locuit între oameni ca pildă de integritate nepătată. Viaţa Lui neprihănită arunca lumină asupra inimii lor. Sinceritatea Lui descoperea nesinceritatea lor. Ea făcea să se vadă goliciunea pretenţiei lor de evlavie şi descoperea nedreptatea din ei, în caracterul ei odios. O asemenea lumină nu era binevenită.
Dacă Hristos ar fi îndreptat atenţia către farisei şi ar fi lăudat învăţătura şi evlavia lor, ei L-ar fi proslăvit cu mare bucurie. Dar când vorbea despre Împărăţia cerurilor ca despre un aşezământ de îndurare pentru toată omenirea, El înfăţişa un aspect al religiei pe care ei nu voiau să îl îngăduie. Exemplul şi învăţătura lor nu făceau de dorit slujirea lui Dumnezeu. Când L-au văzut pe Iisus dându-le atenţie tocmai acelora pe care ei îi urau şi-i respingeau, s-au trezit în ei cele mai rele patimi ale inimilor lor îngâmfate. În ciuda lăudăroşeniei lor că, sub „Leul din seminţia lui Iuda” (Apocalipsa 5:5), Israel avea să fie înălţat deasupra tuturor popoarelor, ei preferau să sufere dezamăgirea pentru neîmplinirea speranţelor lor ambiţioase decât mustrările lui Hristos pentru păcatele lor şi condamnarea pe care o simţeau chiar prin faptul că se găseau în faţa curăţiei Sale.