Este cu neputinţă pentru o minte mărginită să înţeleagă lucrarea mântuirii. Taina ei întrece ştiinţa omenească, dar acela care trece de la moarte la viaţă îşi dă seama că aceasta este o realitate dumnezeiască. Putem cunoaşte începutul mântuirii printr-o experienţă personală. Urmările se văd în decursul veacurilor veşnice.
În timp ce Iisus vorbea, câteva raze de adevăr au pătruns în mintea conducătorului. Influenţa mângâietoare şi cuceritoare a Duhului Sfânt i-a impresionat inima. Cu toate acestea, n-a înţeles pe deplin cuvintele Mântuitorului. El nu se gândea atât la nevoia de a fi născut din nou, cât la felul în care se poate face lucrul acesta. El a zis cu uimire: „Cum se poate face aşa ceva?”
„Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu pricepi aceste lucruri?” a întrebat Iisus. Fără îndoială că un om căruia îi fusese încredinţată instruirea religioasă a altora nu trebuia să fie necunoscător al unor adevăruri atât de importante. Cuvintele Sale au transmis învăţătura că, în loc să se simtă iritat de cuvintele spuse aşa de clar, Nicodim ar fi trebuit să-şi formeze o părere umilită despre sine, din cauza ignoranţei lui spirituale. Cu toate acestea, Hristos vorbea atât de solemn şi demn, iar privirea şi glasul Lui exprimau atâta iubire sinceră, încât Nicodim nu s-a simţit jignit când şi-a dat seama de situaţia umilitoare în care se afla.
Dar, când Iisus i-a explicat că misiunea Sa pe pământ era aceea de a întemeia o împărăţie spirituală, şi nu una pământească, ascultătorul Său a început să se tulbure. Văzând lucrul acesta, Iisus a mai adăugat: „Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti?” Dacă Nicodim nu putea să primească învăţătura lui Hristos, prin care ilustra lucrarea harului asupra inimii, cum ar fi putut să înţeleagă natura slavei Împărăţiei cereşti? Pentru că nu înţelegea natura lucrării lui Hristos pe pământ, nu putea să înţeleagă nici lucrarea Lui din ceruri.
Iudeii pe care îi izgonise din templu pretindeau că sunt fiii lui Avraam, dar ei fugeau din faţa Mântuitorului, pentru că nu puteau suporta slava lui Dumnezeu care se manifesta prin El. În felul acesta, dovedeau că nu erau pregătiţi prin harul lui Dumnezeu să ia parte la slujbele sfinte din templu. Erau plini de râvnă să păstreze înfăţişarea sfinţeniei, dar neglijau sfinţenia inimii. În timp ce ţineau cu toate puterile de litera legii, ei o călcau continuu în spiritul ei. Lucrul de care ei aveau mai multă nevoie era tocmai acea transformare de care îi vorbise Hristos lui Nicodim – o renaştere morală, o curăţire de păcat şi o înnoire a cunoaşterii şi a sfinţeniei.
Orbirea lui Israel în ce priveşte lucrarea de renaştere n-avea nicio scuză. Sub inspiraţia Duhului Sfânt, Isaia scrisese: „Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită.” David se ruga şi el: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic.” Iar prin Ezechiel se dăduse făgăduinţa: „Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi Legile Mele” (Isaia 64:6; Psalmii 51:10; Ezechiel 36:26,27).
Nicodim citise cuvintele acestea cu o minte întunecată, dar acum începea să-şi dea seama de înţelesul lor adevărat. El a văzut că numai ascultarea rece de litera legii, aşa cum era aplicată la viaţa exterioară, nu poate să dea nimănui dreptul de a intra în Împărăţia cerurilor. După aprecierea oamenilor, viaţa lui fusese dreaptă şi onorabilă, dar, în faţa lui Hristos, el şi-a simţit inima pătată şi viaţa nesfântă.
Nicodim era atras spre Hristos. În timp ce Mântuitorul i-a explicat despre naşterea din nou, el a dorit ca şi în el să se producă această schimbare. Prin ce mijloace se putea realiza? Iisus a răspuns la această întrebare nerostită: „După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”
Acum se vorbea despre lucruri cunoscute de Nicodim. Simbolul şarpelui înălţat îi explica misiunea Mântuitorului. Pe când poporul Israel murea din cauza muşcăturii şerpilor înfocaţi, Dumnezeu îl învăţase pe Moise să facă un şarpe de aramă şi să-l înalţe în mijlocul adunării. După aceea, s-a dat de veste în toată tabăra că toţi cei care vor privi la şarpe vor trăi. Oamenii ştiau bine că şarpele n-avea în sine nicio putere ca să-i ajute. Era un simbol al lui Hristos. După cum chipul făcut asemenea şerpilor ucigători a fost pentru vindecarea lor, Cineva „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” trebuia să vină ca Mântuitor al lor (Romani 8:3). Mulţi israeliţi considerau că slujbele şi jertfele aveau în ele puterea de a-i elibera de păcat, dar Dumnezeu dorise să-i înveţe că nu aveau o valoare mai mare decât şarpele de aramă. Rolul lor era de a îndruma mintea spre Mântuitorul. Fie că era vorba de vindecarea rănilor, fie că era vorba de iertarea păcatelor, ei nu puteau face nimic altceva decât să arate credinţă în Darul lui Dumnezeu. Trebuia doar ca ei să privească şi să trăiască.
Poate că toți cei muşcaţi de şarpe întârziau să privească. Poate s-au întrebat cum se făcea că acel simbol de aramă avea putere. Poate că au cerut o explicaţie ştiinţifică. Dar nu s-a dat nicio explicaţie. Ei trebuiau să accepte Cuvântul lui Dumnezeu dat lor prin Moise. Dacă refuzau să privească, piereau.
Nu prin certuri şi discuţii se luminează un suflet. Trebuie să privim şi să trăim. Nicodim a primit învăţătura şi a luat-o cu el. A cercetat Scripturile într-alt fel, nu ca să discute o teorie, ci ca să primească viaţă pentru suflet. El a început să vadă Împărăţia cerului pe măsură ce s-a supus călăuzirii Duhului Sfânt.
Şi astăzi, mii de oameni au nevoie să înveţe acelaşi adevăr care i-a fost dat ca învăţătură lui Nicodim, prin simbolul cu şarpele înălţat. Ei se încred în ascultarea de Legea lui Dumnezeu ca să-i recomande pentru cer. Când sunt invitaţi să privească la Iisus şi să creadă că El îi mântuieşte numai prin harul Său, ei exclamă: „Cum poate să se facă aceasta?”
Asemenea lui Nicodim, trebuie să fim gata să intrăm în viaţă asemenea celui mai mare păcătos. Afară de Hristos, „nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele 4:12). Prin credinţă primim harul lui Dumnezeu, dar nu credinţa este mântuitorul nostru. Ea nu ne dă niciun câştig. Ea este numai mâna prin care ne prindem de Hristos şi ne însuşim meritele Lui, ceea ce înseamnă vindecare de păcat. Şi nici măcar nu putem să ne pocăim fără ajutorul Duhului Sfânt. Scriptura spune despre Hristos: „Pe acest Iisus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Faptele 5:31). Pocăinţa vine de la Hristos, tot aşa cum vine şi iertarea.
Prin urmare, cum suntem noi mântuiţi? „După cum Moise a înălţat şarpele în pustie”, tot aşa a fost înălţat şi Fiul omului şi toţi aceia care au fost înşelaţi şi muşcaţi de şarpe pot să privească şi să trăiască. „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Lumina care porneşte de la cruce descoperă iubirea lui Dumnezeu. Iubirea Lui ne atrage către Sine. Dacă nu ne împotrivim acestei atracţii, vom fi conduşi la piciorul crucii, plini de pocăinţă pentru păcatele care L-au răstignit pe Mântuitorul. După aceea, Duhul lui Dumnezeu aduce prin credinţă o nouă viaţă în suflet. Gândurile şi dorinţele sunt aduse în ascultare de voinţa lui Hristos. Inima şi mintea sunt create din nou, după chipul Aceluia care lucrează în noi ca să-Şi supună totul. Apoi se scrie Legea lui Dumnezeu în minte şi inimă şi putem zice împreună cu Hristos: „Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule” (Psalmii 40:8).
În convorbirea cu Nicodim, Iisus a descris planul de mântuire şi misiunea Lui în lume. În nicio altă cuvântare n-a descris El mai complet, pas cu pas, lucrarea ce trebuie să se facă în inima oamenilor care vor moşteni Împărăţia cerurilor. Chiar la începutul lucrării Lui, Hristos i-a descoperit adevărul unuia dintre membrii Sinedriului – mintea cea mai receptivă, un învăţător oficial al poporului. Dar conducătorii lui Israel n-au primit lumina. Nicodim a ascuns adevărul în inima sa şi, timp de trei ani, nu se părea că va aduce rod.
Dar Iisus cunoştea pământul în care aruncase sămânţa. Cuvintele spuse unui singur ascultător, în timpul nopţii, pe dealul singuratic, nu s-au pierdut. Pentru o vreme, Nicodim nu L-a mărturisit în public pe Hristos, dar a fost preocupat de viaţa Lui şi I-a cercetat învăţăturile. În sfatul Sinedriului, s-a opus neîncetat la uneltirile preoţilor de a-L distruge. Când, în cele din urmă, Iisus a fost înălţat pe cruce, Nicodim şi-a adus aminte de cele învăţate pe Muntele Măslinilor: „După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Lumina adusă de întrevederea aceea tainică a luminat crucea de pe Golgota şi Nicodim a recunoscut în Iisus pe Mântuitorul lumii.
După înălţarea Domnului, în timp ce ucenicii erau împrăştiaţi din cauza persecuţiilor, Nicodim a ieşit plin de curaj în faţă. El şi-a folosit averea pentru susţinerea bisericii care tocmai se născuse, atunci când iudeii se aşteptau ca, la moartea lui Iisus, să fie desfiinţată. În vremurile tulburi care aveau să vină, omul acesta, pe vremuri atât de fricos şi îndoielnic, urma să fie tare ca stânca, încurajând credinţa ucenicilor şi ajutându-i cu mijloace materiale pentru a duce Evanghelia mai departe. A fost batjocorit şi persecutat de aceia care îl onoraseră pe vremuri. A ajuns sărac în ce priveşte bunurile pământeşti, dar n-a scăzut în ce priveşte credinţa aceea care îşi avea începutul în noaptea în care a stat de vorbă cu Iisus.
Nicodim i-a povestit lui Ioan istoria acelei întâlniri şi, prin pana lui, a fost scrisă pentru învăţătura a milioane de oameni. Adevărurile spuse atunci au şi astăzi aceeaşi valoare ca în noaptea aceea solemnă pe dealul umbrit, când unul dintre mai-marii iudeilor a venit să înveţe calea vieţii de la Învăţătorul umil din Galileea.