În timpul acesta, Iosif şi Maria erau cât se poate de tulburaţi şi îngrijoraţi. La plecarea din Ierusalim, Îl pierduseră din vedere pe Iisus şi nu ştiau că El rămăsese acolo. Ţinutul era atunci locuit de foarte multă lume, iar caravanele din Galileea erau foarte numeroase. Multă învălmăşeală s-a produs la plecarea lor din cetate. Pe drum, plăcerea de a călători împreună cu prieteni şi cunoştinţe le-a absorbit atenţia, iar ei n-au observat absenţa Lui până la venirea nopţii. Atunci când s-au oprit pentru odihnă, au simţit lipsa ajutorului dat de Fiul lor. Crezând că Se află împreună cu ceilalţi tovarăşi de călătorie, nu s-au neliniştit. Chiar dacă era doar un copil, ei se bizuiau pe El, aşteptându-se ca, atunci când vor avea nevoie, El să fie gata să-i ajute, anticipându-le nevoile, aşa cum făcuse întotdeauna. Acum însă a început să-i cuprindă frica. L-au căutat printre tovarăşii Lui de călătorie, dar în zadar. Cu groază şi-au amintit cum încercase Irod să-L omoare, când era prunc. Presentimente întunecate le umpleau inima. Se căinau acum cu amar.
S-au întors la Ierusalim şi au continuat să caute. A doua zi, pe când se găseau printre cei care se închinau în templu, o voce cunoscută le-a atras atenţia. Nu se puteau înşela – nicio altă voce nu era ca a Lui, atât de serioasă şi de hotărâtă, şi totuşi atât de melodioasă.
L-au găsit pe Iisus în şcoala rabinilor. Deşi erau bucuroşi, nu puteau să uite necazul şi îngrijorarea. Când El a fost din nou cu ei, mama a zis în cuvinte de mustrare: „Fiule, pentru ce Te-ai purtat aşa cu noi? Iată că tatăl Tău şi eu Te-am căutat cu îngrijorare.”
„De ce M-aţi căutat?” a răspuns Iisus. „Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” Şi, pentru că părea că ei nu înţeleg cuvintele Lui, arătă spre cer. Pe faţa Sa strălucea o lumină de care se mirau. Dumnezeirea strălucea prin corp omenesc. Găsindu-L în templu, ei au ascultat ce vorbea El cu rabinii şi au rămas uimiţi de întrebările şi răspunsurile Sale. Cuvintele Lui au stârnit o mulţime de gânduri, care niciodată nu aveau să fie uitate.
Întrebarea pe care El le-a pus-o cuprindea o învăţătură. „Oare nu ştiaţi”, spuse El, „că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” Iisus Se angajase în lucrarea pentru care venise în lume, dar Iosif şi Maria îşi neglijaseră partea lor. Dumnezeu le arătase mare cinste prin aceea că li-L încredinţase pe Fiul Său. Îngerii sfinţi îl ajutaseră pe Iosif în drumul lui, ca să apere viaţa lui Iisus. Dar o zi întreagă ei Îl pierduseră cu totul din vedere pe Acela pe care nu ar fi trebuit să-L uite nici măcar o clipă. Iar acum, după ce temerile le fuseseră liniştite, nu se mustrau pe ei înşişi, ci aruncau vina asupra Lui.
Era natural pentru părinţii lui Iisus să-L considere ca fiul lor. El era zilnic cu ei, viaţa Sa era aproape la fel ca viaţa altor copii şi era greu pentru ei să priceapă că El era Fiul lui Dumnezeu. Ei erau în pericolul de a nu preţui binecuvântarea care li se acordase, prin prezenţa Mântuitorului lumii. Durerea despărţirii lor de El şi duioasa mustrare exprimată prin cuvintele Sale aveau drept scop să-i determine să se gândească mai mult la sfânta lor răspundere.
În răspunsul dat mamei Sale, Iisus dovedea pentru prima dată că ştia care este adevărata relaţie dintre El şi Dumnezeu. Înainte de naşterea Sa, îngerul îi spusese Mariei: „El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci” (Luca 1:32,33). Maria cugetase la cuvintele acestea în inima ei, dar, deşi credea că Fiul ei urma să fie Mesia pentru Israel, nu înţelegea misiunea Lui. Nici de data aceasta nu înţelegea cuvintele Lui, dar îşi dădea seama că El nega legăturile de sânge cu Iosif şi Se înfăţişa ca Fiu al lui Dumnezeu.
Iisus nu a neglijat legătura cu părinţii Săi pământeşti. De la Ierusalim, S-a întors acasă cu ei şi i-a ajutat în viaţa lor de muncă grea. El a ascuns în inimă taina misiunii Sale, aşteptând cu supunere timpul hotărât pentru a-Şi începe lucrarea. Timp de optsprezece ani, de la momentul în care înţelesese că era Fiul lui Dumnezeu, El a recunoscut legătura care-L unea cu familia din Nazaret şi Şi-a îndeplinit obligaţiile de fiu, de frate, de prieten şi de cetăţean.
De îndată ce I-a fost descoperită în templu misiunea pe care o avea, Iisus S-a ferit de legăturile cu mulţimea. A dorit ca de la Ierusalim să Se întoarcă în linişte împreună cu cei care cunoşteau taina vieţii Lui. La serviciul pascal, Dumnezeu căuta să-i scoată pe credincioşii Săi din grijile lor pământeşti şi să le reamintească de minunata Sa intervenţie pentru eliberarea lor din Egipt. În această acţiune, El dorea ca ei să vadă o promisiune a eliberării din păcat. După cum sângele mielului înjunghiat a ocrotit casele lui Israel, tot la fel sângele lui Hristos avea să salveze sufletele lor. Dar ei puteau fi mântuiţi prin Hristos numai dacă, prin credinţă, primeau ca viaţă a lor viaţa Sa. În serviciul închipuitor al simbolurilor, exista putere numai atunci când acesta îi îndruma pe închinători la Hristos, ca Mântuitor personal. Dumnezeu dorea ca ei să fie conduşi la studiu cu rugăciune şi meditaţie cu privire la misiunea lui Hristos. Dar, la plecarea mulţimilor de oameni din Ierusalim, freamătul călătoriei şi diverse discuţii, mai puţin însemnate, absorbeau prea adesea atenţia lor, iar slujba închinării la care participaseră era dată uitării. Mântuitorul nu era atras de o astfel de tovărăşie.
Deoarece Iosif şi Maria trebuiau să se întoarcă de la Ierusalim împreună cu Iisus, El spera să-i facă să se gândească la cele spuse de profeţi cu privire la suferinţele Mântuitorului. Pe Golgota, El a căutat să aline durerea mamei Sale. El Se gândea la ea în aceste momente. Maria avea să fie martoră la ultimele Lui chinuri de moarte, iar Iisus dorea ca ea să înţeleagă misiunea Lui, ca să primească tăria necesară să poată răbda când sufletul ei urma să fie străpuns de sabie. După cum Iisus fusese despărţit de ea şi ea Îl căutase plină de întristare trei zile, tot aşa, atunci când El urma să fie adus ca jertfă pentru păcatele lumii, avea să fie pierdut de ea timp de trei zile. Şi, când avea să învie din mormânt, întristarea ei avea să se preschimbe iarăşi în bucurie. Însă cu cât mai bine ar fi suportat ea durerea morţii Lui, dacă ar fi înţeles cuvintele biblice către care El Se străduia să-i îndrepte acum gândul!
Dacă şi-ar fi îndreptat mintea spre Dumnezeu prin meditaţie şi rugăciune, Iosif şi Maria ar fi înţeles sfinţenia răspunderii lor şi nu L-ar fi pierdut din vedere pe Iisus. Prin neglijenţa lor de o zi, L-au pierdut pe Mântuitorul; şi aceasta i-a costat trei zile de căutare înfrigurată ca să-L găsească. Şi noi putem ajunge la fel; prin vorbe deşarte, prin clevetiri sau prin neglijarea rugăciunii, putem pierde într-o singură zi prezenţa Mântuitorului şi va fi poate nevoie de multe zile de cercetare deznădăjduită pentru a-L găsi şi a recâştiga pacea pe care am pierdut-o.
Trebuie să fim atenţi ca, în legăturile pe care le avem unii cu alţii, să nu-L uităm pe Iisus, astfel încât, fără să ne dăm seama, să rămânem cumva fără El. Când ne lăsăm absorbiţi de lucrurile pământeşti, încât nu ne mai gândim la Acela în care se adună toată nădejdea noastră de viaţă veşnică, noi ne despărţim de Iisus şi de îngerii sfinţi. Aceste fiinţe sfinte nu pot rămâne acolo unde prezenţa lui Iisus nu este dorită şi unde absenţa Sa nu este observată. Tocmai din cauza aceasta, deseori există descurajare printre cei care se declară urmaşi ai lui Hristos.
Mulţi iau parte la serviciile religioase şi sunt reînvioraţi şi mângâiaţi de Cuvântul lui Dumnezeu, dar, prin neglijarea meditaţiei, a vegherii şi a rugăciunii, pierd binecuvântarea şi se simt mai nenorociţi decât înainte de a o fi primit. Deseori, ei consideră că Dumnezeu Se poartă aspru cu ei. Nu văd că greşeala este a lor. Despărţindu-se de Iisus, ei îndepărtează lumina prezenţei Sale.
Ar fi bine pentru noi ca, în fiecare zi, să petrecem o oră meditând asupra vieţii lui Hristos. Să cercetăm viaţa Sa punct cu punct şi să lăsăm imaginaţia să prindă fiecare scenă şi, în special, pe cele din partea finală. Când ne ocupăm în felul acesta de jertfa Lui cea mare, pe care a adus-o pentru noi, încrederea noastră în El va fi mai statornică, iubirea noastră faţă de El va creşte şi noi vom fi tot mai mult pătrunşi de Spiritul Său. Dacă vrem ca, în cele din urmă, să fim mântuiţi, trebuie să învăţăm lecţia răbdării şi a umilinţei la piciorul crucii.
Când ne adunăm, putem fi o binecuvântare unii pentru alţii. Dacă suntem ai lui Hristos, gândurile noastre cele mai plăcute se vor ocupa numai de El. Şi, când vorbim unii cu alţii despre iubirea Lui, inima noastră va fi îmblânzită de puterile dumnezeieşti. Privind la frumuseţea caracterului Său, vom fi „schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18).