- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Părinţii lui Iisus erau săraci şi depindeau de truda lor zilnică. El era obişnuit cu sărăcia, sacrificiul de sine şi lipsurile. Experienţa aceasta I-a fost de folos. În viaţa Sa de muncă nu existau clipe de lenevie, care să invite ispita. Nu au existat ore lipsite de o preocupare, care să deschidă calea pentru legături corupătoare. Pe cât a fost cu putinţă, El a închis uşa în faţa ispititorului. Nici câştigul, nici plăcerea, nici laudele și nici mustrările nu L-au putut determina să consimtă la o faptă rea. Era înţelept în a discerne răul şi puternic pentru a-i rezista.
Hristos a fost singurul om fără păcat care a locuit vreodată pe pământ, cu toate că aproape treizeci de ani El a trăit printre locuitorii stricaţi din Nazaret. Faptul acesta este o mustrare pentru aceia care consideră că, pentru a trăi o viaţă curată, depind de loc, de avere sau de belşug. Ispita, sărăcia şi greutăţile sunt adevărata disciplină necesară pentru dezvoltarea curăţiei şi tăriei de caracter.
Iisus a trăit într-o casă ţărănească şi Şi-a îndeplinit cu credincioşie şi voioşie partea în purtarea poverilor familiei. El fusese Conducătorul cerului şi îngerii se desfătaseră în împlinirea cuvântului Său, acum, El era un lucrător harnic, un Fiu ascultător şi iubitor. El a învăţat o meserie şi lucra cu mâinile Sale în atelierul de dulgherie împreună cu Iosif. În îmbrăcămintea simplă a unui muncitor obişnuit, El mergea pe străzile târguşorului, ducându-Se şi venind de la lucrul Său umil. El nu a folosit puterea Sa dumnezeiască pentru a-Şi micşora poverile sau pentru a-Şi uşura munca.
În copilărie şi tinereţe, în timp ce muncea, mintea şi corpul Său s-au dezvoltat. El nu Şi-a folosit puterile fizice cu nechibzuință, ci în aşa fel încât să fie păstrate în sănătate, pentru a putea face cea mai bună lucrare în orice privinţă. Nu voia să fie imperfect nici chiar în mânuirea uneltelor. Era desăvârşit atât ca lucrător, cât şi în caracter. Prin exemplul Său, ne-a învăţat că avem datoria să fim harnici, că lucrarea noastră trebuie să fie îndeplinită cu precizie şi perfecţiune şi că o astfel de lucrare este onorabilă. Exerciţiul care deprinde mâinile să fie folositoare şi-i formează pe tineri să-şi ducă partea din poverile vieţii dă putere fizică şi dezvoltă orice însuşire. Toţi trebuie să găsească ceva de făcut, care să fie de folos pentru ei înşişi şi de ajutor pentru alţii. Dumnezeu a rânduit munca pentru a fi o binecuvântare şi numai muncitorul harnic găseşte adevărata glorie şi bucurie a vieţii. Aprobarea lui Dumnezeu rămâne cu o iubitoare asigurare asupra copiilor şi tinerilor care îşi îndeplinesc partea cu bucurie, împărtăşind poverile tatălui şi ale mamei. Astfel de copii vor intra în viaţă ca membri folositori ai societăţii.
În tot timpul vieţii Sale pe pământ, Iisus a fost un lucrător zelos şi statornic. El Se aştepta să realizeze mult, de aceea a lucrat mult. După ce a intrat în lucrarea Sa, El a zis: „Cât este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze” (Ioan 9:4). Iisus nu S-a sustras de la griji şi răspunderi, aşa cum fac mulţi care pretind că sunt urmaşi ai Săi. Tocmai pentru că încearcă să ocolească aceste lucruri, atât de mulţi sunt slabi şi incapabili. Ei pot să aibă însuşiri preţioase şi plăcute, dar sunt fără râvnă şi aproape că nu sunt buni de nimic atunci când au de înfruntat greutăţi sau au de învins piedici. Încrederea şi râvna, statornicia şi tăria de caracter manifestate în Hristos trebuie să se dezvolte şi în noi, prin aceeaşi disciplină pe care a suportat-o El. Şi harul pe care l-a primit El ne va fi dat şi nouă.
Tot timpul cât a trăit printre oameni, Mântuitorul nostru a împărtăşit soarta celor săraci. Din propria viaţă cunoştea grijile şi poverile lor şi putea să-i mângâie şi să-i încurajeze pe toţi lucrătorii umili. Aceia care au o adevărată concepţie despre învăţătura pe care ne-o dă viaţa Sa nu vor considera niciodată că trebuie să se facă o deosebire între clase, că bogaţii trebuie să fie onoraţi mai mult decât săracii valoroşi.
Iisus a pus tact şi voie bună în lucrarea Sa. Se cere multă răbdare şi spiritualitate pentru a introduce religia Bibliei în viaţa de familie şi în activitatea zilnică, pentru ca în ocupaţiile vremelnice ochiul să poată rămâne aţintit numai la mărirea lui Dumnezeu. Şi în această privinţă, Hristos a fost un ajutor. El n-a fost niciodată atât de împovărat de griji lumeşti, încât să nu aibă timp să Se ocupe de lucrurile cereşti. Deseori Îşi exprima bucuria inimii, cântând psalmi şi melodii cereşti. Deseori locuitorii din Nazaret Îi auzeau vocea înălţându-se în laude şi mulţumiri către Dumnezeu. Prin cântec, El era într-o continuă comuniune cu Cerul, iar când tovarăşii Săi se plângeau de oboseală, erau învioraţi de sublimele melodii ieşite de pe buzele Sale. Imnurile Sale de laudă păreau că îi izgonesc pe îngerii cei răi şi, asemenea fumului de tămâie, umpleau locul cu mireasmă. Mintea ascultătorilor Săi era transportată din exilul ei pământesc spre căminul ceresc.
Iisus era izvorul harului vindecător pentru lume şi, pe tot parcursul acelor ani pe care i-a petrecut retras la Nazaret, din viaţa Sa se revărsau râuri de iubire şi de bunătate. Bătrânii, cei întristaţi şi împovăraţi de păcat, copiii la joacă în bucuria lor nevinovată, micile făpturi din crânguri, animalele răbdătoare, purtătoare de poveri – toată suflarea era mai fericită datorită prezenţei Sale. Acela al cărui cuvânt puternic susţine lumile Se apleca să aline o pasăre rănită. Nimic nu rămânea neobservat de El, nimic nu era prea neînsemnat pentru ca El să-i acorde atenţia şi ajutorul Său.
Astfel, în timp ce creştea în înţelepciune şi statură, Iisus era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. El atrăgea simpatia tuturor inimilor, arătându-Se în stare să-i iubească pe toţi. Atmosfera de nădejde şi curaj care-L înconjura Îl făcea să fie o binecuvântare în orice casă. Adesea, în sinagogă, în ziua de Sabat, El era invitat să citească învăţătura din Profeţi şi inimile ascultătorilor tresăltau atunci când o nouă lumină strălucea puternic din cuvintele bine cunoscute ale textului sacru.
Cu toate acestea, Iisus Se ferea de îngâmfare. În toţi anii cât a stat la Nazaret, El n-a dezvăluit nimic din puterea Sa făcătoare de minuni. El n-a căutat poziţii înalte şi nu Şi-a atribuit titluri. Viaţa Sa liniştită şi simplă şi chiar tăcerea Sfintelor Scripturi cu privire la prima parte a vieţii Sale ne învaţă o lecţie importantă. Cu cât viaţa copilului este mai liniştită şi mai simplă, cu cât este mai liberă de emoţii artificiale şi mai în armonie cu natura, cu atât este mai favorabilă dezvoltării fizice şi mintale, precum şi tăriei spirituale.
Iisus este exemplul nostru. Sunt mulţi cei care se ocupă cu interes de perioada slujirii Sale publice, în timp ce trec cu vederea învăţăturile ce decurg din primii Săi ani. Dar, tocmai în viaţa Sa de familie, El este model pentru toţi copiii şi toţi tinerii. Mântuitorul a consimţit să Se coboare în sărăcie, ca să ne înveţe cât de aproape putem umbla cu Dumnezeu, chiar şi atunci când avem de dus o viaţă umilă. El a trăit pentru a mulţumi, a onora şi a proslăvi pe Tatăl Său în lucrurile obişnuite ale vieţii. Lucrarea Sa a început prin binecuvântarea lucrului umil al meseriaşilor care trudeau pentru pâinea lor zilnică. El îndeplinea lucrarea lui Dumnezeu tot atât de mult atunci când lucra la tejgheaua dulgherului, ca şi atunci când făcea minuni pentru mulţime. Şi fiecare tânăr care urmează exemplul pe care l-a dat Hristos, de credincioşie şi ascultare în familia Lui umilă, îşi poate însuşi aceleaşi cuvinte spuse despre El de Tatăl, prin Duhul Sfânt: „Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care îşi găseşte plăcere sufletul Meu” (Isaia 42:1).
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 7 – Ca un copil, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/TfyX9uFx8Xc4FqVNA
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 8 – Suirea la Ierusalim.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Pentru iudei, vârsta de doisprezece ani marca linia de despărţire dintre copilărie şi tinereţe. La împlinirea acestei vârste, copilul evreu era numit fiu al legii şi, de asemenea, fiu al lui Dumnezeu. I se ofereau ocazii deosebite pentru instruirea sa în cele religioase şi se aştepta de la el să participe la sărbătorile şi ceremoniile sfinte. Potrivit cu acest obicei, în copilărie, Iisus S-a dus de Paşte la Ierusalim. Ca toţi israeliţii devotaţi, Iosif şi Maria s-au dus în fiecare an să ia parte la Praznicul Paştelui şi, când Iisus a atins vârsta cerută, L-au luat şi pe El cu ei.
Erau trei sărbători anuale: Paştele, Ziua Cincizecimii şi Sărbătoarea Corturilor, la care toţi bărbaţii lui Israel erau obligaţi să se înfăţişeze înaintea Domnului, la Ierusalim. Dintre aceste sărbători, cei mai mulţi luau parte la cea a Paştelui. Mulţi veneau din toate ţările pe unde erau răspândiţi iudeii. Din toate părţile Palestinei, închinătorii veneau în număr mare. Călătoria din Galileea ţinea mai multe zile şi călătorii se uneau în grupuri mari, pentru asigurarea unei bune tovărăşii şi protecţii. Femeile şi bătrânii străbăteau drumurile prăpăstioase şi stâncoase mergând călare pe măgari sau pe boi. Bărbaţii mai puternici şi tinerii mergeau pe jos. Sărbătoarea Paştelui era la sfârşitul lui martie sau începutul lui aprilie, când toată ţara era plină de flori şi înveselită de cântecele păsărelelor. Pretutindeni, de-a lungul drumului, erau locuri memorabile din istoria lui Israel, iar taţii şi mamele le istoriseau copiilor minunile pe care Dumnezeu le făcuse pentru poporul Său în veacurile trecute. Ei făceau plăcută călătoria lor cu cântece şi muzică, iar când, în cele din urmă, turnurile Ierusalimului se arătau la orizont, fiecare glas se unea în melodia de triumf:
Picioarele mi se opresc în porţile tale, Ierusalime! […] Pacea să fie între zidurile tale și liniştea, în casele tale domneşti!
(Psalmii 122:2,7)
Ţinerea Paştelui a început odată cu naşterea naţiunii iudaice. În ultima noapte a sclaviei lor în Egipt, când nu se întrezărea niciun semn al eliberării, Dumnezeu le-a poruncit israeliţilor să se pregătească pentru o imediată eliberare. El îl avertizase pe faraon cu privire la cea din urmă judecată asupra egiptenilor şi le dăduse directive evreilor să-şi adune familiile în locuinţele lor. După ce au stropit uşorii casei cu sângele mielului înjunghiat, trebuiau să mănânce mielul fript, cu pâine nedospită şi cu ierburi amare. „Când îl veţi mânca”, a zis El, „să aveţi mijlocul încins, încălţămintea în picioare şi toiagul în mână şi să-l mâncaţi în grabă, căci este Paştele Domnului” (Exodul 12:11). La miezul nopţii, au fost ucişi toţi întâii născuţi ai egiptenilor. Atunci, împăratul a trimis lui Israel solia: „Sculaţi-vă, ieşiţi din mijlocul poporului meu. Duceţi-vă de slujiţi Domnului cum aţi zis” (Exodul 12:31). Evreii au ieşit din Egipt ca o naţiune independentă. Domnul le poruncise ca Paştele să fie ţinut în fiecare an. „Şi când vă vor întreba copiii voştri: «Ce înseamnă obiceiul acesta?» să răspundeţi: «Este jertfa de Paşte în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul.»” Astfel, din generaţie în generaţie, urma să se transmită istoria acestei minunate eliberări.
Paştele era urmat de cele şapte zile ale Sărbătorii Azimilor. În a doua zi a sărbătorii, erau aduse în faţa Domnului cele dintâi roade din recolta anului, un snop de orz. Toate slujbele acestei sărbători erau simboluri ale lucrării lui Hristos. Eliberarea lui Israel din Egipt era o parabolă a răscumpărării, iar Paştele avea drept scop să o păstreze ca o aducere-aminte. Mielul înjunghiat, pâinile nedospite, snopul primelor roade – toate Îl reprezentau pe Mântuitorul.
Pentru cea mai mare parte dintre oamenii din vremea lui Hristos, ţinerea acestei sărbători degenerase în formalism. Dar câtă însemnătate avea ea pentru Fiul lui Dumnezeu!
Pentru prima dată, copilul Iisus privea templul. El i-a văzut pe preoţii îmbrăcaţi în veşminte albe îndeplinindu-şi slujba solemnă. A privit la victima însângerată de pe altarul de jertfă. A îngenuncheat în rugăciune împreună cu credincioşii, în timp ce norul de fum de tămâie se înălţa spre Dumnezeu. A asistat la toată slujba pascală atât de impresionantă. Zi de zi, El vedea însemnătatea ei tot mai clar. Fiecare act era văzut în strânsa legătură pe care o avea cu viaţa Sa. Noi îndemnuri se năşteau înăuntrul Său. Tăcut şi adâncit în cugetare, părea că studiază o mare problemă. Atunci I se descoperea Mântuitorului taina misiunii Sale.
Răpit de contemplarea acestor scene, nu a rămas lângă părinţii Săi. El căuta să fie singur. Când serviciile pascale s-au sfârşit, El a mai zăbovit prin curţile templului, iar atunci când credincioşii au plecat din Ierusalim, El a rămas în urmă.
Cu prilejul acestei vizite la Ierusalim, părinţii lui Iisus doriseră să-L pună în legătură cu marii învăţători din Israel. Deşi era ascultător în totul de Cuvântul lui Dumnezeu, El nu urma obiceiurile şi formele rabinice. Iosif şi Maria sperau că Iisus va ajunge să-i respecte pe aceşti rabini erudiţi şi să ia seama cu mai multă râvnă la cerinţele lor. Dar Iisus fusese învăţat în Templu de Dumnezeu. El a început îndată să împartă ceea ce primise.
În ziua aceea, o sală din incinta templului era consacrată pentru învăţământul sacru, după modelul şcolilor profeţilor. Aici s-au adunat rabinii cei mai de seamă cu elevii lor şi aici a venit şi copilul Iisus. Aşezându-Se la picioarele acestor oameni învăţaţi şi cu autoritate, El asculta învăţătura lor. Ca Unul care căuta înţelepciune, le-a pus întrebări acestor învăţători cu privire la profeţii şi la evenimentele ce aveau loc atunci şi care arătau spre venirea lui Mesia.
Iisus S-a prezentat în faţa lor ca Unul care era însetat să-L cunoască pe Dumnezeu. Întrebările Sale aduceau la lumină adevărurile adânci care multă vreme fuseseră ţinute în întuneric, dar care erau vitale pentru mântuire. Deşi dovedea cât de mărginită şi superficială era înţelepciunea acestor oameni înţelepţi, fiecare întrebare le aducea în faţă câte o învăţătură dumnezeiască şi aşeza adevărul într-o lumină nouă. Rabinii vorbeau de minunata înălţare pe care venirea lui Mesia trebuia să o aducă naţiunii iudaice, dar Iisus le-a prezentat profeţia lui Isaia şi i-a întrebat despre însemnătatea acelor versete biblice, care se refereau la suferinţa şi moartea Mielului lui Dumnezeu.
Cărturarii au început atunci să-I pună ei întrebări şi au rămas uimiţi de răspunsurile Sale. Cu umilinţă de copil, El repeta cuvintele Scripturii, explicând şi însemnătatea lor adâncă, pe care acei oameni învăţaţi nu o pricepuseră. Dacă ei ar fi primit aceste principii ale adevărului, pe care El le-a arătat, ar fi dat naştere unei reforme în religia de atunci. S-ar fi trezit un viu interes pentru lucrurile spirituale şi, atunci când Iisus Şi-ar fi început lucrarea, mulţi ar fi fost pregătiţi să-L primească.
Rabinii ştiau că Iisus nu fusese instruit în şcolile lor, dar, cu toate acestea, El înţelegea profeţiile cu mult mai bine decât ei. În acest Copil galileean, profund gânditor, ei întrezăreau o mare speranţă. Ei doreau să-L câştige ca elev, ca să poată deveni un învăţat în Israel. Doreau ca ei să-L educe, deoarece simţeau că mintea Sa atât de deosebită trebuie să fie modelată de ei.
Cuvintele lui Iisus le mişcaseră inimile aşa cum nu fuseseră niciodată mişcate de cuvinte ieşite de pe buze omeneşti. Dumnezeu căuta să le dea lumină acelor conducători ai lui Israel şi folosea pentru aceasta singura cale prin care se putea ajunge la inima lor. În îngâmfarea lor, li se părea un lucru înjositor să admită că poate să-i înveţe cineva. Dacă Iisus ar fi arătat că încearcă să-i înveţe, nu ar fi fost binevoitori să asculte. Dar se măguleau cu faptul că ei Îl învăţau sau cel puţin că ei Îi verificau cunoştinţele din Sfânta Scriptură. Buna-cuviinţă a lui Iisus şi modestia Sa de tânăr au biruit prejudecăţile lor. Fără să-şi dea seama, mintea lor s-a deschis în faţa Cuvântului lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt a vorbit inimii lor.
Era imposibil să nu vadă că speranţele nutrite de ei cu privire la Mesia nu erau susţinute de profeţie, dar ei nu voiau să renunţe la teoriile care-i legănau cu speranţe înşelătoare, în setea lor după mărire. Nu voiau să admită faptul că au înţeles greşit Sfintele Scripturi, din care pretindeau că numai ei au dreptul să-i înveţe pe alţii. De la unul la altul a trecut întrebarea: De unde are tânărul acesta cunoştinţe, dacă niciodată n-a învăţat? „Lumina luminează în întuneric” (Ioan 1:5), dar întunericul nu a primit lumina.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
În timpul acesta, Iosif şi Maria erau cât se poate de tulburaţi şi îngrijoraţi. La plecarea din Ierusalim, Îl pierduseră din vedere pe Iisus şi nu ştiau că El rămăsese acolo. Ţinutul era atunci locuit de foarte multă lume, iar caravanele din Galileea erau foarte numeroase. Multă învălmăşeală s-a produs la plecarea lor din cetate. Pe drum, plăcerea de a călători împreună cu prieteni şi cunoştinţe le-a absorbit atenţia, iar ei n-au observat absenţa Lui până la venirea nopţii. Atunci când s-au oprit pentru odihnă, au simţit lipsa ajutorului dat de Fiul lor. Crezând că Se află împreună cu ceilalţi tovarăşi de călătorie, nu s-au neliniştit. Chiar dacă era doar un copil, ei se bizuiau pe El, aşteptându-se ca, atunci când vor avea nevoie, El să fie gata să-i ajute, anticipându-le nevoile, aşa cum făcuse întotdeauna. Acum însă a început să-i cuprindă frica. L-au căutat printre tovarăşii Lui de călătorie, dar în zadar. Cu groază şi-au amintit cum încercase Irod să-L omoare, când era prunc. Presentimente întunecate le umpleau inima. Se căinau acum cu amar.
S-au întors la Ierusalim şi au continuat să caute. A doua zi, pe când se găseau printre cei care se închinau în templu, o voce cunoscută le-a atras atenţia. Nu se puteau înşela – nicio altă voce nu era ca a Lui, atât de serioasă şi de hotărâtă, şi totuşi atât de melodioasă.
L-au găsit pe Iisus în şcoala rabinilor. Deşi erau bucuroşi, nu puteau să uite necazul şi îngrijorarea. Când El a fost din nou cu ei, mama a zis în cuvinte de mustrare: „Fiule, pentru ce Te-ai purtat aşa cu noi? Iată că tatăl Tău şi eu Te-am căutat cu îngrijorare.”
„De ce M-aţi căutat?” a răspuns Iisus. „Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” Şi, pentru că părea că ei nu înţeleg cuvintele Lui, arătă spre cer. Pe faţa Sa strălucea o lumină de care se mirau. Dumnezeirea strălucea prin corp omenesc. Găsindu-L în templu, ei au ascultat ce vorbea El cu rabinii şi au rămas uimiţi de întrebările şi răspunsurile Sale. Cuvintele Lui au stârnit o mulţime de gânduri, care niciodată nu aveau să fie uitate.
Întrebarea pe care El le-a pus-o cuprindea o învăţătură. „Oare nu ştiaţi”, spuse El, „că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” Iisus Se angajase în lucrarea pentru care venise în lume, dar Iosif şi Maria îşi neglijaseră partea lor. Dumnezeu le arătase mare cinste prin aceea că li-L încredinţase pe Fiul Său. Îngerii sfinţi îl ajutaseră pe Iosif în drumul lui, ca să apere viaţa lui Iisus. Dar o zi întreagă ei Îl pierduseră cu totul din vedere pe Acela pe care nu ar fi trebuit să-L uite nici măcar o clipă. Iar acum, după ce temerile le fuseseră liniştite, nu se mustrau pe ei înşişi, ci aruncau vina asupra Lui.
Era natural pentru părinţii lui Iisus să-L considere ca fiul lor. El era zilnic cu ei, viaţa Sa era aproape la fel ca viaţa altor copii şi era greu pentru ei să priceapă că El era Fiul lui Dumnezeu. Ei erau în pericolul de a nu preţui binecuvântarea care li se acordase, prin prezenţa Mântuitorului lumii. Durerea despărţirii lor de El şi duioasa mustrare exprimată prin cuvintele Sale aveau drept scop să-i determine să se gândească mai mult la sfânta lor răspundere.
În răspunsul dat mamei Sale, Iisus dovedea pentru prima dată că ştia care este adevărata relaţie dintre El şi Dumnezeu. Înainte de naşterea Sa, îngerul îi spusese Mariei: „El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci” (Luca 1:32,33). Maria cugetase la cuvintele acestea în inima ei, dar, deşi credea că Fiul ei urma să fie Mesia pentru Israel, nu înţelegea misiunea Lui. Nici de data aceasta nu înţelegea cuvintele Lui, dar îşi dădea seama că El nega legăturile de sânge cu Iosif şi Se înfăţişa ca Fiu al lui Dumnezeu.
Iisus nu a neglijat legătura cu părinţii Săi pământeşti. De la Ierusalim, S-a întors acasă cu ei şi i-a ajutat în viaţa lor de muncă grea. El a ascuns în inimă taina misiunii Sale, aşteptând cu supunere timpul hotărât pentru a-Şi începe lucrarea. Timp de optsprezece ani, de la momentul în care înţelesese că era Fiul lui Dumnezeu, El a recunoscut legătura care-L unea cu familia din Nazaret şi Şi-a îndeplinit obligaţiile de fiu, de frate, de prieten şi de cetăţean.
De îndată ce I-a fost descoperită în templu misiunea pe care o avea, Iisus S-a ferit de legăturile cu mulţimea. A dorit ca de la Ierusalim să Se întoarcă în linişte împreună cu cei care cunoşteau taina vieţii Lui. La serviciul pascal, Dumnezeu căuta să-i scoată pe credincioşii Săi din grijile lor pământeşti şi să le reamintească de minunata Sa intervenţie pentru eliberarea lor din Egipt. În această acţiune, El dorea ca ei să vadă o promisiune a eliberării din păcat. După cum sângele mielului înjunghiat a ocrotit casele lui Israel, tot la fel sângele lui Hristos avea să salveze sufletele lor. Dar ei puteau fi mântuiţi prin Hristos numai dacă, prin credinţă, primeau ca viaţă a lor viaţa Sa. În serviciul închipuitor al simbolurilor, exista putere numai atunci când acesta îi îndruma pe închinători la Hristos, ca Mântuitor personal. Dumnezeu dorea ca ei să fie conduşi la studiu cu rugăciune şi meditaţie cu privire la misiunea lui Hristos. Dar, la plecarea mulţimilor de oameni din Ierusalim, freamătul călătoriei şi diverse discuţii, mai puţin însemnate, absorbeau prea adesea atenţia lor, iar slujba închinării la care participaseră era dată uitării. Mântuitorul nu era atras de o astfel de tovărăşie.
Deoarece Iosif şi Maria trebuiau să se întoarcă de la Ierusalim împreună cu Iisus, El spera să-i facă să se gândească la cele spuse de profeţi cu privire la suferinţele Mântuitorului. Pe Golgota, El a căutat să aline durerea mamei Sale. El Se gândea la ea în aceste momente. Maria avea să fie martoră la ultimele Lui chinuri de moarte, iar Iisus dorea ca ea să înţeleagă misiunea Lui, ca să primească tăria necesară să poată răbda când sufletul ei urma să fie străpuns de sabie. După cum Iisus fusese despărţit de ea şi ea Îl căutase plină de întristare trei zile, tot aşa, atunci când El urma să fie adus ca jertfă pentru păcatele lumii, avea să fie pierdut de ea timp de trei zile. Şi, când avea să învie din mormânt, întristarea ei avea să se preschimbe iarăşi în bucurie. Însă cu cât mai bine ar fi suportat ea durerea morţii Lui, dacă ar fi înţeles cuvintele biblice către care El Se străduia să-i îndrepte acum gândul!
Dacă şi-ar fi îndreptat mintea spre Dumnezeu prin meditaţie şi rugăciune, Iosif şi Maria ar fi înţeles sfinţenia răspunderii lor şi nu L-ar fi pierdut din vedere pe Iisus. Prin neglijenţa lor de o zi, L-au pierdut pe Mântuitorul; şi aceasta i-a costat trei zile de căutare înfrigurată ca să-L găsească. Şi noi putem ajunge la fel; prin vorbe deşarte, prin clevetiri sau prin neglijarea rugăciunii, putem pierde într-o singură zi prezenţa Mântuitorului şi va fi poate nevoie de multe zile de cercetare deznădăjduită pentru a-L găsi şi a recâştiga pacea pe care am pierdut-o.
Trebuie să fim atenţi ca, în legăturile pe care le avem unii cu alţii, să nu-L uităm pe Iisus, astfel încât, fără să ne dăm seama, să rămânem cumva fără El. Când ne lăsăm absorbiţi de lucrurile pământeşti, încât nu ne mai gândim la Acela în care se adună toată nădejdea noastră de viaţă veşnică, noi ne despărţim de Iisus şi de îngerii sfinţi. Aceste fiinţe sfinte nu pot rămâne acolo unde prezenţa lui Iisus nu este dorită şi unde absenţa Sa nu este observată. Tocmai din cauza aceasta, deseori există descurajare printre cei care se declară urmaşi ai lui Hristos.
Mulţi iau parte la serviciile religioase şi sunt reînvioraţi şi mângâiaţi de Cuvântul lui Dumnezeu, dar, prin neglijarea meditaţiei, a vegherii şi a rugăciunii, pierd binecuvântarea şi se simt mai nenorociţi decât înainte de a o fi primit. Deseori, ei consideră că Dumnezeu Se poartă aspru cu ei. Nu văd că greşeala este a lor. Despărţindu-se de Iisus, ei îndepărtează lumina prezenţei Sale.
Ar fi bine pentru noi ca, în fiecare zi, să petrecem o oră meditând asupra vieţii lui Hristos. Să cercetăm viaţa Sa punct cu punct şi să lăsăm imaginaţia să prindă fiecare scenă şi, în special, pe cele din partea finală. Când ne ocupăm în felul acesta de jertfa Lui cea mare, pe care a adus-o pentru noi, încrederea noastră în El va fi mai statornică, iubirea noastră faţă de El va creşte şi noi vom fi tot mai mult pătrunşi de Spiritul Său. Dacă vrem ca, în cele din urmă, să fim mântuiţi, trebuie să învăţăm lecţia răbdării şi a umilinţei la piciorul crucii.
Când ne adunăm, putem fi o binecuvântare unii pentru alţii. Dacă suntem ai lui Hristos, gândurile noastre cele mai plăcute se vor ocupa numai de El. Şi, când vorbim unii cu alţii despre iubirea Lui, inima noastră va fi îmblânzită de puterile dumnezeieşti. Privind la frumuseţea caracterului Său, vom fi „schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18).
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 8 – Suirea la Ierusalim, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/9G1ShkuexYSFbvaq7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 9 – Zile de luptă.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Din primii ani ai vieții, copilul iudeu era înconjurat de cerinţele rabinilor. Pentru fiecare faptă, până la cele mai neînsemnate amănunte ale vieţii, se prescriau reguli rigide. Sub conducerea învăţătorilor din sinagogă, tineretul era instruit în cunoaşterea regulilor nenumărate, pe care israeliţii credincioşi trebuiau să le păzească. Iisus însă nu era interesat de lucrurile acestea. Chiar din copilărie, El a fost independent de legile rabinilor. El studia neîncetat Scripturile Vechiului Testament, şi cuvintele „Aşa zice Domnul” erau întotdeauna pe buzele Sale.
Când starea oamenilor a început să se descopere minţii Sale, Iisus a înţeles că pretenţiile societăţii şi pretenţiile lui Dumnezeu sunt într-o continuă contrazicere. Oamenii se îndepărtau de Cuvântul lui Dumnezeu şi înălţau teoriile inventate de ei. Ei ţineau la tradiţii, în care nu era nicio putere. Serviciul lor divin era numai un şir de forme; adevărurile sfinte, pe care urmau să le înveţe aici, erau ascunse de privirea credincioşilor. El a văzut că în slujbele lor lipsite de credinţă nu putea găsi pace. Ei nu cunoşteau libertatea spirituală pe care ar fi avut-o dacă L-ar fi servit pe Dumnezeu în adevăr. Iisus venise să-i înveţe pe oameni ce înseamnă să te închini lui Dumnezeu şi nu putea să aprobe ca învăţăturile lui Dumnezeu să fie amestecate cu pretenţiile oamenilor. El nu ataca preceptele sau practicile oamenilor învăţaţi, dar, când era mustrat pentru purtarea Lui simplă, arăta Cuvântul lui Dumnezeu pentru justificarea purtării Sale.
Iisus căuta să le fie plăcut celor cu care venea în legătură, purtându-Se cât mai blând şi mai supus. Pentru că era îngăduitor şi blând, cărturarii şi bătrânii au crezut la început că-L vor putea influenţa uşor prin învăţăturile lor. Ei stăruiau ca El să primească maximele şi tradiţiile moştenite de la rabinii de pe vremuri, dar Iisus cerea să I se arate că ele se întemeiază pe cuvintele Sfintei Scripturi. Era gata să primească orice cuvânt ieşit din gura lui Dumnezeu, dar nu putea să asculte de invenţiile oamenilor. Părea că Iisus cunoaşte Scriptura de la început până la sfârşit şi le-o prezenta în adevărata ei însemnătate. Rabinii se ruşinau să înveţe de la un copil. Pretenţia lor era că doar ei au dreptul să explice Scripturile şi că El n-are altă datorie decât să primească interpretarea lor. Se mâniau pentru că Iisus Se împotrivea cuvântului lor.
Ei ştiau că în Scriptură nu se putea găsi nicio autoritate în favoarea tradiţiilor lor. Îşi dădeau seama că Iisus îi întrecea cu mult în înţelegere spirituală. Cu toate acestea, erau mânioşi că nu ascultă de preceptele lor. Neizbutind să-L convingă, ei se duceau la Iosif şi la Maria şi se plângeau de nesupunerea Lui. În felul acesta, El suferea mustrări şi critici.
Încă de timpuriu, Iisus începuse să lucreze din proprie iniţiativă la formarea caracterului Său şi nici chiar respectul şi iubirea faţă de părinţii Săi nu-L puteau face să renunţe la ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. „Stă scris” era motivaţia Sa, ori de câte ori făcea un lucru deosebit de cele obişnuite în familie. Însă influenţa rabinilor I-a adus multă amărăciune în viaţă. Din tinereţe a trebuit să înveţe lecţia grea că trebuie să tacă şi să sufere cu răbdare.
Fraţii Lui, cum erau numiţi copiii lui Iosif, erau de partea rabinilor. Ei insistau că tradiţiile trebuie să fie ţinute ca şi când ar fi fost cerinţele lui Dumnezeu. Ei priveau chiar preceptele oamenilor ca fiind mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu şi se supărau văzând cum gândirea clară a lui Iisus arăta deosebirea dintre rătăcire şi adevăr. Ei condamnau ascultarea Lui strictă de Legea lui Dumnezeu ca fiind încăpăţânare. Erau însă surprinşi de cunoştinţa şi de înţelepciunea ce reieșeau din răspunsurile date rabinilor. Ştiau că nu fusese învăţat de oameni înţelepţi, dar nu puteau să nu vadă că El era un învăţător pentru ei. Recunoşteau că educaţia Lui era mai înaltă decât cea a lor. Dar nu înţelegeau faptul că El a avut acces la pomul vieţii, un izvor de înţelepciune pe care ei nu-l cunoşteau.
Hristos nu era exclusivist şi, în privinţa aceasta, iarăşi îi supărase pe farisei, pentru că Se depărtase de regulile lor aspre. El a găsit domeniul religiei închis cu ziduri de despărţire, ca pe ceva prea sfânt pentru a fi pus în viaţa de toate zilele. El a dărâmat aceste ziduri de despărţire. În legăturile Lui cu oamenii, nu întreba: Care este crezul tău? Din ce biserică faci parte? El Îşi folosea puterea pentru a-i ajuta pe toţi aceia care aveau nevoie de ajutor. În loc să Se închidă într-o chilie de monah, ca astfel să arate ce caracter sfânt are, El a lucrat plin de râvnă pentru binele omenirii. El a statornicit principiul că religia Bibliei nu constă în mortificarea corpului. I-a învăţat pe alţii că religia curată şi neîntinată nu este făcută numai pentru anumite zile sau pentru ocazii speciale. În orice timp şi în orice loc, El Se interesa cu iubire de oameni şi răspândea în jurul Său lumina unei evlavii fericite. Toate lucrurile acestea erau o mustrare pentru farisei. Ele dovedeau că religia nu constă din iubirea de sine şi că viaţa lor, închinată numai intereselor personale, era departe de adevărata temere de Dumnezeu. Faptul acesta a dat naştere la dușmănie față de Iisus, aşa că ei căutau să-L oblige să ţină rânduielile lor.
Iisus căuta să-i ajute pe toţi cei în suferinţă, pe care îi întâlnea. Nu avea mulţi bani de dat. Dar, de multe ori, alegea să rămână flămând ca să-i ajute pe aceia care erau în mai mare lipsă ca El. Fraţii Săi simţeau că influenţa Lui era cu totul deosebită de a lor. El avea tact, aşa cum niciunul dintre ei nu avea şi cum nici nu dorea să aibă. Când ei vorbeau aspru cu bieţii oameni nenorociţi, Iisus îi căuta pe aceşti năpăstuiţi şi le spunea cuvinte de încurajare. Celor care erau în nevoie, le dădea un pahar cu apă rece sau le dădea în mod discret chiar hrana Lui. Alinându-le suferinţele, adevărurile pe care le prezenta erau unite cu fapte bune şi, în felul acesta, erau fixate în minte.
Lucrurile acestea erau neplăcute pentru fraţii Lui. Fiind mai în vârstă ca Iisus, pretindeau că El trebuie să asculte de ei. Îl acuzau că Se crede superior faţă de ei şi-L mustrau că Se ridică mai presus de învăţătorii, preoţii şi mai-marii poporului lor. Adesea, Îl ameninţau şi căutau să-L intimideze, dar El trecea mai departe, făcând din Scriptură călăuza Sa.
Iisus îi iubea pe fraţii Săi şi întotdeauna Se purta faţă de ei cu o iubire nesfârşită, dar ei erau geloşi pe El şi îşi manifestau în mod categoric necredinţa şi dispreţul. Ei nu puteau să înţeleagă purtarea Lui. În Iisus găseau foarte mari contradicţii. Era Fiul lui Dumnezeu, şi totuşi, un copil neajutorat. Era Creatorul lumilor, Stăpân al pământului, şi totuşi sărăcia marca experienţa vieţii Sale la fiecare pas. Avea o demnitate şi o personalitate cu totul deosebite de aroganţa şi de închipuirea omenească. Nu Se lupta pentru mărire lumească şi era mulţumit cu situaţia cea mai umilă. Lucrul acesta îi umplea de mânie pe fraţii Lui. Ei nu puteau înţelege de ce era liniştit atunci când Se afla în greutăţi şi lipsuri. Ei nu ştiau că pentru binele nostru Se făcuse sărac, „pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să putem fi îmbogăţiţi” (2 Corinteni 8:9). Nu puteau înţelege taina misiunii Lui, aşa cum prietenii lui Iov nu înţeleseseră umilinţa şi suferinţa acestuia.
Hristos era neînţeles de fraţii Lui, pentru că nu le semăna. Idealul Lui nu era idealul lor. Pentru că se luaseră după oameni, ei se depărtaseră de Dumnezeu şi în viaţa lor nu se manifesta puterea Lui. Formele religiei pe care le ţineau ei nu puteau să transforme caracterul. Ei dădeau „zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen”, dar lăsau nefăcute „cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia” (Matei 23:23). Exemplul lui Hristos era pentru ei o provocare continuă. El nu ura decât un singur lucru pe lume, şi acesta era păcatul. El nu putea să fie de faţă când se comitea ceva rău fără să aibă un sentiment de durere, pe care nu-l putea ascunde. Era izbitor contrastul dintre formalişti, a căror sfinţenie aparentă ascundea iubirea pentru păcat, şi un caracter în care râvna pentru slava lui Dumnezeu era întotdeauna mai presus de toate. Pentru că viaţa lui Iisus condamna răul, avea adversari atât în familie, cât şi în afară. Cinstea şi altruismul Lui erau luate în batjocură. Răbdarea şi bunătatea Lui erau numite laşitate.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Din amărăciunile pe care le suportă oamenii, n-a rămas niciuna pe care Hristos să n-o fi gustat. Erau şi dintre aceia care încercau să arunce dispreţ asupra Lui din cauza naşterii Sale şi chiar din copilărie a trebuit să sufere privirile lor batjocoritoare şi şoptirile lor de rău. Dacă ar fi răspuns cu o privire sau cu un cuvânt lipsit de răbdare, dacă ar fi făcut o singură dată un lucru rău, cum Îl îndemnau fraţii Lui, n-ar mai fi fost un exemplu desăvârşit. N-ar mai fi putut să îndeplinească planul de mântuire. Dacă ar fi admis că există o scuză pentru păcat, Satana ar fi triumfat, şi lumea ar fi fost pierdută. Pentru motivul acesta căuta şi ispititorul să-I facă viaţa cât mai grea, ca să fie atras spre păcat.
Dar, la fiecare ispită, El avea un singur răspuns: „Stă scris”. Rareori mustra vreo faptă rea a fraţilor Săi, dar avea întotdeauna să le spună un cuvânt de la Dumnezeu. Adesea, Îl acuzau de laşitate, dacă nu voia să li Se alăture în vreo faptă oprită, dar El răspundea: Stă scris: „Frica de Domnul, aceasta este înţelepciunea; depărtarea de rău este pricepere” (Iov 28:28).
Unii căutau să fie aproape de El, pentru că acolo simţeau pace, dar mulţi se fereau de El, pentru că erau mustraţi de viaţa Lui nepătată. Tinerii stăruiau pe lângă El să facă la fel ca ei. El era inteligent şi avea o purtare atrăgătoare; se bucurau de prezenţa Lui şi de răspunsurile Sale agere, dar erau iritaţi de scrupulele Lui şi-L declarau îngust şi rigid. Iisus răspundea: Stă scris: „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău. Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta” (Psalmii 119:9-11).
Adesea era întrebat: De ce ţii să fii aşa deosebit de noi toţi? Stă scris, spunea El: „Ferice de cei fără prihană în calea lor, care umblă întotdeauna după Legea Domnului! Ferice de cei ce păzesc poruncile Lui, care-L caută din toată inima lor, care nu săvârşesc nicio nelegiuire şi umblă în căile Lui!” (Psalmii 119:1-3).
Când Îl întrebau de ce nu Se unea cu tinerii din Nazaret la distracţiile lor, El spunea: Stă scris: „Când urmez învăţăturile Tale, mă bucur de parc-aş avea toate comorile. Mă gândesc adânc la poruncile Tale şi cărările Tale le am sub ochi. Mă desfăt în orânduirile Tale şi nu uit Cuvântul Tău” (Psalmii 119:14-16).
Iisus nu Se lupta pentru drepturile Sale. Adesea I se făcea munca mai grea decât era nevoie, tocmai pentru că El era bun şi nu Se plângea. Cu toate acestea, n-a greşit şi nici nu S-a descurajat. El a trăit mai presus de toate aceste greutăţi, de parcă era în lumina feţei lui Dumnezeu. El nu Se răzbuna când oamenii se purtau aspru cu El, ci, plin de răbdare, suferea insulta.
De multe ori era întrebat: De ce Te laşi să fii dispreţuit chiar de fraţii Tăi? El spunea: Stă scris: „Fiule, nu uita învăţăturile mele şi păstrează în inima ta sfaturile mele! Căci ele îţi vor lungi zilele şi anii vieţii tale şi-ţi vor aduce multă pace. Să nu te părăsească bunătatea şi credincioşia; leagă-ţi-le la gât, scrie-le pe tăbliţa inimii tale. Şi astfel vei căpăta trecere şi minte sănătoasă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Proverbele 3:1-4).
De când părinţii lui Iisus L-au găsit în templu, purtarea Lui a fost pentru ei o taină. El nu Se lua cu nimeni la ceartă şi, cu toate acestea, exemplul Lui era o lecţie permanentă. Avea înfăţişarea unei persoane consacrate pentru ceva deosebit. Clipele Lui de fericire erau atunci când Se găsea singur cu Dumnezeu şi cu natura. De câte ori avea ocazia, Se retrăgea din locul în care muncea pentru a merge în câmpii să mediteze în văile înverzite, pentru a fi în strânsă legătură cu Dumnezeu pe colinele munţilor sau printre copacii pădurii. De multe ori, zorii dimineţii Îl găseau în vreun loc retras, meditând, cercetând Scripturile sau rugându-Se. După aceste răstimpuri de linişte, pornea apoi spre casă, unde Îşi relua lucrările şi dădea un exemplu de slujire plină de răbdare.
Viaţa lui Iisus a fost caracterizată de respect şi iubire faţă de mama Lui. Maria credea în inima ei că Pruncul sfânt, născut din ea, era Mesia cel făgăduit de multă vreme, dar nu îndrăznea să-şi exprime credinţa aceasta. În tot cursul vieţii, ea a împărtăşit suferinţele Lui. Cu mare durere vedea ispitele la care era supus în perioada copilăriei şi tinereţii. Când Îi lua apărarea în ceea ce ştia că este bine în purtarea Lui, avea şi ea de suferit. Ea înţelegea că ceea ce se petrece în familie şi grija duioasă a mamei pentru copiii ei au o foarte mare însemnătate pentru formarea caracterului. Fiii şi fiicele lui Iosif ştiau lucrul acesta şi, folosindu-se de îngrijorarea ei, încercau să corecteze practicile Lui după modelul lor.
Maria vorbea de multe ori cu Iisus şi stăruia pe lângă El să facă cele impuse de rabini. Dar El nu putea fi convins să-Şi schimbe obiceiul de a contempla lucrările lui Dumnezeu sau să nu mai caute să aline durerile oamenilor sau chiar pe ale animalelor necuvântătoare. Când preoţii şi învăţătorii îi cereau Mariei să-L stăpânească pe Iisus, ea avea mult de suferit, dar inima ei era din nou liniştită când El îi arăta cele scrise în Scriptură, care sprijineau purtarea Lui.
Câteodată oscila între Iisus şi fraţii Lui, care nu credeau că El era trimisul lui Dumnezeu, dar erau foarte multe dovezi că El avea un caracter divin. Îl vedea cum Se jertfeşte pentru binele altora. Prezenţa Lui aducea o atmosferă mai curată în familie şi viaţa Lui era ca un aluat care lucra între elementele societăţii. Blând şi nepătat, umbla printre oameni nepăsători, neciopliţi şi necuviincioşi, printre vameşi nedrepţi, printre risipitori nesocotiţi, samariteni păcătoşi, soldaţi păgâni şi ţărani brutali, prin gloata aceea atât de amestecată. El spunea ici-colo cuvinte de mângâiere când îi vedea pe oameni obosiţi şi, cu toate acestea, siliţi să-şi poarte poverile. El împărtăşea greutăţile lor şi le repeta lecţiile pe care le învăţase din natură despre iubirea, mila şi bunătatea lui Dumnezeu.
El îi învăţa pe toţi să se considere înzestraţi cu talente preţioase, care, dacă erau bine folosite, aveau să le asigure comori veşnice. El a curăţat viaţa de deşertăciuni şi, prin exemplul Său, i-a învăţat pe oameni că fiecare clipă aduce după sine urmări veşnice, că fiecare clipă trebuie preţuită ca o comoară şi folosită pentru scopuri sfinte. El n-a trecut pe lângă niciun om ca şi cum ar fi fost fără valoare, ci a căutat să-i dea fiecăruia leacul mântuitor. Oriunde Se găsea, El ştia să dea o învăţătură potrivită cu locul şi împrejurările. Căuta să inspire nădejde celui mai decăzut şi celui lipsit de perspective, asigurându-i că pot ajunge şi ei copii neprihăniţi şi nevinovaţi ai lui Dumnezeu. Adesea, îi întâlnea pe aceia care se aruncaseră în stăpânirea lui Satana şi care nu aveau putere să se desfacă din mrejele lui. Unora ca aceştia – descurajaţi, bolnavi, ispitiţi şi decăzuţi – Iisus le spunea cuvinte de mângâiere, cuvinte de care ei aveau nevoie şi pe care le puteau înţelege. Pe alţii îi găsea în luptă pe viaţă şi pe moarte cu vrăjmaşul sufletelor. Pe aceştia îi încuraja să stăruie, asigurându-i că vor birui, pentru că îngerii lui Dumnezeu erau de partea lor şi aveau să le dea biruinţa. Aceia pe care îi ajuta în felul acesta erau convinşi că în faţa lor era Cineva în care se puteau încrede cu toată inima. El nu avea să trădeze tainele pe care le ascultase urechea Sa sensibilă.
Iisus vindeca şi corpul, şi sufletul. El Se interesa de orice suferinţă pe care o întâlnea şi aducea vindecare tuturor suferinzilor, deoarece cuvintele Lui blânde erau ca un balsam vindecător. Nimeni nu putea zice că El a făcut o minune, dar puterea vindecătoare a iubirii pornea de la El spre cei bolnavi şi apăsaţi. În felul acesta, discret, a lucrat pentru oameni din cea mai fragedă copilărie. De aceea, atunci când Şi-a început lucrarea publică, foarte mulţi L-au ascultat cu bucurie.
Cu toate acestea, în copilărie, tinereţe şi maturitate, Iisus a fost singur. În sfinţenia şi credincioşia Sa, El a călcat singur teascul şi niciun om n-a fost cu El. A dus povara teribilă a răspunderii pentru salvarea oamenilor. Ştia că, dacă nu se face o hotărâtă schimbare în principiile şi ţelurile neamului omenesc, toţi vor fi pierduţi. Această povară apăsa asupra sufletului Său şi nimeni nu-şi putea închipui cât era de grea. Cu o stăruinţă neabătută Şi-a îndeplinit planul vieţii Lui, acela de a fi Lumina oamenilor.