Ca proroc, Ioan urma „să întoarcă inima părinţilor la copii şi pe cei neascultători la umblarea în înţelepciunea celor neprihăniţi, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El”. Prin lucrarea de a pregăti calea pentru prima venire a lui Hristos, el era reprezentantul acelora care au să pregătească un popor pentru a doua venire a Domnului. Lumea s-a dedat la plăceri. Rătăcirile şi minciunile sunt fără număr. Cursele lui Satana pentru a pierde suflete s-au înmulţit. Toţi aceia care vor să-şi desăvârşească sfinţenia în temere de Dumnezeu trebuie să înveţe cumpătarea şi stăpânirea de sine. Apetitul şi patimile trebuie puse sub stăpânirea puterilor mai înalte ale minţii. Această stăpânire de sine este absolut necesară, ca să avem acea forţă intelectuală şi acea pătrundere spirituală care ne vor face în stare să înţelegem şi să practicăm adevărurile sfinte ale Cuvântului lui Dumnezeu. Din cauza aceasta, cumpătarea are locul ei anume în pregătirea pentru a doua venire a lui Hristos.
De fapt, fiul lui Zaharia ar fi trebuit să fie educat pentru preoţie. Dar învăţătura din şcolile rabinilor l-ar fi făcut nepotrivit pentru lucrarea sa. Dumnezeu nu l-a trimis la profesorii de teologie, ca de acolo să înveţe cum să interpreteze Scripturile. Dumnezeu l-a chemat în pustie, ca să înveţe din lucrurile naturii şi de la Dumnezeul naturii.
Locuinţa şi-a ales-o într-o regiune singuratică, în mijlocul dealurilor pustii, cu trecători sălbatice şi peşteri stâncoase. Dar era alegerea lui să uite bucuriile şi strălucirea vieţii pentru disciplina aspră a pustiei. Aici, mediul înconjurător era favorabil obiceiurilor de simplitate şi de negare de sine. Netulburat de zgomotele lumii, el putea să studieze aici învăţăturile naturii, ale revelaţiei şi ale Providenţei. Cuvintele spuse de înger lui Zaharia i-au fost deseori repetate lui Ioan de părinţii lui temători de Dumnezeu. Din copilărie, i s-a arătat fără încetare lucrarea pe care o avea de făcut şi el a primit această sfântă însărcinare. Pentru el, locurile singuratice ale pustietăţii erau o scăpare binevenită din societatea în care bănuiala, necredinţa şi stricăciunea ajunseseră să stăpânească aproape totul. Nu se încredea în puterile sale de a sta tare împotriva ispitei şi se ferea de a fi mereu în apropierea păcatului, ca nu cumva să piardă simţământul nespusei lui păcătoşenii.
Fiind de la naştere consacrat lui Dumnezeu ca nazireu, el şi-a însuşit acest angajament, consacrându-se pentru viaţa întreagă. Era îmbrăcat ca profeţii de pe vremuri – veşmântul său, din păr de cămilă, era strâns cu o cingătoare de piele. Se hrănea cu „lăcuste şi miere sălbatică”, pe care le găsea în pustie, şi bea apă curată din izvoarele dealurilor.
Însă Ioan nu ducea o viaţă de lenevie, de tristeţe ascetică sau de înstrăinare egoistă. Din timp în timp, căuta să se amestece printre oameni şi întotdeauna era un observator interesat de ceea ce se petrece în lume. Din locul lui retras, el urmărea desfăşurarea evenimentelor. Cu o putere de pricepere luminată de Duhul Sfânt, el studia caracterul oamenilor, ca să ştie cum să ajungă la inima lor cu solia cerului. Povara misiunii sale îl apăsa. În singurătate, prin meditaţie şi rugăciune, căuta să-şi oţelească sufletul pentru lucrarea care-l aştepta.
Deşi stătea în pustie, nu era scutit de ispite. Pe cât era posibil, închidea orice cale pe care Satana ar fi putut veni. Cu toate acestea, ispititorul îl ataca. Dar sensibilitatea lui spirituală era trează. El îşi dezvoltase tăria şi hotărârea de caracter şi, cu ajutorul Duhului Sfânt, putea să-l recunoască pe Satana când se apropia şi să se împotrivească puterii lui.
Ioan a găsit în pustie atât şcoala, cât şi sanctuarul. Ca şi Moise în Munţii Madianului, el era înconjurat de prezenţa lui Dumnezeu şi de dovezile puterii Sale. El n-a avut parte, ca marele conducător al lui Israel, să locuiască în mijlocul solemnei maiestăţi a singurătăţii munţilor, dar în faţa lui se aflau înălţimile Moabului, dincolo de Iordan, vorbindu-i de Acela care a întărit munţii şi i-a încins cu putere. Înfăţişarea tristă şi înfricoşătoare a naturii, acolo unde se afla locuinţa lui din pustie, îi zugrăvea şi mai bine starea lui Israel. Via roditoare a Domnului ajunsese o ruină întristătoare. Dar, deasupra pustiului, se întindea cerul frumos şi strălucitor. Norii care se adunau negri şi aducători de furtună erau încoronaţi de curcubeul făgăduinţei. La fel strălucea deasupra decăderii lui Israel slava făgăduită a domniei lui Mesia. Norii de mânie erau ţinuţi de curcubeul legământului Său de har.
Singur, în noaptea tăcută, citea făgăduinţa dată de Dumnezeu lui Avraam cu privire la niște urmaşi numeroşi ca stelele. Lumina zorilor, colorând Munţii Moabului, povestea despre Acela care trebuia să fie „ca lumina dimineţii când răsare soarele în dimineaţa fără nori” (2 Samuel 23:4). Iar în strălucirea din miezul zilei, vedea splendoarea înfăţişării Lui, „când se va descoperi slava Domnului şi orice făptură o va vedea” (Isaia 40:5).
Cu inima plină de temere, dar şi de bucurie, el cerceta sulurile profetice, descoperirile cu privire la venirea lui Mesia – sămânţa făgăduită, care va zdrobi capul şarpelui; Şilo, „Cel care avea să aducă pacea”, care trebuia să vină înainte ca vreun împărat să pună capăt domniei de la tronul lui David. Timpul venise. În palatul de pe muntele Sion trona acum un guvernator roman. Dar, pe temeiul Cuvântului neînşelător al Domnului, Hristos Se născuse.
Tablourile inspirate din cartea lui Isaia, arătând slava lui Mesia, erau studiul lui Ioan zi şi noapte: Odrasla din rădăcina lui Isai, un Împărat care va domni „cu dreptate şi va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării”, „un loc de scăpare împotriva furtunii… umbra unei stânci mari într-un pământ ars de sete”; naţiunea lui Israel nu va mai fi numită „Părăsită”, nici pământul său „un pustiu”, ci Domnul o va numi „Plăcerea Mea”, iar pământul său, „Beula” (Isaia 11:4; 23:2; 62:4). Inima singuraticului exilat era plină de această viziune glorioasă.
El Îl privea pe Împărat în frumuseţea Lui şi eul era uitat. El admira maiestatea sfinţeniei şi se simţea fără putere şi nevrednic. Era gata să alerge ca trimis al Cerului, fără să se teamă de vreun om, pentru că privise la Dumnezeu. Putea să stea drept şi fără teamă în faţa monarhilor pământului, pentru că se închinase înaintea Împăratului împăraţilor.
Ioan n-a înţeles pe deplin natura Împărăţiei lui Mesia. El aştepta ca Israel să fie scăpat de vrăjmaşii lui naţionali, dar ţinta cea mare a nădejdii lui era venirea Împăratului în neprihănire şi aşezarea lui Israel ca un neam sfânt. Aşa credea el că avea să se împlinească prorocia dată la naşterea lui:
… Îşi aduce aminte de legământul Lui cel sfânt […] că, după ce ne va izbăvi din mâna vrăjmaşilor noştri,
ne va îngădui să-I slujim fără frică, […] în sfinţenie şi neprihănire, în toate zilele vieţii noastre.
El vedea pe poporul său înşelat, mulţumit de sine şi adormit în păcatele sale. El tânjea să-l trezească la o viaţă mai sfântă. Solia pe care o dăduse Dumnezeu trebuia să-i trezească pe iudei din letargia lor, să-i facă să tremure din cauza marii lor păcătoşenii. Înainte ca sămânţa Evangheliei să poată fi semănată, ţarina inimii trebuia desţelenită. Înainte să caute vindecare la Iisus, trebuiau să-şi dea seama de primejdia adusă de rănile păcatului.
Dumnezeu nu trimite soli pentru a-l linguşi pe păcătos. El nu trimite solii de pace, ca să-i legene pe oamenii nesfinţiţi într-o siguranţă falsă. El pune poveri grele pe conştiinţa făcătorului de rele şi îi străpunge sufletul cu săgeţile convingerii. Îngerii slujitori îi prezintă judecăţile îngrozitoare ale lui Dumnezeu, ca să adâncească simţul nevoii sale şi să-l facă să strige: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Atunci, mâna care l-a umilit zdrobindu-l în ţărână este cea care îl ridică pe cel pocăit. Glasul care a mustrat păcatul şi a făcut de ruşine îngâmfarea şi ambiţia întreabă cu cea mai duioasă iubire: „Ce vrei să fac pentru tine?”
Când Ioan şi-a început lucrarea, naţiunea era într-o stare de frământare şi nemulţumire care ducea la revoltă. La îndepărtarea lui Arhelau, Iudeea fusese pusă sub directa cârmuire a Romei. Tirania şi jafurile puse la cale de guvernatorii romani şi eforturile lor neîncetate de a introduce simbolurile şi obiceiurile păgâneşti aprinseseră revolta care fusese înecată în sângele miilor de viteji ai lui Israel. Toate acestea făceau să crească ura naţională împotriva Romei şi, odată cu aceasta, dorinţa de a fi eliberaţi de sub stăpânirea ei.
În mijlocul certurilor şi luptei, s-a auzit un glas venind din pustie, un glas neaşteptat şi aspru, dar plin de nădejde: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor s-a apropiat.” Cu o putere nouă şi neînţeleasă, el i-a mişcat pe oameni. Prorocii profetizaseră despre venirea lui Hristos ca despre un eveniment din viitorul îndepărtat, dar acum le venea vestea că ea s-a apropiat. Înfăţişarea neobişnuită a lui Ioan îi făcea pe oameni să se gândească la profeții din vechime. În purtarea şi îmbrăcămintea lui, semăna cu prorocul Ilie. În spiritul şi în puterea lui Ilie, el denunţa corupţia naţională şi mustra aspru păcatele vremii. Cuvintele lui erau simple, pătrunzătoare şi convingătoare. Mulţi credeau că este un profet înviat din morţi. Naţiunea întreagă a fost pusă în mişcare. Mulţimile alergau la Ioan, în pustie.