Părinţii lui Iisus erau săraci şi depindeau de truda lor zilnică. El era obişnuit cu sărăcia, sacrificiul de sine şi lipsurile. Experienţa aceasta I-a fost de folos. În viaţa Sa de muncă nu existau clipe de lenevie, care să invite ispita. Nu au existat ore lipsite de o preocupare, care să deschidă calea pentru legături corupătoare. Pe cât a fost cu putinţă, El a închis uşa în faţa ispititorului. Nici câştigul, nici plăcerea, nici laudele și nici mustrările nu L-au putut determina să consimtă la o faptă rea. Era înţelept în a discerne răul şi puternic pentru a-i rezista.
Hristos a fost singurul om fără păcat care a locuit vreodată pe pământ, cu toate că aproape treizeci de ani El a trăit printre locuitorii stricaţi din Nazaret. Faptul acesta este o mustrare pentru aceia care consideră că, pentru a trăi o viaţă curată, depind de loc, de avere sau de belşug. Ispita, sărăcia şi greutăţile sunt adevărata disciplină necesară pentru dezvoltarea curăţiei şi tăriei de caracter.
Iisus a trăit într-o casă ţărănească şi Şi-a îndeplinit cu credincioşie şi voioşie partea în purtarea poverilor familiei. El fusese Conducătorul cerului şi îngerii se desfătaseră în împlinirea cuvântului Său, acum, El era un lucrător harnic, un Fiu ascultător şi iubitor. El a învăţat o meserie şi lucra cu mâinile Sale în atelierul de dulgherie împreună cu Iosif. În îmbrăcămintea simplă a unui muncitor obişnuit, El mergea pe străzile târguşorului, ducându-Se şi venind de la lucrul Său umil. El nu a folosit puterea Sa dumnezeiască pentru a-Şi micşora poverile sau pentru a-Şi uşura munca.
În copilărie şi tinereţe, în timp ce muncea, mintea şi corpul Său s-au dezvoltat. El nu Şi-a folosit puterile fizice cu nechibzuință, ci în aşa fel încât să fie păstrate în sănătate, pentru a putea face cea mai bună lucrare în orice privinţă. Nu voia să fie imperfect nici chiar în mânuirea uneltelor. Era desăvârşit atât ca lucrător, cât şi în caracter. Prin exemplul Său, ne-a învăţat că avem datoria să fim harnici, că lucrarea noastră trebuie să fie îndeplinită cu precizie şi perfecţiune şi că o astfel de lucrare este onorabilă. Exerciţiul care deprinde mâinile să fie folositoare şi-i formează pe tineri să-şi ducă partea din poverile vieţii dă putere fizică şi dezvoltă orice însuşire. Toţi trebuie să găsească ceva de făcut, care să fie de folos pentru ei înşişi şi de ajutor pentru alţii. Dumnezeu a rânduit munca pentru a fi o binecuvântare şi numai muncitorul harnic găseşte adevărata glorie şi bucurie a vieţii. Aprobarea lui Dumnezeu rămâne cu o iubitoare asigurare asupra copiilor şi tinerilor care îşi îndeplinesc partea cu bucurie, împărtăşind poverile tatălui şi ale mamei. Astfel de copii vor intra în viaţă ca membri folositori ai societăţii.
În tot timpul vieţii Sale pe pământ, Iisus a fost un lucrător zelos şi statornic. El Se aştepta să realizeze mult, de aceea a lucrat mult. După ce a intrat în lucrarea Sa, El a zis: „Cât este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze” (Ioan 9:4). Iisus nu S-a sustras de la griji şi răspunderi, aşa cum fac mulţi care pretind că sunt urmaşi ai Săi. Tocmai pentru că încearcă să ocolească aceste lucruri, atât de mulţi sunt slabi şi incapabili. Ei pot să aibă însuşiri preţioase şi plăcute, dar sunt fără râvnă şi aproape că nu sunt buni de nimic atunci când au de înfruntat greutăţi sau au de învins piedici. Încrederea şi râvna, statornicia şi tăria de caracter manifestate în Hristos trebuie să se dezvolte şi în noi, prin aceeaşi disciplină pe care a suportat-o El. Şi harul pe care l-a primit El ne va fi dat şi nouă.
Tot timpul cât a trăit printre oameni, Mântuitorul nostru a împărtăşit soarta celor săraci. Din propria viaţă cunoştea grijile şi poverile lor şi putea să-i mângâie şi să-i încurajeze pe toţi lucrătorii umili. Aceia care au o adevărată concepţie despre învăţătura pe care ne-o dă viaţa Sa nu vor considera niciodată că trebuie să se facă o deosebire între clase, că bogaţii trebuie să fie onoraţi mai mult decât săracii valoroşi.
Iisus a pus tact şi voie bună în lucrarea Sa. Se cere multă răbdare şi spiritualitate pentru a introduce religia Bibliei în viaţa de familie şi în activitatea zilnică, pentru ca în ocupaţiile vremelnice ochiul să poată rămâne aţintit numai la mărirea lui Dumnezeu. Şi în această privinţă, Hristos a fost un ajutor. El n-a fost niciodată atât de împovărat de griji lumeşti, încât să nu aibă timp să Se ocupe de lucrurile cereşti. Deseori Îşi exprima bucuria inimii, cântând psalmi şi melodii cereşti. Deseori locuitorii din Nazaret Îi auzeau vocea înălţându-se în laude şi mulţumiri către Dumnezeu. Prin cântec, El era într-o continuă comuniune cu Cerul, iar când tovarăşii Săi se plângeau de oboseală, erau învioraţi de sublimele melodii ieşite de pe buzele Sale. Imnurile Sale de laudă păreau că îi izgonesc pe îngerii cei răi şi, asemenea fumului de tămâie, umpleau locul cu mireasmă. Mintea ascultătorilor Săi era transportată din exilul ei pământesc spre căminul ceresc.
Iisus era izvorul harului vindecător pentru lume şi, pe tot parcursul acelor ani pe care i-a petrecut retras la Nazaret, din viaţa Sa se revărsau râuri de iubire şi de bunătate. Bătrânii, cei întristaţi şi împovăraţi de păcat, copiii la joacă în bucuria lor nevinovată, micile făpturi din crânguri, animalele răbdătoare, purtătoare de poveri – toată suflarea era mai fericită datorită prezenţei Sale. Acela al cărui cuvânt puternic susţine lumile Se apleca să aline o pasăre rănită. Nimic nu rămânea neobservat de El, nimic nu era prea neînsemnat pentru ca El să-i acorde atenţia şi ajutorul Său.
Astfel, în timp ce creştea în înţelepciune şi statură, Iisus era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. El atrăgea simpatia tuturor inimilor, arătându-Se în stare să-i iubească pe toţi. Atmosfera de nădejde şi curaj care-L înconjura Îl făcea să fie o binecuvântare în orice casă. Adesea, în sinagogă, în ziua de Sabat, El era invitat să citească învăţătura din Profeţi şi inimile ascultătorilor tresăltau atunci când o nouă lumină strălucea puternic din cuvintele bine cunoscute ale textului sacru.
Cu toate acestea, Iisus Se ferea de îngâmfare. În toţi anii cât a stat la Nazaret, El n-a dezvăluit nimic din puterea Sa făcătoare de minuni. El n-a căutat poziţii înalte şi nu Şi-a atribuit titluri. Viaţa Sa liniştită şi simplă şi chiar tăcerea Sfintelor Scripturi cu privire la prima parte a vieţii Sale ne învaţă o lecţie importantă. Cu cât viaţa copilului este mai liniştită şi mai simplă, cu cât este mai liberă de emoţii artificiale şi mai în armonie cu natura, cu atât este mai favorabilă dezvoltării fizice şi mintale, precum şi tăriei spirituale.
Iisus este exemplul nostru. Sunt mulţi cei care se ocupă cu interes de perioada slujirii Sale publice, în timp ce trec cu vederea învăţăturile ce decurg din primii Săi ani. Dar, tocmai în viaţa Sa de familie, El este model pentru toţi copiii şi toţi tinerii. Mântuitorul a consimţit să Se coboare în sărăcie, ca să ne înveţe cât de aproape putem umbla cu Dumnezeu, chiar şi atunci când avem de dus o viaţă umilă. El a trăit pentru a mulţumi, a onora şi a proslăvi pe Tatăl Său în lucrurile obişnuite ale vieţii. Lucrarea Sa a început prin binecuvântarea lucrului umil al meseriaşilor care trudeau pentru pâinea lor zilnică. El îndeplinea lucrarea lui Dumnezeu tot atât de mult atunci când lucra la tejgheaua dulgherului, ca şi atunci când făcea minuni pentru mulţime. Şi fiecare tânăr care urmează exemplul pe care l-a dat Hristos, de credincioşie şi ascultare în familia Lui umilă, îşi poate însuşi aceleaşi cuvinte spuse despre El de Tatăl, prin Duhul Sfânt: „Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care îşi găseşte plăcere sufletul Meu” (Isaia 42:1).