Din amărăciunile pe care le suportă oamenii, n-a rămas niciuna pe care Hristos să n-o fi gustat. Erau şi dintre aceia care încercau să arunce dispreţ asupra Lui din cauza naşterii Sale şi chiar din copilărie a trebuit să sufere privirile lor batjocoritoare şi şoptirile lor de rău. Dacă ar fi răspuns cu o privire sau cu un cuvânt lipsit de răbdare, dacă ar fi făcut o singură dată un lucru rău, cum Îl îndemnau fraţii Lui, n-ar mai fi fost un exemplu desăvârşit. N-ar mai fi putut să îndeplinească planul de mântuire. Dacă ar fi admis că există o scuză pentru păcat, Satana ar fi triumfat, şi lumea ar fi fost pierdută. Pentru motivul acesta căuta şi ispititorul să-I facă viaţa cât mai grea, ca să fie atras spre păcat.
Dar, la fiecare ispită, El avea un singur răspuns: „Stă scris”. Rareori mustra vreo faptă rea a fraţilor Săi, dar avea întotdeauna să le spună un cuvânt de la Dumnezeu. Adesea, Îl acuzau de laşitate, dacă nu voia să li Se alăture în vreo faptă oprită, dar El răspundea: Stă scris: „Frica de Domnul, aceasta este înţelepciunea; depărtarea de rău este pricepere” (Iov 28:28).
Unii căutau să fie aproape de El, pentru că acolo simţeau pace, dar mulţi se fereau de El, pentru că erau mustraţi de viaţa Lui nepătată. Tinerii stăruiau pe lângă El să facă la fel ca ei. El era inteligent şi avea o purtare atrăgătoare; se bucurau de prezenţa Lui şi de răspunsurile Sale agere, dar erau iritaţi de scrupulele Lui şi-L declarau îngust şi rigid. Iisus răspundea: Stă scris: „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău. Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta” (Psalmii 119:9-11).
Adesea era întrebat: De ce ţii să fii aşa deosebit de noi toţi? Stă scris, spunea El: „Ferice de cei fără prihană în calea lor, care umblă întotdeauna după Legea Domnului! Ferice de cei ce păzesc poruncile Lui, care-L caută din toată inima lor, care nu săvârşesc nicio nelegiuire şi umblă în căile Lui!” (Psalmii 119:1-3).
Când Îl întrebau de ce nu Se unea cu tinerii din Nazaret la distracţiile lor, El spunea: Stă scris: „Când urmez învăţăturile Tale, mă bucur de parc-aş avea toate comorile. Mă gândesc adânc la poruncile Tale şi cărările Tale le am sub ochi. Mă desfăt în orânduirile Tale şi nu uit Cuvântul Tău” (Psalmii 119:14-16).
Iisus nu Se lupta pentru drepturile Sale. Adesea I se făcea munca mai grea decât era nevoie, tocmai pentru că El era bun şi nu Se plângea. Cu toate acestea, n-a greşit şi nici nu S-a descurajat. El a trăit mai presus de toate aceste greutăţi, de parcă era în lumina feţei lui Dumnezeu. El nu Se răzbuna când oamenii se purtau aspru cu El, ci, plin de răbdare, suferea insulta.
De multe ori era întrebat: De ce Te laşi să fii dispreţuit chiar de fraţii Tăi? El spunea: Stă scris: „Fiule, nu uita învăţăturile mele şi păstrează în inima ta sfaturile mele! Căci ele îţi vor lungi zilele şi anii vieţii tale şi-ţi vor aduce multă pace. Să nu te părăsească bunătatea şi credincioşia; leagă-ţi-le la gât, scrie-le pe tăbliţa inimii tale. Şi astfel vei căpăta trecere şi minte sănătoasă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Proverbele 3:1-4).
De când părinţii lui Iisus L-au găsit în templu, purtarea Lui a fost pentru ei o taină. El nu Se lua cu nimeni la ceartă şi, cu toate acestea, exemplul Lui era o lecţie permanentă. Avea înfăţişarea unei persoane consacrate pentru ceva deosebit. Clipele Lui de fericire erau atunci când Se găsea singur cu Dumnezeu şi cu natura. De câte ori avea ocazia, Se retrăgea din locul în care muncea pentru a merge în câmpii să mediteze în văile înverzite, pentru a fi în strânsă legătură cu Dumnezeu pe colinele munţilor sau printre copacii pădurii. De multe ori, zorii dimineţii Îl găseau în vreun loc retras, meditând, cercetând Scripturile sau rugându-Se. După aceste răstimpuri de linişte, pornea apoi spre casă, unde Îşi relua lucrările şi dădea un exemplu de slujire plină de răbdare.
Viaţa lui Iisus a fost caracterizată de respect şi iubire faţă de mama Lui. Maria credea în inima ei că Pruncul sfânt, născut din ea, era Mesia cel făgăduit de multă vreme, dar nu îndrăznea să-şi exprime credinţa aceasta. În tot cursul vieţii, ea a împărtăşit suferinţele Lui. Cu mare durere vedea ispitele la care era supus în perioada copilăriei şi tinereţii. Când Îi lua apărarea în ceea ce ştia că este bine în purtarea Lui, avea şi ea de suferit. Ea înţelegea că ceea ce se petrece în familie şi grija duioasă a mamei pentru copiii ei au o foarte mare însemnătate pentru formarea caracterului. Fiii şi fiicele lui Iosif ştiau lucrul acesta şi, folosindu-se de îngrijorarea ei, încercau să corecteze practicile Lui după modelul lor.
Maria vorbea de multe ori cu Iisus şi stăruia pe lângă El să facă cele impuse de rabini. Dar El nu putea fi convins să-Şi schimbe obiceiul de a contempla lucrările lui Dumnezeu sau să nu mai caute să aline durerile oamenilor sau chiar pe ale animalelor necuvântătoare. Când preoţii şi învăţătorii îi cereau Mariei să-L stăpânească pe Iisus, ea avea mult de suferit, dar inima ei era din nou liniştită când El îi arăta cele scrise în Scriptură, care sprijineau purtarea Lui.
Câteodată oscila între Iisus şi fraţii Lui, care nu credeau că El era trimisul lui Dumnezeu, dar erau foarte multe dovezi că El avea un caracter divin. Îl vedea cum Se jertfeşte pentru binele altora. Prezenţa Lui aducea o atmosferă mai curată în familie şi viaţa Lui era ca un aluat care lucra între elementele societăţii. Blând şi nepătat, umbla printre oameni nepăsători, neciopliţi şi necuviincioşi, printre vameşi nedrepţi, printre risipitori nesocotiţi, samariteni păcătoşi, soldaţi păgâni şi ţărani brutali, prin gloata aceea atât de amestecată. El spunea ici-colo cuvinte de mângâiere când îi vedea pe oameni obosiţi şi, cu toate acestea, siliţi să-şi poarte poverile. El împărtăşea greutăţile lor şi le repeta lecţiile pe care le învăţase din natură despre iubirea, mila şi bunătatea lui Dumnezeu.
El îi învăţa pe toţi să se considere înzestraţi cu talente preţioase, care, dacă erau bine folosite, aveau să le asigure comori veşnice. El a curăţat viaţa de deşertăciuni şi, prin exemplul Său, i-a învăţat pe oameni că fiecare clipă aduce după sine urmări veşnice, că fiecare clipă trebuie preţuită ca o comoară şi folosită pentru scopuri sfinte. El n-a trecut pe lângă niciun om ca şi cum ar fi fost fără valoare, ci a căutat să-i dea fiecăruia leacul mântuitor. Oriunde Se găsea, El ştia să dea o învăţătură potrivită cu locul şi împrejurările. Căuta să inspire nădejde celui mai decăzut şi celui lipsit de perspective, asigurându-i că pot ajunge şi ei copii neprihăniţi şi nevinovaţi ai lui Dumnezeu. Adesea, îi întâlnea pe aceia care se aruncaseră în stăpânirea lui Satana şi care nu aveau putere să se desfacă din mrejele lui. Unora ca aceştia – descurajaţi, bolnavi, ispitiţi şi decăzuţi – Iisus le spunea cuvinte de mângâiere, cuvinte de care ei aveau nevoie şi pe care le puteau înţelege. Pe alţii îi găsea în luptă pe viaţă şi pe moarte cu vrăjmaşul sufletelor. Pe aceştia îi încuraja să stăruie, asigurându-i că vor birui, pentru că îngerii lui Dumnezeu erau de partea lor şi aveau să le dea biruinţa. Aceia pe care îi ajuta în felul acesta erau convinşi că în faţa lor era Cineva în care se puteau încrede cu toată inima. El nu avea să trădeze tainele pe care le ascultase urechea Sa sensibilă.
Iisus vindeca şi corpul, şi sufletul. El Se interesa de orice suferinţă pe care o întâlnea şi aducea vindecare tuturor suferinzilor, deoarece cuvintele Lui blânde erau ca un balsam vindecător. Nimeni nu putea zice că El a făcut o minune, dar puterea vindecătoare a iubirii pornea de la El spre cei bolnavi şi apăsaţi. În felul acesta, discret, a lucrat pentru oameni din cea mai fragedă copilărie. De aceea, atunci când Şi-a început lucrarea publică, foarte mulţi L-au ascultat cu bucurie.
Cu toate acestea, în copilărie, tinereţe şi maturitate, Iisus a fost singur. În sfinţenia şi credincioşia Sa, El a călcat singur teascul şi niciun om n-a fost cu El. A dus povara teribilă a răspunderii pentru salvarea oamenilor. Ştia că, dacă nu se face o hotărâtă schimbare în principiile şi ţelurile neamului omenesc, toţi vor fi pierduţi. Această povară apăsa asupra sufletului Său şi nimeni nu-şi putea închipui cât era de grea. Cu o stăruinţă neabătută Şi-a îndeplinit planul vieţii Lui, acela de a fi Lumina oamenilor.