Ioan vestea venirea lui Mesia şi îi chema pe oameni la pocăinţă. Ca simbol pentru curăţirea de păcate, el îi boteza în apele Iordanului. În felul acesta intuitiv, el declara că aceia care se numeau aleşii lui Dumnezeu erau mânjiţi de păcat şi că, fără o curăţire a inimii şi a vieţii, nu puteau să aibă intrare în Împărăţia lui Mesia.
Prinţi şi rabini, soldaţi, vameşi şi ţărani veneau să-l asculte pe proroc. Pentru o vreme, înştiinţările solemne de la Dumnezeu i-au alarmat. Mulţi ajungeau la pocăinţă şi primeau botezul. Oamenii de orice rang se supuneau cererilor Botezătorului, ca să poată fi părtaşi la Împărăţia vestită de el.
Însă veneau și mulţi cărturari şi farisei, mărturisindu-şi păcatele şi cerând să fie botezaţi. Ei voiau să arate că sunt mai buni decât ceilalţi oameni, determinându-i şi pe alţii să aibă o părere foarte înaltă despre evlavia lor. Acum, tainele vinovate ale vieţii lor erau dezvăluite. Duhul Sfânt îi descoperise lui Ioan că mulţi dintre aceşti oameni nu erau convinși în mod real de păcătoșenia lor. Ei erau oportunişti. Arătându-se prieteni cu profetul, sperau să fie bine văzuţi de Prinţul care trebuia să vină. Botezându-se prin mâna acestui tânăr, dar cunoscut învăţător, ei gândeau că vor putea să-şi întărească influenţa asupra poporului.
Ioan i-a întâmpinat cu întrebarea plină de mustrare: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră. Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: «Avem ca tată pe Avraam!» Căci vă spun că Dumnezeu, din pietrele acestea, poate să ridice pe fiii lui Avraam.”
Iudeii interpretaseră greşit făgăduinţa despre bunăvoinţa veşnică a lui Dumnezeu faţă de Israel: „Aşa vorbeşte Domnul, care a făcut soarele să lumineze ziua, care a rânduit luna şi stelele să lumineze noaptea, care întărâtă marea şi face valurile ei să urle, El, al cărui Nume este Domnul oştirilor: «Dacă vor înceta aceste legi dinaintea Mea, zice Domnul, şi neamul lui Israel va înceta pe vecie să mai fie un neam înaintea Mea!» Aşa vorbeşte Domnul: «Dacă cerurile, sus, pot fi măsurate şi dacă temeliile pământului, jos, pot fi cercetate, atunci voi lepăda şi Eu pe tot neamul lui Israel, pentru tot ce a făcut, zice Domnul»” (Ieremia 31:35-37). Iudeii considerau că descendenţa lor naturală din Avraam le dădea dreptul la această făgăduinţă. Dar ei treceau cu vederea condiţiile pe care le pusese Dumnezeu. Înainte de a da făgăduinţa, El a zis: „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu… Căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” (Ieremia 31:33,34).
Binecuvântarea lui Dumnezeu le este asigurată oamenilor care au Legea Lui scrisă în inimă. Ei sunt una cu El. Dar iudeii se îndepărtaseră de Dumnezeu. Din cauza păcatelor, ei sufereau sub judecăţile Lui. De aceea erau robi sub stăpânirea unei naţiuni păgâne. Din cauza păcatelor, mintea le era întunecată şi, pentru că, pe vremuri, Dumnezeu avusese milă de ei, îşi scuzau păcatele. Se amăgeau că sunt mai buni ca alţi oameni şi că au drept la binecuvântările Lui.
Lucrurile acestea „au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (1 Corinteni 10:11). De câte ori nu interpretăm şi noi greşit binecuvântările lui Dumnezeu şi ne mângâiem cu gândul că suntem bine văzuţi pentru vreun lucru bun, care este în noi! Dumnezeu nu poate face pentru noi tot ce ar vrea să facă. Darurile Lui sunt folosite pentru plăceri personale şi pentru a înăspri inima în necredinţă şi păcat.
Ioan le spunea învăţătorilor lui Israel că îngâmfarea, egoismul şi cruzimea lor dovedeau că sunt pui de năpârci, un blestem ucigător pentru oameni, şi nu copiii lui Avraam cel drept şi ascultător. Ţinând seama de lumina pe care o primiseră de la Dumnezeu, erau mai răi decât păgânii, faţă de care se simţeau superiori. Uitaseră stânca de unde fuseseră tăiaţi şi groapa de unde fuseseră scoşi. Dumnezeu nu depindea de ei ca să-Şi aducă la îndeplinire planul. După cum El l-a chemat pe Avraam să iasă dintr-un popor păgân, tot aşa îi poate chema şi pe alţii în slujba Sa. Inimile lor pot să pară acum fără viaţă ca şi pietrele pustiului, dar Duhul Lui poate să-i trezească să facă voia Lui şi să primească împlinirea făgăduinţei.
„Iată”, zicea prorocul, „securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor. Deci orice pom care nu face roadă bună va fi tăiat şi aruncat în foc.” Valoarea unui pom este hotărâtă nu de nume, ci de roadele lui. Dacă roadele sunt fără valoare, numele nu poate scăpa un pom de la pieire. Ioan le-a spus iudeilor că situaţia lor faţă de Dumnezeu urma să fie hotărâtă de caracterul şi viaţa lor. Mărturisirile de credinţă erau lipsite de valoare. Dacă viaţa şi caracterul lor nu erau în armonie cu Legea lui Dumnezeu, ei nu erau poporul Lui.
La cuvintele lui care cercetau inima, ascultătorii se convingeau. Au venit la el cu o întrebare: „Ce să facem?” Iar el le-a răspuns: „Cine are două haine să împartă cu cine n-are niciuna şi cine are de mâncare să facă la fel.” Pe vameşi îi învăţa să se ferească de nedreptate, iar pe soldaţi, de brutalitate.
El spunea că toţi cei care deveneau supuşi ai Împărăţiei lui Hristos trebuiau să dea dovadă de credinţă şi pocăinţă. Trebuia ca în viaţa lor să se vadă bunătatea, cinstea şi credincioşia. Ei aveau datoria să-i ajute pe cei lipsiţi şi să-şi aducă darurile înaintea lui Dumnezeu, să-i apere pe cei fără apărare şi să dea pildă de virtute şi împreună-simţire. În felul acesta, urmaşii lui Hristos vor da dovadă de puterea transformatoare a Duhului Sfânt. În viaţa lor de toate zilele, se vor vedea dreptatea, mila şi iubirea lui Dumnezeu. Dacă nu luau seama la aceste lucruri, ei aveau să fie ca pleava care se aruncă în foc.
„Cât despre mine”, le-a spus Ioan, „eu vă botez cu apă, spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc” (Matei 3:11). Profetul Isaia spusese că Domnul îl va curăţi pe poporul Său de nelegiuirile lui „cu duhul judecăţii şi cu duhul nimicirii”. Cuvântul lui Dumnezeu către Israel era: „Îmi voi întinde mâna împotriva ta, îţi voi topi zgura. […] Toate părticelele de plumb le voi depărta din tine” (Isaia 4:4; 1:25). Pentru păcat, oriunde s-ar găsi, „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12:29). În toţi aceia care se supun puterii Sale, Duhul Sfânt va mistui păcatul. Dar, dacă se agaţă de păcat, oamenii se identifică astfel cu el. Atunci, slava lui Dumnezeu, care nimiceşte păcatul, trebuie să-i nimicească şi pe ei. Iacov, după o noapte de luptă cu Îngerul, a strigat: „Am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă, şi totuşi am scăpat cu viaţă” (Geneza 32:30). Iacov fusese vinovat de un mare păcat în purtarea sa faţă de Esau, dar se pocăise. Greşeala lui era iertată, iar păcatul lui, curăţit – de aceea putea să stea în faţa lui Dumnezeu. Dar ori de câte ori oamenii au venit înaintea lui Dumnezeu, cultivând de bunăvoie păcatul, au fost nimiciţi. La a doua venire a lui Hristos, cei nelegiuiţi vor fi nimiciţi de „suflarea gurii Sale” şi prăpădiţi de „arătarea venirii Sale” (2 Tesaloniceni 2:8). Strălucirea slavei lui Dumnezeu, care dă viaţă celui neprihănit, îi va nimici pe cei nelegiuiţi.
Pe timpul lui Ioan Botezătorul, Hristos era aproape să Se arate, pentru a face cunoscut caracterul lui Dumnezeu. Însăşi prezenţa Lui urma să-i facă pe oameni să-şi dea seama de păcatele lor. Numai dacă voiau să fie curăţaţi de păcat, puteau să vină în comuniune cu El. Numai cei cu inima curată puteau rămâne în faţa Lui.
Aşa a dus Ioan Botezătorul solia lui Dumnezeu la Israel. Mulţi au luat aminte la învăţătura lui. Mulţi au sacrificat totul, numai ca să asculte. Mulţimile mergeau după acest nou învăţător, din loc în loc, şi nu erau puţini aceia care nutreau speranța că el ar fi Mesia. Dar, când i-a văzut pe oameni îndreptându-se către el, Ioan a căutat orice ocazie să le îndrepte credinţa către Acela care trebuia să vină.