Ai terminat de citit capitolul 8 – Suirea la Ierusalim, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/9G1ShkuexYSFbvaq7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 9 – Zile de luptă.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Din primii ani ai vieții, copilul iudeu era înconjurat de cerinţele rabinilor. Pentru fiecare faptă, până la cele mai neînsemnate amănunte ale vieţii, se prescriau reguli rigide. Sub conducerea învăţătorilor din sinagogă, tineretul era instruit în cunoaşterea regulilor nenumărate, pe care israeliţii credincioşi trebuiau să le păzească. Iisus însă nu era interesat de lucrurile acestea. Chiar din copilărie, El a fost independent de legile rabinilor. El studia neîncetat Scripturile Vechiului Testament, şi cuvintele „Aşa zice Domnul” erau întotdeauna pe buzele Sale.
Când starea oamenilor a început să se descopere minţii Sale, Iisus a înţeles că pretenţiile societăţii şi pretenţiile lui Dumnezeu sunt într-o continuă contrazicere. Oamenii se îndepărtau de Cuvântul lui Dumnezeu şi înălţau teoriile inventate de ei. Ei ţineau la tradiţii, în care nu era nicio putere. Serviciul lor divin era numai un şir de forme; adevărurile sfinte, pe care urmau să le înveţe aici, erau ascunse de privirea credincioşilor. El a văzut că în slujbele lor lipsite de credinţă nu putea găsi pace. Ei nu cunoşteau libertatea spirituală pe care ar fi avut-o dacă L-ar fi servit pe Dumnezeu în adevăr. Iisus venise să-i înveţe pe oameni ce înseamnă să te închini lui Dumnezeu şi nu putea să aprobe ca învăţăturile lui Dumnezeu să fie amestecate cu pretenţiile oamenilor. El nu ataca preceptele sau practicile oamenilor învăţaţi, dar, când era mustrat pentru purtarea Lui simplă, arăta Cuvântul lui Dumnezeu pentru justificarea purtării Sale.
Iisus căuta să le fie plăcut celor cu care venea în legătură, purtându-Se cât mai blând şi mai supus. Pentru că era îngăduitor şi blând, cărturarii şi bătrânii au crezut la început că-L vor putea influenţa uşor prin învăţăturile lor. Ei stăruiau ca El să primească maximele şi tradiţiile moştenite de la rabinii de pe vremuri, dar Iisus cerea să I se arate că ele se întemeiază pe cuvintele Sfintei Scripturi. Era gata să primească orice cuvânt ieşit din gura lui Dumnezeu, dar nu putea să asculte de invenţiile oamenilor. Părea că Iisus cunoaşte Scriptura de la început până la sfârşit şi le-o prezenta în adevărata ei însemnătate. Rabinii se ruşinau să înveţe de la un copil. Pretenţia lor era că doar ei au dreptul să explice Scripturile şi că El n-are altă datorie decât să primească interpretarea lor. Se mâniau pentru că Iisus Se împotrivea cuvântului lor.
Ei ştiau că în Scriptură nu se putea găsi nicio autoritate în favoarea tradiţiilor lor. Îşi dădeau seama că Iisus îi întrecea cu mult în înţelegere spirituală. Cu toate acestea, erau mânioşi că nu ascultă de preceptele lor. Neizbutind să-L convingă, ei se duceau la Iosif şi la Maria şi se plângeau de nesupunerea Lui. În felul acesta, El suferea mustrări şi critici.
Încă de timpuriu, Iisus începuse să lucreze din proprie iniţiativă la formarea caracterului Său şi nici chiar respectul şi iubirea faţă de părinţii Săi nu-L puteau face să renunţe la ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. „Stă scris” era motivaţia Sa, ori de câte ori făcea un lucru deosebit de cele obişnuite în familie. Însă influenţa rabinilor I-a adus multă amărăciune în viaţă. Din tinereţe a trebuit să înveţe lecţia grea că trebuie să tacă şi să sufere cu răbdare.
Fraţii Lui, cum erau numiţi copiii lui Iosif, erau de partea rabinilor. Ei insistau că tradiţiile trebuie să fie ţinute ca şi când ar fi fost cerinţele lui Dumnezeu. Ei priveau chiar preceptele oamenilor ca fiind mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu şi se supărau văzând cum gândirea clară a lui Iisus arăta deosebirea dintre rătăcire şi adevăr. Ei condamnau ascultarea Lui strictă de Legea lui Dumnezeu ca fiind încăpăţânare. Erau însă surprinşi de cunoştinţa şi de înţelepciunea ce reieșeau din răspunsurile date rabinilor. Ştiau că nu fusese învăţat de oameni înţelepţi, dar nu puteau să nu vadă că El era un învăţător pentru ei. Recunoşteau că educaţia Lui era mai înaltă decât cea a lor. Dar nu înţelegeau faptul că El a avut acces la pomul vieţii, un izvor de înţelepciune pe care ei nu-l cunoşteau.
Hristos nu era exclusivist şi, în privinţa aceasta, iarăşi îi supărase pe farisei, pentru că Se depărtase de regulile lor aspre. El a găsit domeniul religiei închis cu ziduri de despărţire, ca pe ceva prea sfânt pentru a fi pus în viaţa de toate zilele. El a dărâmat aceste ziduri de despărţire. În legăturile Lui cu oamenii, nu întreba: Care este crezul tău? Din ce biserică faci parte? El Îşi folosea puterea pentru a-i ajuta pe toţi aceia care aveau nevoie de ajutor. În loc să Se închidă într-o chilie de monah, ca astfel să arate ce caracter sfânt are, El a lucrat plin de râvnă pentru binele omenirii. El a statornicit principiul că religia Bibliei nu constă în mortificarea corpului. I-a învăţat pe alţii că religia curată şi neîntinată nu este făcută numai pentru anumite zile sau pentru ocazii speciale. În orice timp şi în orice loc, El Se interesa cu iubire de oameni şi răspândea în jurul Său lumina unei evlavii fericite. Toate lucrurile acestea erau o mustrare pentru farisei. Ele dovedeau că religia nu constă din iubirea de sine şi că viaţa lor, închinată numai intereselor personale, era departe de adevărata temere de Dumnezeu. Faptul acesta a dat naştere la dușmănie față de Iisus, aşa că ei căutau să-L oblige să ţină rânduielile lor.
Iisus căuta să-i ajute pe toţi cei în suferinţă, pe care îi întâlnea. Nu avea mulţi bani de dat. Dar, de multe ori, alegea să rămână flămând ca să-i ajute pe aceia care erau în mai mare lipsă ca El. Fraţii Săi simţeau că influenţa Lui era cu totul deosebită de a lor. El avea tact, aşa cum niciunul dintre ei nu avea şi cum nici nu dorea să aibă. Când ei vorbeau aspru cu bieţii oameni nenorociţi, Iisus îi căuta pe aceşti năpăstuiţi şi le spunea cuvinte de încurajare. Celor care erau în nevoie, le dădea un pahar cu apă rece sau le dădea în mod discret chiar hrana Lui. Alinându-le suferinţele, adevărurile pe care le prezenta erau unite cu fapte bune şi, în felul acesta, erau fixate în minte.
Lucrurile acestea erau neplăcute pentru fraţii Lui. Fiind mai în vârstă ca Iisus, pretindeau că El trebuie să asculte de ei. Îl acuzau că Se crede superior faţă de ei şi-L mustrau că Se ridică mai presus de învăţătorii, preoţii şi mai-marii poporului lor. Adesea, Îl ameninţau şi căutau să-L intimideze, dar El trecea mai departe, făcând din Scriptură călăuza Sa.
Iisus îi iubea pe fraţii Săi şi întotdeauna Se purta faţă de ei cu o iubire nesfârşită, dar ei erau geloşi pe El şi îşi manifestau în mod categoric necredinţa şi dispreţul. Ei nu puteau să înţeleagă purtarea Lui. În Iisus găseau foarte mari contradicţii. Era Fiul lui Dumnezeu, şi totuşi, un copil neajutorat. Era Creatorul lumilor, Stăpân al pământului, şi totuşi sărăcia marca experienţa vieţii Sale la fiecare pas. Avea o demnitate şi o personalitate cu totul deosebite de aroganţa şi de închipuirea omenească. Nu Se lupta pentru mărire lumească şi era mulţumit cu situaţia cea mai umilă. Lucrul acesta îi umplea de mânie pe fraţii Lui. Ei nu puteau înţelege de ce era liniştit atunci când Se afla în greutăţi şi lipsuri. Ei nu ştiau că pentru binele nostru Se făcuse sărac, „pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să putem fi îmbogăţiţi” (2 Corinteni 8:9). Nu puteau înţelege taina misiunii Lui, aşa cum prietenii lui Iov nu înţeleseseră umilinţa şi suferinţa acestuia.
Hristos era neînţeles de fraţii Lui, pentru că nu le semăna. Idealul Lui nu era idealul lor. Pentru că se luaseră după oameni, ei se depărtaseră de Dumnezeu şi în viaţa lor nu se manifesta puterea Lui. Formele religiei pe care le ţineau ei nu puteau să transforme caracterul. Ei dădeau „zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen”, dar lăsau nefăcute „cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia” (Matei 23:23). Exemplul lui Hristos era pentru ei o provocare continuă. El nu ura decât un singur lucru pe lume, şi acesta era păcatul. El nu putea să fie de faţă când se comitea ceva rău fără să aibă un sentiment de durere, pe care nu-l putea ascunde. Era izbitor contrastul dintre formalişti, a căror sfinţenie aparentă ascundea iubirea pentru păcat, şi un caracter în care râvna pentru slava lui Dumnezeu era întotdeauna mai presus de toate. Pentru că viaţa lui Iisus condamna răul, avea adversari atât în familie, cât şi în afară. Cinstea şi altruismul Lui erau luate în batjocură. Răbdarea şi bunătatea Lui erau numite laşitate.