- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Coborând încet pe scări şi ridicând biciul, intră în locul acela şi le porunceşte celor ce stăteau acolo pentru negustorie să plece din templu. Cu un zel şi cu o severitate pe care nu le manifestase niciodată mai înainte, El răstoarnă mesele schimbătorilor. Banii se varsă, sunând ascuţit pe marmura pavajului. Niciunul nu îndrăzneşte să pună la îndoială autoritatea Lui. Niciunul nu îndrăzneşte să se plece pentru a-şi aduna banii câştigaţi prin înşelăciune. Iisus nu loveşte cu biciul, dar, în mâna Lui, biciul acela simplu pare îngrozitor, ca o sabie de foc. Slujitorii templului, preoţii speculanţi, samsarii şi negustorii de vite, împreună cu oile şi boii lor, fug din locul acela cu unica dorinţă de a scăpa de prezenţa Lui acuzatoare.
Un sentiment de panică străbate mulţimea care simte cum trece peste ea umbra dumnezeirii Lui. Strigăte de groază ies de pe sute de buze palide. Până şi ucenicii tremură, uluiţi de cuvintele şi purtarea lui Iisus, aşa de neobişnuite la El. Îşi amintesc ce stă scris despre El: „Râvna Casei Tale Mă mănâncă” (Psalmii 69:9). Foarte repede, templul Domnului este golit de gloata zgomotoasă şi de mărfurile ei. Curţile sunt curăţate de negoţul acela josnic şi, în locul scenelor de mai înainte, se aşterne o linişte adâncă şi solemnă. Prezenţa Domnului, care sfinţise pe vremuri muntele, a sfinţit acum templul ridicat în cinstea Sa.
Prin curăţirea templului, Iisus Şi-a anunţat misiunea Sa mesianică şi Şi-a început lucrarea. Templul acela, înălţat pentru ca Domnul să sălăşluiască în el, avea ca scop să fie o învăţătură vie pentru Israel şi pentru lume. Scopul lui Dumnezeu din veacurile veşnice a fost ca fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care Creatorul să locuiască. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu. Fiind întunecată şi pervertită de rele, inima omului n-a mai descoperit slava Celui Sfânt. Dar planul Cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în corp omenesc şi, prin harul salvator, inima omului devine din nou templul Său. Dumnezeu voia ca Templul din Ierusalim să fie o mărturie continuă despre destinul înalt pus în faţa fiecărei fiinţe. Dar iudeii n-au înţeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Spiritului lui Dumnezeu. Curţile Templului din Ierusalim, pline de zgomot şi negustorie nesfântă, reprezentau prea bine templul inimii, întinat de prezenţa patimilor senzuale şi de gânduri nesfinte. Prin curăţirea templului de cumpărătorii şi vânzătorii lumii, Iisus a făcut cunoscută misiunea Lui de a curăţa inima de murdăria păcatului – de dorinţele pământeşti, de plăcerile egoiste şi de obiceiurile rele care strică sufletul. „Deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul” (Maleahi 3:1-3).
„Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci Templul lui Dumnezeu este sfânt, şi aşa sunteţi voi” (1 Corinteni 3:16,17). Niciun om nu poate scăpa singur de relele care au pus stăpânire pe inima lui. Numai Hristos poate curăţi templul sufletului. Dar El nu va forţa intrarea. El nu vine în inimă ca în templul de pe vremuri, ci zice: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el, cu Mine” (Apocalipsa 3:20). El va veni nu numai pentru o zi, deoarece spune: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor… şi ei vor fi poporul Meu.” „Va călca în picioare nelegiuirile noastre şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor” (2 Corinteni 6:16; Mica 7:19). Prezenţa Lui va curăţi şi va sfinţi sufletul, aşa încât să poată fi „un templu sfânt în Domnul” şi „un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Efeseni 2:21,22).
Stăpâniţi de groază, preoţii şi conducătorii au fugit din curtea templului şi din faţa privirii cercetătoare, care le citea inimile. În fuga lor, i-au întâlnit pe alţii care mergeau spre templu şi au stăruit ca ei să se întoarcă, povestindu-le ce au văzut şi auzit. Hristos privea la oamenii aceştia fugari cu multă milă pentru teama şi neştiinţa lor în ceea ce priveşte adevărata închinare. În scena aceasta, El a văzut simbolizată împrăştierea întregii naţiuni iudaice din cauza nelegiuirii şi nepocăinţei ei.
Şi pentru ce au fugit preoţii din templu? De ce nu au stat să se apere? Cel care le poruncise să plece era fiul unui tâmplar, un galileean sărac, fără titluri şi fără putere pământească. De ce nu I s-au împotrivit? Pentru ce şi-au părăsit câştigul adunat cu atâta nelegiuire şi au fugit la porunca Unuia a cărui înfăţişare era atât de umilă?
Hristos a vorbit cu autoritatea unui împărat, iar în înfăţişarea şi în tonul glasului Său era ceva căruia n-aveau putere să i se împotrivească. Când s-a auzit porunca, şi-au dat seama, ca niciodată mai înainte, că sunt cu adevărat făţarnici şi hoţi. Când dumnezeirea a strălucit prin corpul omenesc, nu au văzut numai indignarea pe faţa lui Hristos, ci şi-au dat seama de importanţa cuvintelor Lui. Ei se simţeau ca în faţa tronului veşnicului Judecător, cu sentinţa hotărâtă atât pentru viaţa aceasta, cât şi pentru cea viitoare. Pentru o vreme au fost convinşi că Hristos este un profet şi mulţi au crezut că El este Mesia. Duhul Sfânt a făcut să se lumineze brusc în mintea lor înţelesul cuvintelor profeţilor cu privire la Hristos. Se vor supune ei acestor convingeri?
Să se pocăiască nu voiau. Ştiau că fusese trezită mila lui Hristos pentru cei săraci. Ştiau foarte bine că erau vinovaţi de înşelăciune în purtarea lor faţă de oameni. Ei Îl urau acum pe Hristos, pentru că El le citise gândul. Mustrarea în faţa mulţimii fusese umilitoare pentru îngâmfarea lor şi îi făcea să fie geloşi pentru influenţa Lui crescândă între oameni. Ei s-au hotărât să-L provoace să spună cu ce putere i-a dat afară şi cine I-a dat această putere.
Încet şi gânditori, dar cu inima plină de ură, ei s-au întors la templu. Dar ce schimbare se făcuse acolo în lipsa lor! Când ei fugiseră, săracii rămăseseră pe loc, iar acum priveau la Iisus, al cărui chip exprima iubire şi milă. Cu lacrimi în ochi, El le-a spus celor din jurul Său: „Nu vă temeţi, Eu vă voi mântui, iar voi Mă veţi slăvi. Pentru aceasta am venit în lume.”
Oamenii se îngrămădeau în faţa lui Iisus şi-L rugau stăruitor, în cuvinte pline de durere: „Învățătorule, binecuvântează-mă.” Urechea Lui auzea orice strigăt. Cu o milă mai mare decât a unei mame duioase, El Se apleca asupra copilaşilor suferinzi. Toţi erau luaţi în seamă. Toţi cei de faţă au fost vindecaţi de bolile lor. Muţilor li s-au deschis buzele şi ei au început să-L laude pe Domnul; orbilor li s-a dat vederea şi ei L-au privit pe Vindecătorul lor. Inima tuturor suferinzilor a fost umplută de bucurie.
Când preoţii şi slujbaşii templului au privit această mare lucrare, ce revelaţie au fost pentru ei cuvintele care le-au izbit auzul! Oamenii povesteau ce dureri suferiseră mai înainte, disperarea în care erau, povesteau despre zilele lor de chin şi nopţile lipsite de somn. Când părea că ultima licărire de nădejde pierise, le-a venit şi lor vindecarea prin Iisus Hristos. „Povara a fost prea grea, zicea unul, dar am găsit pe Cineva care m-a ajutat. El este Hristosul lui Dumnezeu şi eu îmi voi consacra viaţa ca să-L slujesc pe El.” Părinţii le spuneau copiilor: „El v-a salvat viaţa. Acum înălţaţi-vă glasul şi lăudaţi-L.” Glasurile copiilor şi ale tinerilor, ale taţilor şi ale mamelor, ale prietenilor şi ale tuturor celor care fuseseră de faţă s-au unit în mulţumire şi laudă. Inima le era plină de speranţă şi de bucurie. Pacea venise în sufletul lor. Erau vindecaţi la corp şi la suflet şi se reîntorceau acasă, vestind pretutindeni iubirea cea mare a lui Iisus.
La răstignirea lui Hristos, cei care fuseseră vindecaţi în felul acesta nu s-au unit cu gloata turbată pe când striga: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” Ei Îl iubeau pe Iisus, pentru că simţiseră iubirea Lui cea mare şi puterea Lui era minunată. Ei ştiau că El este Mântuitorul lor, deoarece le dăduse sănătate trupească şi sufletească. Aceştia au ascultat predica apostolilor şi Cuvântul lui Dumnezeu, care le-a pătruns în inimă, le-a dat pricepere. Ei s-au făcut purtători ai harului lui Dumnezeu şi unelte ale mântuirii Sale.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Mulţimea care fugise din curtea templului, după câtva timp, a venit încet înapoi. În parte, oamenii îşi reveniseră din panica ce pusese stăpânire pe ei, dar faţa lor exprima nehotărâre şi timiditate. Ei au privit cu uimire la lucrările lui Iisus şi erau convinşi că se împlinesc cu El profeţiile cu privire la Mesia. Păcatul profanării templului le revenea în mare parte preoţilor. Numai ei erau vinovaţi pentru schimbarea curții templului într-un loc de negustorie. Poporul aproape că nu era vinovat. Oamenii erau impresionaţi de autoritatea divină a lui Hristos, dar influenţa preoţilor şi a conducătorilor îi stăpânea. Ei au privit misiunea Lui ca pe ceva nou şi au pus la îndoială dreptul Lui de a Se amesteca în ceea ce rânduise autorităţile templului. Se simţeau chiar ofensaţi că se oprise vânzarea şi, astfel, au desconsiderat convingerile aduse de Duhul Sfânt.
Mai mult decât toţi ceilalţi, preoţii şi conducătorii ar fi trebuit să vadă în Iisus pe Unsul Domnului, deoarece în mâinile lor erau cărţile sfinte, care descriau misiunea Lui, şi ei ştiau că la curăţirea templului s-a manifestat o putere mai mult decât omenească. Oricât de mult L-ar fi urât pe Iisus, nu puteau să scape de ideea că El era un profet trimis de Dumnezeu, ca să restatornicească sfinţenia templului. Cu respectul pe care-l aducea teama aceasta, au mers la El şi L-au întrebat: „Prin ce minune ne arăţi că ai putere să faci astfel de lucruri?”
Iisus le arătase semnul. Prin faptul că a potopit cu lumină inima lor şi a făcut în faţa lor lucrările pe care trebuia să le facă Mesia, le dăduse dovada convingătoare despre caracterul Lui. De data aceasta, când I-au cerut un semn, El le-a răspuns printr-o parabolă, arătând că El a citit răutatea lor şi a văzut până unde are să-i ducă. „Stricaţi templul acesta”, le-a zis Iisus, „şi în trei zile, îl voi ridica.”
Aceste cuvinte însemnau două lucruri. El vorbea nu numai de nimicirea templului şi a serviciului religios iudaic, ci şi de moartea Sa, nimicirea templului corpului Său. Lucrul acesta îl complotau iudeii chiar de pe atunci. Când s-au întors la templu, preoţii şi conducătorii erau hotărâţi să-L omoare pe Iisus şi să scape astfel de Acela care-i tulbura. Cu toate acestea, când El le-a spus ce au ei de gând, nu L-au înţeles. Ei au aplicat cuvintele Lui numai la Templul din Ierusalim şi, plini de indignare, au strigat: „Au trebuit patruzeci şi şase de ani ca să se zidească Templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?” Acum au considerat că Iisus le dăduse dovada că nu trebuiau să creadă în El şi s-au hotărât şi mai mult să-L renege.
Hristos nu căutase ca vorbele Lui să fie înţelese atunci de iudeii necredincioşi şi nici chiar de ucenici. El ştia că ele vor fi rău interpretate de vrăjmaşi şi că vor fi întoarse împotriva Lui. La judecată, cuvintele acestea urmau să fie aduse ca o acuzaţie, iar pe Golgota urmau să Îi fie azvârlite în faţă, ca o insultă. Dar, dacă le-ar fi explicat acum, ar fi însemnat să le vorbească ucenicilor despre suferinţele Sale şi să aducă asupra lor o întristare pe care acum n-o puteau suporta. O explicare a lor le-ar fi arătat înainte de vreme iudeilor urmările prejudecăţii şi necredinţei lor. Din clipa aceea, ei au pornit pe o cale pe care urmau să meargă neîncetat, ducându-L, în cele din urmă, ca pe un miel la înjunghiere.
Cuvintele acestea ale lui Hristos au fost rostite pentru binele acelora care aveau să creadă în El. El ştia că ele urmau să fie repetate. Rostite la Paşte, urmau să fie auzite de mii de oameni şi să fie duse în toate părţile pământului. După învierea Lui din morţi, însemnătatea lor urma să fie cunoscută. Pentru mulţi, ele urmau să fie o dovadă hotărâtoare a dumnezeirii Lui.
Din cauza nepriceperii lor spirituale, de multe ori, nici ucenicii lui Iisus nu înţelegeau învăţăturile Lui. Dar multe învăţături de felul acesta aveau să fie lămurite de evenimentele care aveau să se petreacă mai târziu. Când n-a mai fost cu ei, cuvintele Lui au fost o îmbărbătare pentru inima lor.
În ce priveşte legătura cu Templul din Ierusalim, cuvintele Mântuitorului: „Stricaţi templul acesta şi, în trei zile, îl voi ridica” aveau o însemnătate mai adâncă decât puteau să înţeleagă ascultătorii. Hristos era temelia şi viaţa templului. Serviciile care aveau loc acolo simbolizau jertfa Fiului lui Dumnezeu. Preoţia era rânduită să reprezinte caracterul de mijlocire al lucrării lui Hristos. Întregul plan al slujbei, al jertfelor, era o umbră a morţii Mântuitorului pentru răscumpărarea lumii. Din momentul în care marele eveniment, spre care arătau de atâtea veacuri aceste sacrificii, urma să fie îndeplinit, ele nu mai aveau nicio valoare.
Întrucât întregul ritual era numai un simbol al lui Hristos, nu avea nicio valoare fără El. Atunci când au pecetluit lepădarea lui Hristos, dându-L la moarte, iudeii au lepădat tot ce dădea însemnătate templului şi slujbelor lui. Sfinţenia lui se depărtase. Era sortit distrugerii. Din ziua aceea, darurile pentru jertfe şi slujbele din templu în legătură cu jertfele nu mai aveau niciun rost. Ca şi sacrificiul lui Cain, ele nu mai exprimau credinţa în Mântuitorul. Dându-L pe Hristos la moarte, iudeii distrugeau de fapt templul. La răstignirea lui Hristos, perdeaua dinăuntrul templului a fost sfâşiată de sus până jos, dând dovadă că marele sacrificiu final fusese adus şi că sistemul jertfelor se terminase pentru totdeauna.
„În trei zile îl voi ridica.” La moartea Mântuitorului, puterile întunericului păreau că au câştigat biruinţa şi se bucurau de triumful lor. Dar, din mormântul deschis al lui Iosif, Iisus S-a ridicat ca biruitor. „A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii după ce a ieşit biruitor asupra lor” (Coloseni 2:15). În virtutea morţii şi învierii Lui, El S-a făcut slujitor al „adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul” (Evrei 8:2). Tabernaculul iudeilor a fost înălţat de oameni, oamenii au clădit templul iudeilor; dar sanctuarul de sus, după modelul căruia fusese făcut cel pământesc, n-a fost ridicat de un arhitect omenesc. „Iată că un Om, al cărui nume este Odrasla… va zidi Templul Domnului, va purta podoabă împărătească, va şedea şi va stăpâni pe scaunul Lui de domnie, va fi preot pe scaunul Lui de domnie” (Zaharia 6:12,13).
Serviciul jertfelor care arătau spre Hristos a trecut, dar ochii oamenilor au fost îndreptaţi către adevărata jertfă pentru păcatele lumii. Preoţia pământească a încetat, dar noi privim la Iisus, slujitorul noului legământ, şi la „sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel”. „Drumul în Locul Preasfânt nu era încă deschis câtă vreme stătea în picioare cortul dintâi. […] Dar Hristos a venit ca Mare-Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini […] şi a intrat o dată pentru totdeauna în Locul Preasfânt […] cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică” (Evrei 12:24; 9:8-12).
„De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7:25). Cu toate că lucrarea de mijlocire avea să fie mutată din templul pământesc în cel ceresc, cu toate că sanctuarul şi Marele nostru Preot urmau să nu mai poată fi văzuţi de ochiul omenesc, ucenicii nu aveau să sufere prin aceasta nicio pierdere. Din cauza lipsei Mântuitorului, ei nu urmau să simtă vreo întrerupere a legăturilor şi nici slăbirea puterilor. În timp ce Iisus slujeşte în sanctuarul de sus, El este, prin Duhul Lui cel Sfânt, şi Slujitor în biserica de pe pământ. Pentru ochiul fizic, El este departe, dar de fapt se împlineşte făgăduinţa pe care El a dat-o la înălţare: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20). În timp ce slujitorii Lui mai mici primesc putere de la El, prezenţa Lui întăritoare este întotdeauna cu biserica Lui.
„Astfel, fiindcă avem un Mare-Preot însemnat, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare-Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care, în toate lucrurile, a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4:14-16).
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 16 – În templul Său, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/Fq7ooCZjg7tnA4gb9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 17 – Nicodim.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Nicodim avea o poziţie înaltă şi de mare răspundere în naţiunea iudeilor. Educaţia lui fusese dintre cele mai alese, avea talente puţin obişnuite şi era un membru onorat al Consiliului naţional. Împreună cu alţii, el fusese mişcat de învăţătura lui Iisus. Cu toate că era bogat, învăţat şi onorat, fusese atras în mod neînţeles de umilul Nazarinean. Învăţăturile pornite de pe buzele Mântuitorului îl impresionaseră foarte mult şi dorea să cunoască mai mult din aceste adevăruri minunate.
Autoritatea manifestată de Iisus la curăţirea templului deşteptase ura neîmpăcată a preoţilor şi a conducătorilor. Ei se temeau de puterea acestui străin. Îndrăzneala aceasta din partea unui galileean necunoscut nu trebuia să fie tolerată. Ei erau înclinaţi să pună capăt lucrării Lui. Dar nu toţi erau de acord cu acest plan. Unii se temeau să se împotrivească Aceluia care era călăuzit în mod vizibil de Duhul lui Dumnezeu. Îşi aminteau cum fuseseră omorâţi profeţii pentru că mustraseră păcatele conducătorilor lui Israel. Ştiau că robia neamului iudeu sub o naţiune păgână era urmarea respingerii cu încăpăţânare a mustrărilor lui Dumnezeu. Se temeau ca nu cumva, uneltind împotriva lui Iisus, preoţii şi conducătorii să apuce pe urmele părinţilor lor şi să aducă alte nenorociri asupra naţiunii. Şi Nicodim împărtăşea aceste simţăminte. Într-un consiliu al Sinedriului, când discutau măsurile pe care considerau că trebuie să le ia cu privire la Iisus, Nicodim a recomandat prevedere şi moderaţie. El a susţinut că, dacă Iisus era într-adevăr învestit cu autoritate de la Dumnezeu, ar fi fost primejdios ca ei să respingă avertizările Lui. Preoţii n-au îndrăznit să nesocotească acest sfat şi, pentru o vreme, n-au luat măsuri în mod deschis împotriva Mântuitorului.
De când auzise de Iisus, Nicodim începuse să studieze cu râvnă profeţiile despre Mesia şi, cu cât studia mai mult, cu atât era mai convins că El era Cel care trebuia să vină. Ca mulţi alţii din Israel, fusese întristat de profanarea templului. Fusese de faţă când Iisus îi izgonise pe cumpărători şi pe vânzători; văzuse manifestarea minunată a puterii dumnezeieşti; L-a văzut pe Mântuitorul primindu-i pe cei săraci şi vindecându-i pe cei bolnavi; văzuse privirea lor plină de bucurie şi ascultase cuvintele lor de laudă şi nu putea pune la îndoială faptul că Iisus din Nazaret era trimisul lui Dumnezeu.
El dorea din toată inima să stea de vorbă cu Iisus, dar se ferea să meargă la El în mod deschis. Ar fi fost prea umilitor pentru un conducător al iudeilor să manifeste simpatie pentru un învăţător până atunci atât de puţin cunoscut. Şi dacă vizita lui ar fi ajuns la cunoştinţa Sinedriului, ar fi făcut ca asupra lui să se reverse dispreţul şi bănuielile lor. Aşa că s-a hotărât să aibă o întâlnire tainică, scuzându-se pe motivul că, dacă ar fi mers în mod deschis, şi alţii ar fi urmat exemplul lui. Aflând prin cercetări anume făcute că locul unde Se retrage Mântuitorul este pe Muntele Măslinilor, el a aşteptat până când oraşul s-a cufundat în linişte şi, după aceea, L-a căutat.
În faţa lui Hristos, Nicodim a simţit o stranie timiditate, pe care a căutat să o ascundă sub o aparenţă de calm şi demnitate. „Învăţătorule”, zise el, „ştim că eşti un Învăţător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.” Vorbind de darurile deosebite pe care le avea Iisus ca învăţător, precum şi de puterea Lui uimitoare de a face minuni, el spera să netezească drumul spre această ocazie. Cuvintele lui aveau ca scop să exprime şi să producă încredere, dar, de fapt, exprimau necredinţă. El nu L-a recunoscut pe Iisus ca Mesia, ci numai ca pe un învăţător trimis de Dumnezeu.
În loc să răspundă la aceste cuvinte de salutare, Iisus Şi-a îndreptat privirea asupra vorbitorului ca şi când ar fi citit în sufletul lui. În înţelepciunea-I neţărmurită, a văzut în faţa Sa un om care căuta adevărul. El ştia pentru ce a venit Nicodim şi, cu dorinţa de a adânci şi mai mult convingerea care se găsea în mintea lui, i-a vorbit în mod direct, spunând solemn, dar blând: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3).
Nicodim venise la Domnul cu gândul să aibă o discuţie cu El, dar Iisus i-a vorbit despre principiile fundamentale ale adevărului. El i-a spus lui Nicodim: Nu de cunoştinţe teoretice ai nevoie atât de mult, ci de renaştere spirituală. Nu trebuie să-ţi satisfaci curiozitatea, ci să ai o inimă nouă. Trebuie să primeşti o viaţă nouă de sus, înainte de a putea aprecia lucrurile cereşti. Până când nu se produce această schimbare, care face toate lucrurile noi, nu-ţi va fi de niciun folos să discuţi autoritatea sau misiunea Mea.
Nicodim ascultase predica lui Ioan Botezătorul despre pocăinţă şi botez şi auzise cum îi îndruma pe oameni către Acela care trebuia să boteze cu Duhul Sfânt. El însuşi simţise că între iudei era o mare lipsă de viaţă spirituală, că erau stăpâniţi într-o mare măsură de bigotism şi de ambiţie lumească. Sperase după o stare de lucruri mai bună la venirea lui Mesia. Dar solia cercetătoare de inimă a lui Ioan Botezătorul nu lucrase în el convingerea de păcat. Era un fariseu dintre cei mai plini de râvnă şi se lăuda cu faptele lui bune. Era stimat mult pentru binefacerile şi dărnicia cu care susţinea serviciul din templu şi se simţea sigur de favoarea lui Dumnezeu. Se înfiora la gândul unei împărăţii care era atât de curată, încât el, în starea lui actuală, să nu o poată vedea.
Vorbirea figurată despre naşterea din nou pe care o folosise Iisus nu era cu totul străină pentru Nicodim. Cei convertiţi de la păgânism la credinţa lui Israel erau adesea asemănaţi cu nişte copii de curând născuţi. De aceea, el a înţeles că vorbele lui Iisus nu trebuiau luate în sens literal. Dar, în virtutea naşterii sale ca israelit, el credea că este sigur de un loc în Împărăţia lui Dumnezeu. Credea că nu are nevoie de schimbare. De aceea a fost surprins de cuvintele Mântuitorului. Mai mult, se simţea iritat de aplicarea lor la persoana sa. Îngâmfarea fariseului se lupta cu dorinţa sinceră a căutătorului după adevăr. S-a mirat că Hristos îi vorbeşte în felul acesta, fără a respecta poziţia lui de conducător în Israel.
Luat prin surprindere, i-a răspuns lui Hristos în cuvinte pline de ironie: „Cum se poate naşte un om bătrân?” Asemenea multora, când li se prezintă adevăruri tăioase, a ieșit la iveală faptul că omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului Sfânt. În el nu este nimic care să răspundă la lucrurile spirituale, pentru că lucrurile spirituale se judecă spiritual.
Dar Mântuitorul n-a răspuns argumentelor lui cu explicaţii. Ridicându-Şi mâna cu demnitate solemnă, El a rostit adevărul cu o siguranţă şi mai mare: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” Nicodim ştia că Iisus vorbea acum despre botezul cu apă şi despre înnoirea inimii prin Duhul lui Dumnezeu. El era convins că se află în faţa Aceluia despre care profetizase mai înainte Ioan Botezătorul.
Iisus a continuat: „Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh.” Din fire, inima este rea şi „cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul” (Iov 14:4). Nicio născocire omenească nu poate găsi un leac pentru sufletul păcătos. „Umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.” „Din inimă ies gândurile rele, uciderile, adulterele, desfrânările, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele” (Romani 8:7; Matei 15:19). Mai înainte ca pârâul să devină curat, trebuie curăţit izvorul inimii. Acela care încearcă să ajungă la cer prin faptele lui de păzire a Legii încearcă o imposibilitate. Nu este nicio siguranţă pentru acela care are o religie legalistă, o formă de evlavie. Viaţa de creştin nu este o modificare sau o îmbunătăţire a celei vechi, ci o transformare a firii. Se produce moartea faţă de eu şi faţă de păcat şi apare o viaţă cu totul nouă. Schimbarea aceasta nu se poate produce decât prin lucrarea puternică a Duhului Sfânt.
Nicodim era încă nedumerit şi Iisus a folosit vântul ca ilustraţie pentru cuvintele Sale: „Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.”
Vântul se aude prin ramurile pomilor, fremătând printre frunze şi flori, dar nu se vede şi nimeni nu ştie de unde vine sau unde se duce. Tot aşa este şi cu lucrarea Duhului Sfânt asupra inimii. Nu poate fi explicată mai mult decât mişcarea vântului. Poate că omul nu este în stare să spună timpul sau locul convertirii sale sau să identifice toate amănuntele lucrării de întoarcere la Dumnezeu, dar lucrul acesta nu dovedeşte că nu este convertit. Printr-un mijloc tot atât de nevăzut ca şi vântul, Hristos lucrează continuu asupra inimii. Puţin câte puţin, poate fără ca destinatarul lor să-şi dea seama, se produc impresii care tind să atragă sufletul la Hristos. Acestea pot să vină prin meditaţie asupra Lui, prin citirea Scripturilor sau prin auzirea Cuvântului de la un predicator. Deodată, când Duhul vine cu un apel mai direct, sufletul se predă lui Iisus, plin de bucurie. Mulţi numesc aceasta o convertire bruscă, dar ea este rezultatul lucrării îndelungate a Duhului lui Dumnezeu, o lucrare făcută cu multă răbdare.
Cu toate că nu se vede, vântul produce efecte văzute şi simţite. La fel şi lucrarea Duhului asupra sufletului se descoperă în fiecare faptă a aceluia care a simţit puterea Lui salvatoare. Când ia inima în stăpânire, Duhul lui Dumnezeu transformă viaţa. Gândurile păcătoase sunt înlăturate, faptele rele sunt părăsite, iubirea, umilinţa şi pacea iau locul mâniei, invidiei şi certurilor. Bucuria ia locul întristării, iar faţa oglindeşte lumina cerească. Nimeni nu vede mâna care ridică povara, nimeni nu vede lumina care se coboară de sus. Binecuvântarea vine atunci când sufletul se predă prin credinţă lui Dumnezeu. Apoi, acea putere pe care niciun ochi omenesc nu o poate vedea creează o făptură nouă, după chipul lui Dumnezeu.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Este cu neputinţă pentru o minte mărginită să înţeleagă lucrarea mântuirii. Taina ei întrece ştiinţa omenească, dar acela care trece de la moarte la viaţă îşi dă seama că aceasta este o realitate dumnezeiască. Putem cunoaşte începutul mântuirii printr-o experienţă personală. Urmările se văd în decursul veacurilor veşnice.
În timp ce Iisus vorbea, câteva raze de adevăr au pătruns în mintea conducătorului. Influenţa mângâietoare şi cuceritoare a Duhului Sfânt i-a impresionat inima. Cu toate acestea, n-a înţeles pe deplin cuvintele Mântuitorului. El nu se gândea atât la nevoia de a fi născut din nou, cât la felul în care se poate face lucrul acesta. El a zis cu uimire: „Cum se poate face aşa ceva?”
„Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu pricepi aceste lucruri?” a întrebat Iisus. Fără îndoială că un om căruia îi fusese încredinţată instruirea religioasă a altora nu trebuia să fie necunoscător al unor adevăruri atât de importante. Cuvintele Sale au transmis învăţătura că, în loc să se simtă iritat de cuvintele spuse aşa de clar, Nicodim ar fi trebuit să-şi formeze o părere umilită despre sine, din cauza ignoranţei lui spirituale. Cu toate acestea, Hristos vorbea atât de solemn şi demn, iar privirea şi glasul Lui exprimau atâta iubire sinceră, încât Nicodim nu s-a simţit jignit când şi-a dat seama de situaţia umilitoare în care se afla.
Dar, când Iisus i-a explicat că misiunea Sa pe pământ era aceea de a întemeia o împărăţie spirituală, şi nu una pământească, ascultătorul Său a început să se tulbure. Văzând lucrul acesta, Iisus a mai adăugat: „Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti?” Dacă Nicodim nu putea să primească învăţătura lui Hristos, prin care ilustra lucrarea harului asupra inimii, cum ar fi putut să înţeleagă natura slavei Împărăţiei cereşti? Pentru că nu înţelegea natura lucrării lui Hristos pe pământ, nu putea să înţeleagă nici lucrarea Lui din ceruri.
Iudeii pe care îi izgonise din templu pretindeau că sunt fiii lui Avraam, dar ei fugeau din faţa Mântuitorului, pentru că nu puteau suporta slava lui Dumnezeu care se manifesta prin El. În felul acesta, dovedeau că nu erau pregătiţi prin harul lui Dumnezeu să ia parte la slujbele sfinte din templu. Erau plini de râvnă să păstreze înfăţişarea sfinţeniei, dar neglijau sfinţenia inimii. În timp ce ţineau cu toate puterile de litera legii, ei o călcau continuu în spiritul ei. Lucrul de care ei aveau mai multă nevoie era tocmai acea transformare de care îi vorbise Hristos lui Nicodim – o renaştere morală, o curăţire de păcat şi o înnoire a cunoaşterii şi a sfinţeniei.
Orbirea lui Israel în ce priveşte lucrarea de renaştere n-avea nicio scuză. Sub inspiraţia Duhului Sfânt, Isaia scrisese: „Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită.” David se ruga şi el: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic.” Iar prin Ezechiel se dăduse făgăduinţa: „Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi Legile Mele” (Isaia 64:6; Psalmii 51:10; Ezechiel 36:26,27).
Nicodim citise cuvintele acestea cu o minte întunecată, dar acum începea să-şi dea seama de înţelesul lor adevărat. El a văzut că numai ascultarea rece de litera legii, aşa cum era aplicată la viaţa exterioară, nu poate să dea nimănui dreptul de a intra în Împărăţia cerurilor. După aprecierea oamenilor, viaţa lui fusese dreaptă şi onorabilă, dar, în faţa lui Hristos, el şi-a simţit inima pătată şi viaţa nesfântă.
Nicodim era atras spre Hristos. În timp ce Mântuitorul i-a explicat despre naşterea din nou, el a dorit ca şi în el să se producă această schimbare. Prin ce mijloace se putea realiza? Iisus a răspuns la această întrebare nerostită: „După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”
Acum se vorbea despre lucruri cunoscute de Nicodim. Simbolul şarpelui înălţat îi explica misiunea Mântuitorului. Pe când poporul Israel murea din cauza muşcăturii şerpilor înfocaţi, Dumnezeu îl învăţase pe Moise să facă un şarpe de aramă şi să-l înalţe în mijlocul adunării. După aceea, s-a dat de veste în toată tabăra că toţi cei care vor privi la şarpe vor trăi. Oamenii ştiau bine că şarpele n-avea în sine nicio putere ca să-i ajute. Era un simbol al lui Hristos. După cum chipul făcut asemenea şerpilor ucigători a fost pentru vindecarea lor, Cineva „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” trebuia să vină ca Mântuitor al lor (Romani 8:3). Mulţi israeliţi considerau că slujbele şi jertfele aveau în ele puterea de a-i elibera de păcat, dar Dumnezeu dorise să-i înveţe că nu aveau o valoare mai mare decât şarpele de aramă. Rolul lor era de a îndruma mintea spre Mântuitorul. Fie că era vorba de vindecarea rănilor, fie că era vorba de iertarea păcatelor, ei nu puteau face nimic altceva decât să arate credinţă în Darul lui Dumnezeu. Trebuia doar ca ei să privească şi să trăiască.
Poate că toți cei muşcaţi de şarpe întârziau să privească. Poate s-au întrebat cum se făcea că acel simbol de aramă avea putere. Poate că au cerut o explicaţie ştiinţifică. Dar nu s-a dat nicio explicaţie. Ei trebuiau să accepte Cuvântul lui Dumnezeu dat lor prin Moise. Dacă refuzau să privească, piereau.
Nu prin certuri şi discuţii se luminează un suflet. Trebuie să privim şi să trăim. Nicodim a primit învăţătura şi a luat-o cu el. A cercetat Scripturile într-alt fel, nu ca să discute o teorie, ci ca să primească viaţă pentru suflet. El a început să vadă Împărăţia cerului pe măsură ce s-a supus călăuzirii Duhului Sfânt.
Şi astăzi, mii de oameni au nevoie să înveţe acelaşi adevăr care i-a fost dat ca învăţătură lui Nicodim, prin simbolul cu şarpele înălţat. Ei se încred în ascultarea de Legea lui Dumnezeu ca să-i recomande pentru cer. Când sunt invitaţi să privească la Iisus şi să creadă că El îi mântuieşte numai prin harul Său, ei exclamă: „Cum poate să se facă aceasta?”
Asemenea lui Nicodim, trebuie să fim gata să intrăm în viaţă asemenea celui mai mare păcătos. Afară de Hristos, „nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele 4:12). Prin credinţă primim harul lui Dumnezeu, dar nu credinţa este mântuitorul nostru. Ea nu ne dă niciun câştig. Ea este numai mâna prin care ne prindem de Hristos şi ne însuşim meritele Lui, ceea ce înseamnă vindecare de păcat. Şi nici măcar nu putem să ne pocăim fără ajutorul Duhului Sfânt. Scriptura spune despre Hristos: „Pe acest Iisus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Faptele 5:31). Pocăinţa vine de la Hristos, tot aşa cum vine şi iertarea.
Prin urmare, cum suntem noi mântuiţi? „După cum Moise a înălţat şarpele în pustie”, tot aşa a fost înălţat şi Fiul omului şi toţi aceia care au fost înşelaţi şi muşcaţi de şarpe pot să privească şi să trăiască. „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Lumina care porneşte de la cruce descoperă iubirea lui Dumnezeu. Iubirea Lui ne atrage către Sine. Dacă nu ne împotrivim acestei atracţii, vom fi conduşi la piciorul crucii, plini de pocăinţă pentru păcatele care L-au răstignit pe Mântuitorul. După aceea, Duhul lui Dumnezeu aduce prin credinţă o nouă viaţă în suflet. Gândurile şi dorinţele sunt aduse în ascultare de voinţa lui Hristos. Inima şi mintea sunt create din nou, după chipul Aceluia care lucrează în noi ca să-Şi supună totul. Apoi se scrie Legea lui Dumnezeu în minte şi inimă şi putem zice împreună cu Hristos: „Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule” (Psalmii 40:8).
În convorbirea cu Nicodim, Iisus a descris planul de mântuire şi misiunea Lui în lume. În nicio altă cuvântare n-a descris El mai complet, pas cu pas, lucrarea ce trebuie să se facă în inima oamenilor care vor moşteni Împărăţia cerurilor. Chiar la începutul lucrării Lui, Hristos i-a descoperit adevărul unuia dintre membrii Sinedriului – mintea cea mai receptivă, un învăţător oficial al poporului. Dar conducătorii lui Israel n-au primit lumina. Nicodim a ascuns adevărul în inima sa şi, timp de trei ani, nu se părea că va aduce rod.
Dar Iisus cunoştea pământul în care aruncase sămânţa. Cuvintele spuse unui singur ascultător, în timpul nopţii, pe dealul singuratic, nu s-au pierdut. Pentru o vreme, Nicodim nu L-a mărturisit în public pe Hristos, dar a fost preocupat de viaţa Lui şi I-a cercetat învăţăturile. În sfatul Sinedriului, s-a opus neîncetat la uneltirile preoţilor de a-L distruge. Când, în cele din urmă, Iisus a fost înălţat pe cruce, Nicodim şi-a adus aminte de cele învăţate pe Muntele Măslinilor: „După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Lumina adusă de întrevederea aceea tainică a luminat crucea de pe Golgota şi Nicodim a recunoscut în Iisus pe Mântuitorul lumii.
După înălţarea Domnului, în timp ce ucenicii erau împrăştiaţi din cauza persecuţiilor, Nicodim a ieşit plin de curaj în faţă. El şi-a folosit averea pentru susţinerea bisericii care tocmai se născuse, atunci când iudeii se aşteptau ca, la moartea lui Iisus, să fie desfiinţată. În vremurile tulburi care aveau să vină, omul acesta, pe vremuri atât de fricos şi îndoielnic, urma să fie tare ca stânca, încurajând credinţa ucenicilor şi ajutându-i cu mijloace materiale pentru a duce Evanghelia mai departe. A fost batjocorit şi persecutat de aceia care îl onoraseră pe vremuri. A ajuns sărac în ce priveşte bunurile pământeşti, dar n-a scăzut în ce priveşte credinţa aceea care îşi avea începutul în noaptea în care a stat de vorbă cu Iisus.
Nicodim i-a povestit lui Ioan istoria acelei întâlniri şi, prin pana lui, a fost scrisă pentru învăţătura a milioane de oameni. Adevărurile spuse atunci au şi astăzi aceeaşi valoare ca în noaptea aceea solemnă pe dealul umbrit, când unul dintre mai-marii iudeilor a venit să înveţe calea vieţii de la Învăţătorul umil din Galileea.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 17 – Nicodim, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/BirMM3LkMFDKHMJb6
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 18 – „Trebuie ca El să crească”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Pentru o vreme, influenţa lui Ioan Botezătorul asupra naţiunii a fost mai mare decât a conducătorilor, a preoţilor şi a prinţilor. Dacă ar fi declarat că el este Mesia şi ar fi pornit o răscoală împotriva Romei, preoţii şi poporul s-ar fi adunat în mare număr sub stindardul lui. Satana pregătise pentru Ioan Botezătorul felurite onoruri, care fac apel la ambiţia cuceritorilor. Cu toată dovada puterii pe care o avea, el a refuzat necontenit oferta aceasta strălucită. Atenţia care fusese aţintită asupra lui o îndreptase către un Altul.
A văzut apoi cum valul popularităţii s-a îndreptat de la el către Mântuitorul. În fiecare zi, mulţimea din jurul lui scădea. Când Iisus a venit de la Ierusalim în părţile Iordanului, lumea s-a adunat să-L asculte. Numărul ucenicilor Săi creştea zilnic. Mulţi veneau pentru botez şi, deoarece Iisus nu boteza, El i-a împuternicit pe ucenici să administreze această ceremonie. În felul acesta, a pus sigiliul Său asupra lucrării înainte-mergătorului Său. Dar ucenicii lui Ioan priveau cu gelozie popularitatea crescândă a lui Iisus. Ei erau porniţi să critice lucrarea Lui şi, nu peste multă vreme, au găsit ocazia. Între ei şi iudei a început o discuţie cu privire la botez, dacă are vreo putere de a curăţi sufletul de păcat. Ei susţineau că botezul lui Iisus se deosebea cu totul de al lui Ioan. În curând, au început să se certe cu ucenicii lui Hristos în privinţa formulelor care trebuiau să fie rostite la botez şi, în cele din urmă, şi cu privire la dreptul lui Iisus de a boteza.
Ucenicii lui Ioan au venit la el plini de supărare, zicând: „Învăţătorule, Cel care era cu tine dincolo de Iordan, despre care ai mărturisit tu, iată că botează şi toţi oamenii se duc la El.” Prin aceste cuvinte, Satana îl ispitea pe Ioan. Deşi misiunea lui Ioan aproape se încheiase, tot ar fi putut să pună piedici lucrării lui Hristos. Dacă ar fi început să se laude, dacă s-ar fi supărat sau dacă ar fi arătat descurajare pentru faptul că a fost lăsat în umbră, el ar fi semănat seminţele dezbinării, ar fi încurajat invidia şi gelozia şi ar fi împiedicat în mod serios înaintarea Evangheliei.
Din fire, Ioan avea defectele şi slăbiciunile caracteristice oamenilor, dar atingerea iubirii dumnezeieşti îl transformase. El locuise într-o atmosferă necontaminată de egoism şi de ambiţie şi mult deasupra miasmelor geloziei. El n-a aprobat nemulţumirea ucenicilor săi, ci le-a arătat cât de clar înţelegea legăturile sale cu Mesia şi cu câtă voie bună Îl primise pe Acela pentru care pregătise calea.
El a zis: „Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer. Voi înşivă îmi sunteţi martori că am zis: Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cine are mireasă este mire, dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui.” Ioan s-a prezentat ca un prieten care lucra ca sol între cei doi logodnici, pregătind calea pentru căsătorie. Când mirele şi-a primit mireasa, misiunea prietenului a încetat. El s-a bucurat de fericirea acelora pentru unirea cărora a stăruit. Tot aşa şi Ioan fusese chemat să-i îndrepte pe oameni la Iisus şi avusese bucuria de a fi martor al succesului lucrării Mântuitorului. El a zis: „Această bucurie, care este a mea, este deplină. Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez.”
Fiindcă privise în credinţă la Mântuitorul, Ioan se ridicase până la înălţimea renegării de sine. El nu căutase să-i atragă pe oameni la sine, ci să înalţe sufletele lor mai sus şi tot mai sus, până când ele vor găsi odihnă la Mielul lui Dumnezeu. El nu fusese decât un glas, un strigăt în pustie. Acum, cu bucurie, el a acceptat tăcerea şi rămânerea în umbră, pentru ca ochii tuturor să poată fi îndreptaţi către Lumina vieţii.
Aceia care sunt sinceri în chemarea lor ca soli pentru Dumnezeu nu vor căuta onoarea personală. Iubirea de sine va fi copleşită de iubirea pentru Hristos. Rivalitatea nu va mânji scumpa lucrare a Evangheliei. Ei vor recunoaşte că lucrarea lor este aceea de a proclama la fel ca Ioan Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29). Ei Îl vor înălţa pe Iisus şi, împreună cu El, întreg neamul omenesc va fi înălţat. „Aşa vorbeşte Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este sfânt. Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie, dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia 57:15).
Sufletul profetului, golit de eu, a fost plin de lumina Dumnezeirii. În mărturia depusă pentru slava Mântuitorului, cuvintele lui erau ca o continuare a celor pe care Hristos le rostise la întâlnirea cu Nicodim. Ioan a zis: „Cel ce vine din cer este mai presus de toţi; cel ce este de pe pământ este pământesc şi vorbeşte ca de pe pământ. Cel ce vine din cer este mai presus de toţi… Căci Acela, pe care L-a trimis Dumnezeu, vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură.” Iisus putea să zică: „Nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui care M-a trimis” (Ioan 5:30). Lui I s-a spus: „Tu ai iubit neprihănirea şi ai urât nelegiuirea, de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus decât pe tovarăşii Tăi” (Evrei 1:9). Tatăl „nu-I dă Duhul cu măsură”.
La fel se întâmplă şi cu urmaşii lui Hristos. Noi putem primi lumina cerească numai dacă suntem gata să fim goliţi de eul nostru. Nu putem înţelege caracterul lui Dumnezeu, nici nu-L putem primi pe Hristos în credinţă decât atunci când suntem dispuşi să facem orice gând rob al ascultării de Hristos. Tuturor acelora care procedează astfel li se dă Duhul Sfânt fără măsură. În Hristos „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El” (Coloseni 2:9,10).
Ucenicii lui Ioan spuneau că toţi oamenii veneau la Hristos, dar, având o viziune mai clară, Ioan a zis: „Nimeni nu primeşte mărturia Lui.” Atât de puţini erau dispuşi să-L accepte ca Mântuitor din păcat! Dar „cine primeşte mărturia Lui adevereşte prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul” (Ioan 3:33). „Cine crede în Fiul are viaţă veşnică.” Nu este nevoie de dezbateri ca să ştim dacă botezul lui Hristos sau al lui Ioan curăţeşte de păcate. Numai harul lui Hristos dă viaţă sufletului. Lipsit de Hristos, botezul, ca oricare altă slujbă, este o formă fără valoare. „Cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa.”
Succesul lucrării lui Hristos, pe care Ioan îl primise cu atâta bucurie, a fost vestit şi cârmuitorilor din Ierusalim. Preoţii şi rabinii fuseseră geloşi datorită influenţei lui Ioan, când au văzut că oamenii părăsesc sinagogile şi se duc în pustie, dar aici era Cineva care avea o putere şi mai mare de a atrage mulţimile. Aceşti conducători în Israel nu erau dispuşi să zică împreună cu Ioan: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez.” Ei s-au ridicat cu o nouă hotărâre de a pune capăt acestei lucrări, care îi îndepărta pe oameni din jurul lor.
Iisus ştia că ei nu vor cruţa niciun mijloc pentru a crea neînţelegeri între ucenicii Săi şi ai lui Ioan. El ştia că furtuna care se apropia urma să smulgă pe unul dintre cei mai mari profeţi din câţi au fost daţi lumii. Din dorinţa de a evita orice ocazie de neînţelegeri sau de ceartă, El Şi-a oprit în linişte lucrarea şi S-a retras în Galileea. Şi noi, rămânând credincioşi faţă de adevăr, trebuie să evităm orice lucru care ar duce la dezbinare şi la înţelegere greşită. Căci, ori de câte ori se iveşte aşa ceva, urmarea nu este decât pierderea de suflete. Oriunde se ivesc împrejurări care ameninţă să ducă la dezbinare, trebuie să urmăm exemplul lui Iisus şi a lui Ioan Botezătorul.
Ioan fusese chemat să fie în frunte, ca reformator. Din cauza aceasta, riscul ucenicilor era acela de a-și îndrepta atenţia asupra lui, crezând că succesul lucrării ar depinde de lucrarea lui şi pierzând din vedere faptul că el era numai o unealtă prin care lucrase Dumnezeu. Dar lucrarea lui Ioan nu era îndestulătoare pentru a pune temelia bisericii creştine. După încheierea misiunii lui, trebuia să se facă altă lucrare, pe care mărturisirea lui n-o putea îndeplini. Ucenicii lui n-au înţeles lucrul acesta. Când L-au văzut pe Hristos venind ca să preia lucrarea, s-au umplut de gelozie şi nemulţumire.
Şi astăzi există acest pericol. Dumnezeu cheamă un om pentru a face o anumită lucrare şi, când a dus-o până acolo unde a putut, Domnul îi aduce pe alţii s-o ducă mai departe. Dar, ca şi ucenicii lui Ioan, mulţi gândesc că succesul lucrării depinde de primul lucrător. Atenţia este legată de om, în loc să fie legată de Dumnezeu, începe gelozia şi lucrarea lui Dumnezeu este compromisă. Cel care este onorat în felul acesta necuvenit este ispitit să cultive încrederea în sine. El nu-şi dă seama că depinde de Dumnezeu. Oamenii sunt învăţaţi să se încreadă în om pentru călăuzire; în felul acesta, cad în rătăcire şi ajung departe de Dumnezeu.
Lucrarea lui Dumnezeu nu trebuie să poarte chipul şi amprenta omenească. Din timp în timp, Dumnezeu va ridica oameni prin care se pot realiza mai bine planurile Lui. Fericiţi sunt aceia care sunt atunci gata să spună împreună cu Ioan Botezătorul: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez.”