Ai terminat de citit capitolul 7 – Ca un copil, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/TfyX9uFx8Xc4FqVNA
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 8 – Suirea la Ierusalim.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Pentru iudei, vârsta de doisprezece ani marca linia de despărţire dintre copilărie şi tinereţe. La împlinirea acestei vârste, copilul evreu era numit fiu al legii şi, de asemenea, fiu al lui Dumnezeu. I se ofereau ocazii deosebite pentru instruirea sa în cele religioase şi se aştepta de la el să participe la sărbătorile şi ceremoniile sfinte. Potrivit cu acest obicei, în copilărie, Iisus S-a dus de Paşte la Ierusalim. Ca toţi israeliţii devotaţi, Iosif şi Maria s-au dus în fiecare an să ia parte la Praznicul Paştelui şi, când Iisus a atins vârsta cerută, L-au luat şi pe El cu ei.
Erau trei sărbători anuale: Paştele, Ziua Cincizecimii şi Sărbătoarea Corturilor, la care toţi bărbaţii lui Israel erau obligaţi să se înfăţişeze înaintea Domnului, la Ierusalim. Dintre aceste sărbători, cei mai mulţi luau parte la cea a Paştelui. Mulţi veneau din toate ţările pe unde erau răspândiţi iudeii. Din toate părţile Palestinei, închinătorii veneau în număr mare. Călătoria din Galileea ţinea mai multe zile şi călătorii se uneau în grupuri mari, pentru asigurarea unei bune tovărăşii şi protecţii. Femeile şi bătrânii străbăteau drumurile prăpăstioase şi stâncoase mergând călare pe măgari sau pe boi. Bărbaţii mai puternici şi tinerii mergeau pe jos. Sărbătoarea Paştelui era la sfârşitul lui martie sau începutul lui aprilie, când toată ţara era plină de flori şi înveselită de cântecele păsărelelor. Pretutindeni, de-a lungul drumului, erau locuri memorabile din istoria lui Israel, iar taţii şi mamele le istoriseau copiilor minunile pe care Dumnezeu le făcuse pentru poporul Său în veacurile trecute. Ei făceau plăcută călătoria lor cu cântece şi muzică, iar când, în cele din urmă, turnurile Ierusalimului se arătau la orizont, fiecare glas se unea în melodia de triumf:
Picioarele mi se opresc în porţile tale, Ierusalime! […] Pacea să fie între zidurile tale și liniştea, în casele tale domneşti!
(Psalmii 122:2,7)
Ţinerea Paştelui a început odată cu naşterea naţiunii iudaice. În ultima noapte a sclaviei lor în Egipt, când nu se întrezărea niciun semn al eliberării, Dumnezeu le-a poruncit israeliţilor să se pregătească pentru o imediată eliberare. El îl avertizase pe faraon cu privire la cea din urmă judecată asupra egiptenilor şi le dăduse directive evreilor să-şi adune familiile în locuinţele lor. După ce au stropit uşorii casei cu sângele mielului înjunghiat, trebuiau să mănânce mielul fript, cu pâine nedospită şi cu ierburi amare. „Când îl veţi mânca”, a zis El, „să aveţi mijlocul încins, încălţămintea în picioare şi toiagul în mână şi să-l mâncaţi în grabă, căci este Paştele Domnului” (Exodul 12:11). La miezul nopţii, au fost ucişi toţi întâii născuţi ai egiptenilor. Atunci, împăratul a trimis lui Israel solia: „Sculaţi-vă, ieşiţi din mijlocul poporului meu. Duceţi-vă de slujiţi Domnului cum aţi zis” (Exodul 12:31). Evreii au ieşit din Egipt ca o naţiune independentă. Domnul le poruncise ca Paştele să fie ţinut în fiecare an. „Şi când vă vor întreba copiii voştri: «Ce înseamnă obiceiul acesta?» să răspundeţi: «Este jertfa de Paşte în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul.»” Astfel, din generaţie în generaţie, urma să se transmită istoria acestei minunate eliberări.
Paştele era urmat de cele şapte zile ale Sărbătorii Azimilor. În a doua zi a sărbătorii, erau aduse în faţa Domnului cele dintâi roade din recolta anului, un snop de orz. Toate slujbele acestei sărbători erau simboluri ale lucrării lui Hristos. Eliberarea lui Israel din Egipt era o parabolă a răscumpărării, iar Paştele avea drept scop să o păstreze ca o aducere-aminte. Mielul înjunghiat, pâinile nedospite, snopul primelor roade – toate Îl reprezentau pe Mântuitorul.
Pentru cea mai mare parte dintre oamenii din vremea lui Hristos, ţinerea acestei sărbători degenerase în formalism. Dar câtă însemnătate avea ea pentru Fiul lui Dumnezeu!
Pentru prima dată, copilul Iisus privea templul. El i-a văzut pe preoţii îmbrăcaţi în veşminte albe îndeplinindu-şi slujba solemnă. A privit la victima însângerată de pe altarul de jertfă. A îngenuncheat în rugăciune împreună cu credincioşii, în timp ce norul de fum de tămâie se înălţa spre Dumnezeu. A asistat la toată slujba pascală atât de impresionantă. Zi de zi, El vedea însemnătatea ei tot mai clar. Fiecare act era văzut în strânsa legătură pe care o avea cu viaţa Sa. Noi îndemnuri se năşteau înăuntrul Său. Tăcut şi adâncit în cugetare, părea că studiază o mare problemă. Atunci I se descoperea Mântuitorului taina misiunii Sale.
Răpit de contemplarea acestor scene, nu a rămas lângă părinţii Săi. El căuta să fie singur. Când serviciile pascale s-au sfârşit, El a mai zăbovit prin curţile templului, iar atunci când credincioşii au plecat din Ierusalim, El a rămas în urmă.
Cu prilejul acestei vizite la Ierusalim, părinţii lui Iisus doriseră să-L pună în legătură cu marii învăţători din Israel. Deşi era ascultător în totul de Cuvântul lui Dumnezeu, El nu urma obiceiurile şi formele rabinice. Iosif şi Maria sperau că Iisus va ajunge să-i respecte pe aceşti rabini erudiţi şi să ia seama cu mai multă râvnă la cerinţele lor. Dar Iisus fusese învăţat în Templu de Dumnezeu. El a început îndată să împartă ceea ce primise.
În ziua aceea, o sală din incinta templului era consacrată pentru învăţământul sacru, după modelul şcolilor profeţilor. Aici s-au adunat rabinii cei mai de seamă cu elevii lor şi aici a venit şi copilul Iisus. Aşezându-Se la picioarele acestor oameni învăţaţi şi cu autoritate, El asculta învăţătura lor. Ca Unul care căuta înţelepciune, le-a pus întrebări acestor învăţători cu privire la profeţii şi la evenimentele ce aveau loc atunci şi care arătau spre venirea lui Mesia.
Iisus S-a prezentat în faţa lor ca Unul care era însetat să-L cunoască pe Dumnezeu. Întrebările Sale aduceau la lumină adevărurile adânci care multă vreme fuseseră ţinute în întuneric, dar care erau vitale pentru mântuire. Deşi dovedea cât de mărginită şi superficială era înţelepciunea acestor oameni înţelepţi, fiecare întrebare le aducea în faţă câte o învăţătură dumnezeiască şi aşeza adevărul într-o lumină nouă. Rabinii vorbeau de minunata înălţare pe care venirea lui Mesia trebuia să o aducă naţiunii iudaice, dar Iisus le-a prezentat profeţia lui Isaia şi i-a întrebat despre însemnătatea acelor versete biblice, care se refereau la suferinţa şi moartea Mielului lui Dumnezeu.
Cărturarii au început atunci să-I pună ei întrebări şi au rămas uimiţi de răspunsurile Sale. Cu umilinţă de copil, El repeta cuvintele Scripturii, explicând şi însemnătatea lor adâncă, pe care acei oameni învăţaţi nu o pricepuseră. Dacă ei ar fi primit aceste principii ale adevărului, pe care El le-a arătat, ar fi dat naştere unei reforme în religia de atunci. S-ar fi trezit un viu interes pentru lucrurile spirituale şi, atunci când Iisus Şi-ar fi început lucrarea, mulţi ar fi fost pregătiţi să-L primească.
Rabinii ştiau că Iisus nu fusese instruit în şcolile lor, dar, cu toate acestea, El înţelegea profeţiile cu mult mai bine decât ei. În acest Copil galileean, profund gânditor, ei întrezăreau o mare speranţă. Ei doreau să-L câştige ca elev, ca să poată deveni un învăţat în Israel. Doreau ca ei să-L educe, deoarece simţeau că mintea Sa atât de deosebită trebuie să fie modelată de ei.
Cuvintele lui Iisus le mişcaseră inimile aşa cum nu fuseseră niciodată mişcate de cuvinte ieşite de pe buze omeneşti. Dumnezeu căuta să le dea lumină acelor conducători ai lui Israel şi folosea pentru aceasta singura cale prin care se putea ajunge la inima lor. În îngâmfarea lor, li se părea un lucru înjositor să admită că poate să-i înveţe cineva. Dacă Iisus ar fi arătat că încearcă să-i înveţe, nu ar fi fost binevoitori să asculte. Dar se măguleau cu faptul că ei Îl învăţau sau cel puţin că ei Îi verificau cunoştinţele din Sfânta Scriptură. Buna-cuviinţă a lui Iisus şi modestia Sa de tânăr au biruit prejudecăţile lor. Fără să-şi dea seama, mintea lor s-a deschis în faţa Cuvântului lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt a vorbit inimii lor.
Era imposibil să nu vadă că speranţele nutrite de ei cu privire la Mesia nu erau susţinute de profeţie, dar ei nu voiau să renunţe la teoriile care-i legănau cu speranţe înşelătoare, în setea lor după mărire. Nu voiau să admită faptul că au înţeles greşit Sfintele Scripturi, din care pretindeau că numai ei au dreptul să-i înveţe pe alţii. De la unul la altul a trecut întrebarea: De unde are tânărul acesta cunoştinţe, dacă niciodată n-a învăţat? „Lumina luminează în întuneric” (Ioan 1:5), dar întunericul nu a primit lumina.