Ai terminat de citit capitolul 9 – Zile de luptă, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/auoEP63bYCEyKEbk8
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 10 – Glasul în pustie.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Înainte-mergătorul lui Hristos s-a ridicat dintre credincioşii lui Israel, oameni care de multă vreme aşteptau venirea lui Mesia. Bătrânul preot Zaharia şi soţia lui, Elisabeta, „erau amândoi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu” şi, prin viaţa lor liniştită şi sfântă, lumina credinţei strălucea ca o stea în mijlocul întunericului acelor vremuri rele. Acestei perechi evlavioase i se făgăduise un fiu, care trebuia să meargă „înaintea Domnului, pentru a pregăti căile Lui”.
Zaharia locuia în „ţinutul muntos al Iudeei”, dar se dusese la Ierusalim pentru a sluji o săptămână în templu, o activitate care se cerea de două ori pe an de la preoţii fiecărei cete. „Dar, pe când slujea Zaharia înaintea lui Dumnezeu la rândul cetei lui, după obiceiul preoţiei, a ieşit la sorţ să intre să tămâieze în Templul Domnului.”
El stătea în faţa altarului de aur din Locul Sfânt al sanctuarului. Norul de fum mirositor se înălţa spre cer împreună cu rugăciunile lui Israel. Deodată, şi-a dat seama de o prezenţă divină. Un înger al Domnului „a stat în picioare la dreapta altarului pentru tămâiere”. Locul în care se aşezase, dovedea că îngerul este binevoitor, dar Zaharia n-a luat seama la lucrul acesta. Mulţi ani se rugase pentru venirea Răscumpărătorului. Acum, Cerul trimisese un sol, ca să-l înştiinţeze că rugăciunile lui erau pe punctul de a fi ascultate, dar îndurarea lui Dumnezeu i s-a părut prea mare ca să poată crede. El era plin de teamă şi se simţea vinovat.
Dar a fost salutat cu o fericită asigurare: „Nu te teme, Zahario, fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată. Nevastă-ta, Elisabeta, îţi va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan. El va fi pentru tine o pricină de bucurie şi veselie şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare şi se va umple de Duhul Sfânt. […] El va întoarce pe mulţi din fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor. Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor la copii şi pe cei neascultători la umblarea în înţelepciunea celor neprihăniţi, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.” Zaharia i-a zis îngerului: „Din ce voi cunoaşte lucrul acesta? Fiindcă eu sunt bătrân şi nevastă-mea este înaintată în vârstă.”
Zaharia ştia bine cum i se dăduse lui Avraam un fiu la vârstă înaintată, pentru că avusese încredere în Acela care făgăduise. Dar, pentru o clipă, bătrânul preot şi-a întors gândul spre slăbiciunea omenească. El uitase că Dumnezeu este în stare să aducă la îndeplinire tot ce făgăduieşte. Ce deosebire între necredinţa aceasta şi credinţa plăcută şi copilărească a Mariei, fecioara din Nazaret, care, la cuvintele de minunată înştiinţare spuse de înger, a răspuns: „Iată roaba Domnului, facă-mi-se după cuvintele tale!” (Luca 1:38).
Faptul că bătrânului Zaharia i s-a născut un fiu, întocmai ca în cazul lui Avraam sau al Mariei, ne învaţă un mare adevăr spiritual, adevăr pe care îl învăţăm cu greu şi-l uităm uşor. În noi înşine n-avem nicio putere de a face vreun lucru bun, dar ceea ce nu putem face noi va fi lucrat prin puterea lui Dumnezeu în oricare suflet supus şi credincios. Prin credinţă fusese dat copilul făgăduinţei, prin credinţă ia naştere viaţa spirituală şi ni se dă putere să facem lucrările neprihănirii.
La întrebarea lui Zaharia, îngerul a spus: „Eu sunt Gabriel, care stau înaintea lui Dumnezeu. Am fost trimis să-ţi vorbesc şi să-ţi aduc această veste bună.” Cu cinci sute de ani mai înainte, Gabriel îi descoperise lui Daniel perioada profetică, ce ajungea până la venirea lui Hristos. Cunoaşterea faptului că această perioadă se apropia de sfârşit l-a făcut pe Zaharia să se roage pentru venirea lui Mesia. Acum, însuşi solul prin care fusese dată profeţia venise să anunţe împlinirea ei.
Cuvintele spuse de înger – „Eu sunt Gabriel, care stau înaintea lui Dumnezeu” – arată că el are un loc de mare cinste în curţile cereşti. Când a venit cu înştiinţarea la Daniel, el i-a spus: „Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de voievodul vostru, Mihail [Hristos]” (Daniel 10:21). Vorbind despre Gabriel în Apocalipsa, Mântuitorul a spus: „Le-a făcut cunoscut trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan” (Apocalipsa 1:1). Iar îngerul i-a declarat lui Ioan: „Eu sunt împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi proroci” (Apocalipsa 22:9). Ce gând minunat – îngerul care este întâiul în slavă după Fiul lui Dumnezeu este cel ales să le descopere oamenilor păcătoşi planurile lui Dumnezeu.
Zaharia se arătase neîncrezător în cuvintele îngerului. De aceea, el urma să nu mai vorbească până la împlinirea lor. „Iată”, a zis îngerul, „vei fi mut… până în ziua când se vor întâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini la vremea lor.” Datoria preotului în această slujbă era să se roage pentru iertarea păcatelor publice şi naţionale şi pentru venirea lui Mesia, dar, când a încercat să facă lucrul acesta, Zaharia n-a putut să rostească nicio vorbă.
Când a ieşit să-i binecuvânteze pe credincioşi, „le făcea semne întruna şi a rămas mut”. Ei îl aşteptaseră multă vreme şi se temeau ca nu cumva să-l fi lovit mânia lui Dumnezeu. Dar, când a ieşit din Sfânta, faţa lui strălucea de slava lui Dumnezeu şi ei „au înţeles că avusese o vedenie în templu”. Zaharia le-a făcut cunoscut ce văzuse şi auzise şi „după ce i s-au împlinit zilele de slujbă, Zaharia s-a dus acasă”.
Curând după naşterea copilului făgăduit, limba tatălui a fost dezlegată şi „el vorbea şi binecuvânta pe Dumnezeu. Pe toţi vecinii i-a apucat frica şi în tot ţinutul acela muntos al Iudeei se vorbea despre aceste lucruri. Toţi cei care le auzeau le păstrau în inima lor şi ziceau: «Oare ce va fi pruncul acesta?»” Toate acestea aveau scopul de a atrage atenţia asupra venirii lui Mesia, a cărui cale trebuia să o pregătească Ioan.
Duhul Sfânt a venit asupra lui Zaharia, care a profetizat lucrarea fiului său, spunând aceste cuvinte frumoase:
Şi tu, pruncule, vei fi chemat proroc al Celui Preaînalt. Căci vei merge înaintea Domnului ca să pregăteşti căile Lui și să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii, care stă în iertarea păcatelor lui; datorită marii îndurări a Dumnezeului nostru, în urma căreia ne-a cercetat Soarele care răsare din înălţime, ca să lumineze pe cei ce zac în întunericul şi în umbra morţii și să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!
„Iar pruncul creştea şi se întărea în duh. Şi a stat în locuri pustii până în ziua arătării lui înaintea lui Israel.” Înainte de a se naşte Ioan, îngerul spusese: „Va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea vin, nici băutură ameţitoare şi se va umple de Duhul Sfânt.” Dumnezeu îl chemase pe fiul lui Zaharia la o mare lucrare, cea mai mare lucrare încredinţată vreodată oamenilor. Pentru a face lucrarea aceasta, Dumnezeu trebuia să lucreze cu el. Duhul lui Dumnezeu avea să fie cu el numai dacă asculta de cele spuse de înger.
Ioan trebuia să fie un sol al lui Iehova, pentru a le duce oamenilor lumina lui Dumnezeu. El trebuia să dea o nouă îndrumare gândurilor lor. Trebuia să-i impresioneze cu sfinţenia cerinţelor lui Dumnezeu şi cu nevoia lor după dreptatea Sa desăvârşită. Un asemenea sol trebuia să fie sfânt. Trebuia să fie un templu al Duhului Sfânt. Pentru a îndeplini lucrarea, trebuia să fie sănătos şi plin de putere din punct de vedere fizic, intelectual şi spiritual. De aceea era nevoie să-şi stăpânească apetitul şi pasiunile. El trebuia să fie capabil să îşi stăpânească toate puterile, ca să poată sta în mijlocul oamenilor, neclintit în orice împrejurare, ca stâncile şi munţii pustiei.
Pe timpul lui Ioan Botezătorul, lăcomia după averi şi iubirea de lux şi petrecere erau larg răspândite. Plăcerile senzuale, petrecerile şi beţiile provocau boli şi degenerare fizică, întunecând înţelegerea spirituală şi slăbind împotrivirea faţă de păcat. Ioan trebuia să fie un reformator. Prin viaţa lui cumpătată şi prin îmbrăcămintea lui simplă, el trebuia să fie o mustrare pentru excesele timpului. De aceea părinţii lui Ioan au primit instrucţiuni cu privire la o viaţă cumpătată, aduse de un înger de la tronul Cerului.
Caracterul omului poate fi modelat mai ușor în copilărie şi tinereţe. Atunci trebuie să câştige el puterea de a se stăpâni. În casă şi la masă, în viaţa de familie, se exercită influenţe ale căror urmări ţin veşnic. Mai mult decât orice dar natural, obiceiurile formate în primii ani decid dacă un om va fi biruitor sau biruit în lupta vieţii. Tinereţea este timpul semănatului. Ea stabileşte ce fel de seceriş vom aduna în viaţa aceasta şi în cea viitoare.