Ai terminat de citit capitolul 16 – În templul Său, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/Fq7ooCZjg7tnA4gb9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 17 – Nicodim.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Nicodim avea o poziţie înaltă şi de mare răspundere în naţiunea iudeilor. Educaţia lui fusese dintre cele mai alese, avea talente puţin obişnuite şi era un membru onorat al Consiliului naţional. Împreună cu alţii, el fusese mişcat de învăţătura lui Iisus. Cu toate că era bogat, învăţat şi onorat, fusese atras în mod neînţeles de umilul Nazarinean. Învăţăturile pornite de pe buzele Mântuitorului îl impresionaseră foarte mult şi dorea să cunoască mai mult din aceste adevăruri minunate.
Autoritatea manifestată de Iisus la curăţirea templului deşteptase ura neîmpăcată a preoţilor şi a conducătorilor. Ei se temeau de puterea acestui străin. Îndrăzneala aceasta din partea unui galileean necunoscut nu trebuia să fie tolerată. Ei erau înclinaţi să pună capăt lucrării Lui. Dar nu toţi erau de acord cu acest plan. Unii se temeau să se împotrivească Aceluia care era călăuzit în mod vizibil de Duhul lui Dumnezeu. Îşi aminteau cum fuseseră omorâţi profeţii pentru că mustraseră păcatele conducătorilor lui Israel. Ştiau că robia neamului iudeu sub o naţiune păgână era urmarea respingerii cu încăpăţânare a mustrărilor lui Dumnezeu. Se temeau ca nu cumva, uneltind împotriva lui Iisus, preoţii şi conducătorii să apuce pe urmele părinţilor lor şi să aducă alte nenorociri asupra naţiunii. Şi Nicodim împărtăşea aceste simţăminte. Într-un consiliu al Sinedriului, când discutau măsurile pe care considerau că trebuie să le ia cu privire la Iisus, Nicodim a recomandat prevedere şi moderaţie. El a susţinut că, dacă Iisus era într-adevăr învestit cu autoritate de la Dumnezeu, ar fi fost primejdios ca ei să respingă avertizările Lui. Preoţii n-au îndrăznit să nesocotească acest sfat şi, pentru o vreme, n-au luat măsuri în mod deschis împotriva Mântuitorului.
De când auzise de Iisus, Nicodim începuse să studieze cu râvnă profeţiile despre Mesia şi, cu cât studia mai mult, cu atât era mai convins că El era Cel care trebuia să vină. Ca mulţi alţii din Israel, fusese întristat de profanarea templului. Fusese de faţă când Iisus îi izgonise pe cumpărători şi pe vânzători; văzuse manifestarea minunată a puterii dumnezeieşti; L-a văzut pe Mântuitorul primindu-i pe cei săraci şi vindecându-i pe cei bolnavi; văzuse privirea lor plină de bucurie şi ascultase cuvintele lor de laudă şi nu putea pune la îndoială faptul că Iisus din Nazaret era trimisul lui Dumnezeu.
El dorea din toată inima să stea de vorbă cu Iisus, dar se ferea să meargă la El în mod deschis. Ar fi fost prea umilitor pentru un conducător al iudeilor să manifeste simpatie pentru un învăţător până atunci atât de puţin cunoscut. Şi dacă vizita lui ar fi ajuns la cunoştinţa Sinedriului, ar fi făcut ca asupra lui să se reverse dispreţul şi bănuielile lor. Aşa că s-a hotărât să aibă o întâlnire tainică, scuzându-se pe motivul că, dacă ar fi mers în mod deschis, şi alţii ar fi urmat exemplul lui. Aflând prin cercetări anume făcute că locul unde Se retrage Mântuitorul este pe Muntele Măslinilor, el a aşteptat până când oraşul s-a cufundat în linişte şi, după aceea, L-a căutat.
În faţa lui Hristos, Nicodim a simţit o stranie timiditate, pe care a căutat să o ascundă sub o aparenţă de calm şi demnitate. „Învăţătorule”, zise el, „ştim că eşti un Învăţător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.” Vorbind de darurile deosebite pe care le avea Iisus ca învăţător, precum şi de puterea Lui uimitoare de a face minuni, el spera să netezească drumul spre această ocazie. Cuvintele lui aveau ca scop să exprime şi să producă încredere, dar, de fapt, exprimau necredinţă. El nu L-a recunoscut pe Iisus ca Mesia, ci numai ca pe un învăţător trimis de Dumnezeu.
În loc să răspundă la aceste cuvinte de salutare, Iisus Şi-a îndreptat privirea asupra vorbitorului ca şi când ar fi citit în sufletul lui. În înţelepciunea-I neţărmurită, a văzut în faţa Sa un om care căuta adevărul. El ştia pentru ce a venit Nicodim şi, cu dorinţa de a adânci şi mai mult convingerea care se găsea în mintea lui, i-a vorbit în mod direct, spunând solemn, dar blând: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3).
Nicodim venise la Domnul cu gândul să aibă o discuţie cu El, dar Iisus i-a vorbit despre principiile fundamentale ale adevărului. El i-a spus lui Nicodim: Nu de cunoştinţe teoretice ai nevoie atât de mult, ci de renaştere spirituală. Nu trebuie să-ţi satisfaci curiozitatea, ci să ai o inimă nouă. Trebuie să primeşti o viaţă nouă de sus, înainte de a putea aprecia lucrurile cereşti. Până când nu se produce această schimbare, care face toate lucrurile noi, nu-ţi va fi de niciun folos să discuţi autoritatea sau misiunea Mea.
Nicodim ascultase predica lui Ioan Botezătorul despre pocăinţă şi botez şi auzise cum îi îndruma pe oameni către Acela care trebuia să boteze cu Duhul Sfânt. El însuşi simţise că între iudei era o mare lipsă de viaţă spirituală, că erau stăpâniţi într-o mare măsură de bigotism şi de ambiţie lumească. Sperase după o stare de lucruri mai bună la venirea lui Mesia. Dar solia cercetătoare de inimă a lui Ioan Botezătorul nu lucrase în el convingerea de păcat. Era un fariseu dintre cei mai plini de râvnă şi se lăuda cu faptele lui bune. Era stimat mult pentru binefacerile şi dărnicia cu care susţinea serviciul din templu şi se simţea sigur de favoarea lui Dumnezeu. Se înfiora la gândul unei împărăţii care era atât de curată, încât el, în starea lui actuală, să nu o poată vedea.
Vorbirea figurată despre naşterea din nou pe care o folosise Iisus nu era cu totul străină pentru Nicodim. Cei convertiţi de la păgânism la credinţa lui Israel erau adesea asemănaţi cu nişte copii de curând născuţi. De aceea, el a înţeles că vorbele lui Iisus nu trebuiau luate în sens literal. Dar, în virtutea naşterii sale ca israelit, el credea că este sigur de un loc în Împărăţia lui Dumnezeu. Credea că nu are nevoie de schimbare. De aceea a fost surprins de cuvintele Mântuitorului. Mai mult, se simţea iritat de aplicarea lor la persoana sa. Îngâmfarea fariseului se lupta cu dorinţa sinceră a căutătorului după adevăr. S-a mirat că Hristos îi vorbeşte în felul acesta, fără a respecta poziţia lui de conducător în Israel.
Luat prin surprindere, i-a răspuns lui Hristos în cuvinte pline de ironie: „Cum se poate naşte un om bătrân?” Asemenea multora, când li se prezintă adevăruri tăioase, a ieșit la iveală faptul că omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului Sfânt. În el nu este nimic care să răspundă la lucrurile spirituale, pentru că lucrurile spirituale se judecă spiritual.
Dar Mântuitorul n-a răspuns argumentelor lui cu explicaţii. Ridicându-Şi mâna cu demnitate solemnă, El a rostit adevărul cu o siguranţă şi mai mare: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” Nicodim ştia că Iisus vorbea acum despre botezul cu apă şi despre înnoirea inimii prin Duhul lui Dumnezeu. El era convins că se află în faţa Aceluia despre care profetizase mai înainte Ioan Botezătorul.
Iisus a continuat: „Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh.” Din fire, inima este rea şi „cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul” (Iov 14:4). Nicio născocire omenească nu poate găsi un leac pentru sufletul păcătos. „Umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.” „Din inimă ies gândurile rele, uciderile, adulterele, desfrânările, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele” (Romani 8:7; Matei 15:19). Mai înainte ca pârâul să devină curat, trebuie curăţit izvorul inimii. Acela care încearcă să ajungă la cer prin faptele lui de păzire a Legii încearcă o imposibilitate. Nu este nicio siguranţă pentru acela care are o religie legalistă, o formă de evlavie. Viaţa de creştin nu este o modificare sau o îmbunătăţire a celei vechi, ci o transformare a firii. Se produce moartea faţă de eu şi faţă de păcat şi apare o viaţă cu totul nouă. Schimbarea aceasta nu se poate produce decât prin lucrarea puternică a Duhului Sfânt.
Nicodim era încă nedumerit şi Iisus a folosit vântul ca ilustraţie pentru cuvintele Sale: „Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.”
Vântul se aude prin ramurile pomilor, fremătând printre frunze şi flori, dar nu se vede şi nimeni nu ştie de unde vine sau unde se duce. Tot aşa este şi cu lucrarea Duhului Sfânt asupra inimii. Nu poate fi explicată mai mult decât mişcarea vântului. Poate că omul nu este în stare să spună timpul sau locul convertirii sale sau să identifice toate amănuntele lucrării de întoarcere la Dumnezeu, dar lucrul acesta nu dovedeşte că nu este convertit. Printr-un mijloc tot atât de nevăzut ca şi vântul, Hristos lucrează continuu asupra inimii. Puţin câte puţin, poate fără ca destinatarul lor să-şi dea seama, se produc impresii care tind să atragă sufletul la Hristos. Acestea pot să vină prin meditaţie asupra Lui, prin citirea Scripturilor sau prin auzirea Cuvântului de la un predicator. Deodată, când Duhul vine cu un apel mai direct, sufletul se predă lui Iisus, plin de bucurie. Mulţi numesc aceasta o convertire bruscă, dar ea este rezultatul lucrării îndelungate a Duhului lui Dumnezeu, o lucrare făcută cu multă răbdare.
Cu toate că nu se vede, vântul produce efecte văzute şi simţite. La fel şi lucrarea Duhului asupra sufletului se descoperă în fiecare faptă a aceluia care a simţit puterea Lui salvatoare. Când ia inima în stăpânire, Duhul lui Dumnezeu transformă viaţa. Gândurile păcătoase sunt înlăturate, faptele rele sunt părăsite, iubirea, umilinţa şi pacea iau locul mâniei, invidiei şi certurilor. Bucuria ia locul întristării, iar faţa oglindeşte lumina cerească. Nimeni nu vede mâna care ridică povara, nimeni nu vede lumina care se coboară de sus. Binecuvântarea vine atunci când sufletul se predă prin credinţă lui Dumnezeu. Apoi, acea putere pe care niciun ochi omenesc nu o poate vedea creează o făptură nouă, după chipul lui Dumnezeu.