Ai terminat de citit capitolul 23 – „Împărăţia lui Dumnezeu este aproape”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/EpvWUQ3KasTmyWo4A
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 24 – „Nu este El fiul tâmplarului?”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Asupra zilelor strălucite ale lucrării lui Hristos în Galileea a coborât o umbră. Oamenii din Nazaret L-au lepădat. „Nu este El fiul tâmplarului?” ziceau ei.
În timpul copilăriei şi tinereţii Sale, Iisus a luat parte la serviciul de cult împreună cu fraţii Săi, în sinagoga din Nazaret. De când Îşi începuse lucrarea, nu mai fusese printre ei, dar ei nu erau în necunoştinţă cu privire la ce se întâmplase cu El. Când S-a arătat din nou printre ei, interesul şi aşteptările lor au fost stârnite la maximum. Erau acolo feţele cunoscute ale acelora pe care îi știuse din copilărie. Erau acolo mama Lui, fraţii şi surorile Lui şi toţi ochii s-au îndreptat spre El, când a intrat în sinagogă, în ziua Sabatului, şi a luat loc între credincioşi.
În slujba obişnuită a zilei, cel mai în vârstă citea din profeţi şi-i îndemna pe oameni să spere şi mai departe în venirea Celui Făgăduit, care va aduce cu Sine o domnie plină de slavă şi va alunga orice apăsare. El căuta să-i încurajeze pe ascultători, repetându-le dovezile că venirea lui Mesia era aproape. Descria slava venirii Lui, scoţând în evidenţă ideea că El avea să Se arate în fruntea unei oştiri, ca să-l elibereze pe Israel.
Când un rabin era de faţă în sinagogă, se aştepta ca el să ţină predica şi oricare dintre israeliţi putea citi din profeţi. În Sabatul acela, Iisus a fost rugat să ia parte la săvârşirea cultului. El „S-a sculat să citească şi I s-a dat cartea prorocului Isaia”. Cuvintele pe care le-a citit erau înțelese ca vorbind despre Mesia:
Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea și orbilor căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsaţi și să vestesc anul de îndurare al Domnului.
„În urmă, a închis cartea şi a dat-o înapoi îngrijitorului… Toţi cei ce se aflau în sinagogă aveau privirile pironite spre El… Şi toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har, care ieşeau din gura Lui” (Luca 4:20-22).
Iisus stătea în picioare înaintea oamenilor ca un viu tălmăcitor al profeţiilor care vorbeau despre El. Lămurindu-le cuvintele pe care le citise, le-a vorbit despre Mesia, descriindu-L ca pe un mângâietor al celor apăsaţi, un eliberator al celor prinşi în robie, un vindecător al celor suferinzi, unul care le dă vedere orbilor şi îi descoperă lumii lumina adevărului. Felul impresionant al vorbirii Lui şi însemnătatea minunată a cuvintelor Sale i-au mişcat pe ascultători cu o putere pe care ei nu o simţiseră niciodată până atunci. Valul influenţei dumnezeieşti a doborât orice piedică. Asemenea lui Moise, ei au vorbit cu Cel Nevăzut. În timp ce inima le era mişcată de Duhul Sfânt, ei răspundeau prin călduroase aminuri şi laude la adresa Domnului.
Dar, când Iisus a rostit: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit”, deodată au început să se gândească la ei şi la cele susţinute de Acela care le vorbea. Ei, israeliţii, copii ai lui Avraam, fuseseră înfăţişaţi ca robi! Li se vorbise ca unor robi care ar fi trebuit să fie eliberaţi de sub puterea răului, ca şi cum ar fi fost în întuneric şi ar fi avut nevoie de lumina adevărului! Mândria lor a fost jignită şi temerile lor au început să iasă la iveală. Cuvintele lui Iisus au arătat că lucrarea pe care El trebuia să o facă pentru ei era cu totul deosebită de aceea pe care ei o doreau. Faptele lor puteau fi cercetate prea de aproape. În ciuda rigurozităţii lor în ceremoniile exterioare, au început să dea înapoi în faţa acelor priviri limpezi şi cercetătoare.
Cine este acest Iisus? întrebau ei. Acela care pretinsese pentru Sine slava lui Mesia era fiul unui tâmplar şi lucrase împreună cu tatăl Său, Iosif, această meserie. Îl văzuseră lucrând în diferite locuri, îi cunoşteau bine pe fraţii şi pe surorile Lui şi nu erau străini de viaţa şi munca Lui. Îl văzuseră crescând din copilărie la tinereţe şi din tinereţe la vârsta maturității. Cu toate că viaţa Lui fusese nepătată, nu voiau să creadă că El era Cel Făgăduit.
Ce contrast între învăţătura Lui cu privire la noua împărăţie şi aceea pe care o auziseră de la bătrânii lor! Iisus nu spusese nimic cu privire la eliberarea lor de sub romani. Ei auziseră despre minunile Lui, speraseră că puterea Lui va fi folosită în interesul lor, dar nu văzuseră nicio dovadă că se va petrece acest lucru.
Deschizând uşa îndoielii, inima lor s-a împietrit cu atât mai mult, cu cât se muiase deja mai înainte. Satana era hotărât ca în ziua aceea să nu se deschidă ochii orbi şi nici să nu fie eliberate fiinţe care se găseau în robie. Cu mare putere a căutat să-i lege în necredinţă. Ei n-au ţinut seama de semnul care li se dăduse mai înainte, când ajunseseră la convingerea că Acela care le vorbea era Răscumpărătorul.
Dar Iisus le-a dat acum o dovadă despre dumnezeirea Lui, descoperind gândurile lor tainice. El le-a zis: „Fără îndoială, Îmi veţi spune zicala aceea: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi» şi Îmi veţi zice: «Fă şi aici, în patria Ta, tot ce am auzit că ai făcut în Capernaum.»” „Dar”, a adăugat El, „adevărat vă spun că niciun proroc nu este primit bine în patria lui. Ba încă, adevărat vă spun că, pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi şase luni şi când a venit o foamete mare peste toată ţara, erau multe văduve în Israel, şi totuşi Ilie n-a fost trimis la niciuna dintre ele, afară de o văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel, pe vremea prorocului Elisei, şi totuşi, niciunul din ei n-a fost curăţit, afară de Naaman Sirianul” (Luca 4:23-27).
Amintind aceste întâmplări din viaţa profeţilor, Iisus răspundea la întrebările din inima ascultătorilor Săi. Slujitorilor lui Dumnezeu, pe care El îi alesese pentru o lucrare deosebită, nu li se îngăduise să lucreze pentru un popor împietrit la inimă şi necredincios. Dar aceia care aveau inimă să simtă şi credinţă să creadă fuseseră în mod deosebit favorizaţi cu dovezi ale puterii Sale care lucra prin profeţi. În zilele lui Ilie, israeliţii se îndepărtaseră de Dumnezeu. Ei se agăţau de păcatele lor şi respingeau avertizările date de Duhul, prin trimişii Domnului. În felul acesta, ei îndepărtau chiar mijloacele prin care ar fi putut să primească binecuvântările lui Dumnezeu. Domnul a trecut pe lângă casele israeliţilor şi a găsit un adăpost pentru slujitorul Său într-o ţară păgână, la o femeie care nu făcea parte din poporul ales. Dar femeia aceasta a fost favorizată pentru că urmase lumina pe care o primise, iar inima îi era deschisă să primească o lumină mai mare, pe care Dumnezeu i-o trimitea prin profetul Său.
Pentru acelaşi motiv au fost trecuţi cu vederea şi leproşii din Israel în timpul lui Elisei. Dar Naaman, un nobil păgân, fusese credincios faţă de convingerile sale în ce priveşte dreptatea şi simţise că avea mare nevoie de ajutor. El era în stare să primească darurile harului lui Dumnezeu. Din cauza aceasta, pe lângă faptul că a fost curăţit de lepră, a fost binecuvântat şi cu o cunoaştere a adevăratului Dumnezeu.
Starea noastră înaintea lui Dumnezeu nu depinde de mărimea luminii pe care am primit-o, ci de felul în care ne folosim de ea. De aceea, până şi păgânii care aleg să facă binele în măsura în care îl cunosc sunt într-o stare mai favorabilă decât aceia care au avut o lumină mai mare şi care pretind că Îi slujesc lui Dumnezeu, dar care, de fapt, dispreţuiesc lumina şi, prin viaţa lor de toate zilele, contrazic mărturisirea lor.
Cuvintele spuse de Iisus ascultătorilor Săi din sinagogă au lovit la rădăcina neprihănirii lor, punând în inima lor adevărul amar că se îndepărtaseră de Dumnezeu şi că pierduseră dreptul de a se mai numi poporul Lui. Fiecare cuvânt tăia ca un cuţit, când li se punea în faţă adevărata lor stare. Acum, ei luau în râs credinţa cu care îi inspirase Iisus la început. Ei nu voiau să admită că Acela care Se ridicase din sărăcie şi avea o condiţie socială umilă era mai mult decât un om de rând.
Necredinţa lor a dat naştere la brutalitate. Satana îi stăpânea şi, plini de mânie, au început să strige împotriva Mântuitorului. Ei se îndepărtaseră de Acela a cărui misiune era de a vindeca şi de a reface, şi acum manifestau însuşirile pierzătorului.
Când Iisus a amintit binecuvântările date neevreilor, apriga mândrie naţională a ascultătorilor Săi s-a deşteptat şi cuvintele Lui s-au pierdut într-un mare tumult de glasuri. Oamenii aceia se lăudaseră că ţin legea, dar acum, când prejudecăţile lor fuseseră jignite, erau gata să comită o crimă. Cei prezenţi s-au ridicat şi, punând mâna pe Iisus, L-au dat afară din sinagogă şi L-au izgonit din oraş. Toţi păreau grăbiţi să-L omoare. L-au dus în grabă la marginea unei prăpăstii, voind să-L arunce jos. Ţipete şi blesteme umpleau văzduhul. Unii aruncau cu pietre în El, când, deodată, Iisus a dispărut din mijlocul lor. Trimişii cerului, care fuseseră lângă El în sinagogă, se găseau lângă El şi în mijlocul mulţimii înfuriate. Ei L-au ascuns de privirea vrăjmaşilor Lui şi L-au condus într-un loc sigur.