Mulţimea care fugise din curtea templului, după câtva timp, a venit încet înapoi. În parte, oamenii îşi reveniseră din panica ce pusese stăpânire pe ei, dar faţa lor exprima nehotărâre şi timiditate. Ei au privit cu uimire la lucrările lui Iisus şi erau convinşi că se împlinesc cu El profeţiile cu privire la Mesia. Păcatul profanării templului le revenea în mare parte preoţilor. Numai ei erau vinovaţi pentru schimbarea curții templului într-un loc de negustorie. Poporul aproape că nu era vinovat. Oamenii erau impresionaţi de autoritatea divină a lui Hristos, dar influenţa preoţilor şi a conducătorilor îi stăpânea. Ei au privit misiunea Lui ca pe ceva nou şi au pus la îndoială dreptul Lui de a Se amesteca în ceea ce rânduise autorităţile templului. Se simţeau chiar ofensaţi că se oprise vânzarea şi, astfel, au desconsiderat convingerile aduse de Duhul Sfânt.
Mai mult decât toţi ceilalţi, preoţii şi conducătorii ar fi trebuit să vadă în Iisus pe Unsul Domnului, deoarece în mâinile lor erau cărţile sfinte, care descriau misiunea Lui, şi ei ştiau că la curăţirea templului s-a manifestat o putere mai mult decât omenească. Oricât de mult L-ar fi urât pe Iisus, nu puteau să scape de ideea că El era un profet trimis de Dumnezeu, ca să restatornicească sfinţenia templului. Cu respectul pe care-l aducea teama aceasta, au mers la El şi L-au întrebat: „Prin ce minune ne arăţi că ai putere să faci astfel de lucruri?”
Iisus le arătase semnul. Prin faptul că a potopit cu lumină inima lor şi a făcut în faţa lor lucrările pe care trebuia să le facă Mesia, le dăduse dovada convingătoare despre caracterul Lui. De data aceasta, când I-au cerut un semn, El le-a răspuns printr-o parabolă, arătând că El a citit răutatea lor şi a văzut până unde are să-i ducă. „Stricaţi templul acesta”, le-a zis Iisus, „şi în trei zile, îl voi ridica.”
Aceste cuvinte însemnau două lucruri. El vorbea nu numai de nimicirea templului şi a serviciului religios iudaic, ci şi de moartea Sa, nimicirea templului corpului Său. Lucrul acesta îl complotau iudeii chiar de pe atunci. Când s-au întors la templu, preoţii şi conducătorii erau hotărâţi să-L omoare pe Iisus şi să scape astfel de Acela care-i tulbura. Cu toate acestea, când El le-a spus ce au ei de gând, nu L-au înţeles. Ei au aplicat cuvintele Lui numai la Templul din Ierusalim şi, plini de indignare, au strigat: „Au trebuit patruzeci şi şase de ani ca să se zidească Templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?” Acum au considerat că Iisus le dăduse dovada că nu trebuiau să creadă în El şi s-au hotărât şi mai mult să-L renege.
Hristos nu căutase ca vorbele Lui să fie înţelese atunci de iudeii necredincioşi şi nici chiar de ucenici. El ştia că ele vor fi rău interpretate de vrăjmaşi şi că vor fi întoarse împotriva Lui. La judecată, cuvintele acestea urmau să fie aduse ca o acuzaţie, iar pe Golgota urmau să Îi fie azvârlite în faţă, ca o insultă. Dar, dacă le-ar fi explicat acum, ar fi însemnat să le vorbească ucenicilor despre suferinţele Sale şi să aducă asupra lor o întristare pe care acum n-o puteau suporta. O explicare a lor le-ar fi arătat înainte de vreme iudeilor urmările prejudecăţii şi necredinţei lor. Din clipa aceea, ei au pornit pe o cale pe care urmau să meargă neîncetat, ducându-L, în cele din urmă, ca pe un miel la înjunghiere.
Cuvintele acestea ale lui Hristos au fost rostite pentru binele acelora care aveau să creadă în El. El ştia că ele urmau să fie repetate. Rostite la Paşte, urmau să fie auzite de mii de oameni şi să fie duse în toate părţile pământului. După învierea Lui din morţi, însemnătatea lor urma să fie cunoscută. Pentru mulţi, ele urmau să fie o dovadă hotărâtoare a dumnezeirii Lui.
Din cauza nepriceperii lor spirituale, de multe ori, nici ucenicii lui Iisus nu înţelegeau învăţăturile Lui. Dar multe învăţături de felul acesta aveau să fie lămurite de evenimentele care aveau să se petreacă mai târziu. Când n-a mai fost cu ei, cuvintele Lui au fost o îmbărbătare pentru inima lor.
În ce priveşte legătura cu Templul din Ierusalim, cuvintele Mântuitorului: „Stricaţi templul acesta şi, în trei zile, îl voi ridica” aveau o însemnătate mai adâncă decât puteau să înţeleagă ascultătorii. Hristos era temelia şi viaţa templului. Serviciile care aveau loc acolo simbolizau jertfa Fiului lui Dumnezeu. Preoţia era rânduită să reprezinte caracterul de mijlocire al lucrării lui Hristos. Întregul plan al slujbei, al jertfelor, era o umbră a morţii Mântuitorului pentru răscumpărarea lumii. Din momentul în care marele eveniment, spre care arătau de atâtea veacuri aceste sacrificii, urma să fie îndeplinit, ele nu mai aveau nicio valoare.
Întrucât întregul ritual era numai un simbol al lui Hristos, nu avea nicio valoare fără El. Atunci când au pecetluit lepădarea lui Hristos, dându-L la moarte, iudeii au lepădat tot ce dădea însemnătate templului şi slujbelor lui. Sfinţenia lui se depărtase. Era sortit distrugerii. Din ziua aceea, darurile pentru jertfe şi slujbele din templu în legătură cu jertfele nu mai aveau niciun rost. Ca şi sacrificiul lui Cain, ele nu mai exprimau credinţa în Mântuitorul. Dându-L pe Hristos la moarte, iudeii distrugeau de fapt templul. La răstignirea lui Hristos, perdeaua dinăuntrul templului a fost sfâşiată de sus până jos, dând dovadă că marele sacrificiu final fusese adus şi că sistemul jertfelor se terminase pentru totdeauna.
„În trei zile îl voi ridica.” La moartea Mântuitorului, puterile întunericului păreau că au câştigat biruinţa şi se bucurau de triumful lor. Dar, din mormântul deschis al lui Iosif, Iisus S-a ridicat ca biruitor. „A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii după ce a ieşit biruitor asupra lor” (Coloseni 2:15). În virtutea morţii şi învierii Lui, El S-a făcut slujitor al „adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul” (Evrei 8:2). Tabernaculul iudeilor a fost înălţat de oameni, oamenii au clădit templul iudeilor; dar sanctuarul de sus, după modelul căruia fusese făcut cel pământesc, n-a fost ridicat de un arhitect omenesc. „Iată că un Om, al cărui nume este Odrasla… va zidi Templul Domnului, va purta podoabă împărătească, va şedea şi va stăpâni pe scaunul Lui de domnie, va fi preot pe scaunul Lui de domnie” (Zaharia 6:12,13).
Serviciul jertfelor care arătau spre Hristos a trecut, dar ochii oamenilor au fost îndreptaţi către adevărata jertfă pentru păcatele lumii. Preoţia pământească a încetat, dar noi privim la Iisus, slujitorul noului legământ, şi la „sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel”. „Drumul în Locul Preasfânt nu era încă deschis câtă vreme stătea în picioare cortul dintâi. […] Dar Hristos a venit ca Mare-Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini […] şi a intrat o dată pentru totdeauna în Locul Preasfânt […] cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică” (Evrei 12:24; 9:8-12).
„De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7:25). Cu toate că lucrarea de mijlocire avea să fie mutată din templul pământesc în cel ceresc, cu toate că sanctuarul şi Marele nostru Preot urmau să nu mai poată fi văzuţi de ochiul omenesc, ucenicii nu aveau să sufere prin aceasta nicio pierdere. Din cauza lipsei Mântuitorului, ei nu urmau să simtă vreo întrerupere a legăturilor şi nici slăbirea puterilor. În timp ce Iisus slujeşte în sanctuarul de sus, El este, prin Duhul Lui cel Sfânt, şi Slujitor în biserica de pe pământ. Pentru ochiul fizic, El este departe, dar de fapt se împlineşte făgăduinţa pe care El a dat-o la înălţare: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20). În timp ce slujitorii Lui mai mici primesc putere de la El, prezenţa Lui întăritoare este întotdeauna cu biserica Lui.
„Astfel, fiindcă avem un Mare-Preot însemnat, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare-Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care, în toate lucrurile, a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4:14-16).