Coborând încet pe scări şi ridicând biciul, intră în locul acela şi le porunceşte celor ce stăteau acolo pentru negustorie să plece din templu. Cu un zel şi cu o severitate pe care nu le manifestase niciodată mai înainte, El răstoarnă mesele schimbătorilor. Banii se varsă, sunând ascuţit pe marmura pavajului. Niciunul nu îndrăzneşte să pună la îndoială autoritatea Lui. Niciunul nu îndrăzneşte să se plece pentru a-şi aduna banii câştigaţi prin înşelăciune. Iisus nu loveşte cu biciul, dar, în mâna Lui, biciul acela simplu pare îngrozitor, ca o sabie de foc. Slujitorii templului, preoţii speculanţi, samsarii şi negustorii de vite, împreună cu oile şi boii lor, fug din locul acela cu unica dorinţă de a scăpa de prezenţa Lui acuzatoare.
Un sentiment de panică străbate mulţimea care simte cum trece peste ea umbra dumnezeirii Lui. Strigăte de groază ies de pe sute de buze palide. Până şi ucenicii tremură, uluiţi de cuvintele şi purtarea lui Iisus, aşa de neobişnuite la El. Îşi amintesc ce stă scris despre El: „Râvna Casei Tale Mă mănâncă” (Psalmii 69:9). Foarte repede, templul Domnului este golit de gloata zgomotoasă şi de mărfurile ei. Curţile sunt curăţate de negoţul acela josnic şi, în locul scenelor de mai înainte, se aşterne o linişte adâncă şi solemnă. Prezenţa Domnului, care sfinţise pe vremuri muntele, a sfinţit acum templul ridicat în cinstea Sa.
Prin curăţirea templului, Iisus Şi-a anunţat misiunea Sa mesianică şi Şi-a început lucrarea. Templul acela, înălţat pentru ca Domnul să sălăşluiască în el, avea ca scop să fie o învăţătură vie pentru Israel şi pentru lume. Scopul lui Dumnezeu din veacurile veşnice a fost ca fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care Creatorul să locuiască. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu. Fiind întunecată şi pervertită de rele, inima omului n-a mai descoperit slava Celui Sfânt. Dar planul Cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în corp omenesc şi, prin harul salvator, inima omului devine din nou templul Său. Dumnezeu voia ca Templul din Ierusalim să fie o mărturie continuă despre destinul înalt pus în faţa fiecărei fiinţe. Dar iudeii n-au înţeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Spiritului lui Dumnezeu. Curţile Templului din Ierusalim, pline de zgomot şi negustorie nesfântă, reprezentau prea bine templul inimii, întinat de prezenţa patimilor senzuale şi de gânduri nesfinte. Prin curăţirea templului de cumpărătorii şi vânzătorii lumii, Iisus a făcut cunoscută misiunea Lui de a curăţa inima de murdăria păcatului – de dorinţele pământeşti, de plăcerile egoiste şi de obiceiurile rele care strică sufletul. „Deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul” (Maleahi 3:1-3).
„Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci Templul lui Dumnezeu este sfânt, şi aşa sunteţi voi” (1 Corinteni 3:16,17). Niciun om nu poate scăpa singur de relele care au pus stăpânire pe inima lui. Numai Hristos poate curăţi templul sufletului. Dar El nu va forţa intrarea. El nu vine în inimă ca în templul de pe vremuri, ci zice: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el, cu Mine” (Apocalipsa 3:20). El va veni nu numai pentru o zi, deoarece spune: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor… şi ei vor fi poporul Meu.” „Va călca în picioare nelegiuirile noastre şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor” (2 Corinteni 6:16; Mica 7:19). Prezenţa Lui va curăţi şi va sfinţi sufletul, aşa încât să poată fi „un templu sfânt în Domnul” şi „un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Efeseni 2:21,22).
Stăpâniţi de groază, preoţii şi conducătorii au fugit din curtea templului şi din faţa privirii cercetătoare, care le citea inimile. În fuga lor, i-au întâlnit pe alţii care mergeau spre templu şi au stăruit ca ei să se întoarcă, povestindu-le ce au văzut şi auzit. Hristos privea la oamenii aceştia fugari cu multă milă pentru teama şi neştiinţa lor în ceea ce priveşte adevărata închinare. În scena aceasta, El a văzut simbolizată împrăştierea întregii naţiuni iudaice din cauza nelegiuirii şi nepocăinţei ei.
Şi pentru ce au fugit preoţii din templu? De ce nu au stat să se apere? Cel care le poruncise să plece era fiul unui tâmplar, un galileean sărac, fără titluri şi fără putere pământească. De ce nu I s-au împotrivit? Pentru ce şi-au părăsit câştigul adunat cu atâta nelegiuire şi au fugit la porunca Unuia a cărui înfăţişare era atât de umilă?
Hristos a vorbit cu autoritatea unui împărat, iar în înfăţişarea şi în tonul glasului Său era ceva căruia n-aveau putere să i se împotrivească. Când s-a auzit porunca, şi-au dat seama, ca niciodată mai înainte, că sunt cu adevărat făţarnici şi hoţi. Când dumnezeirea a strălucit prin corpul omenesc, nu au văzut numai indignarea pe faţa lui Hristos, ci şi-au dat seama de importanţa cuvintelor Lui. Ei se simţeau ca în faţa tronului veşnicului Judecător, cu sentinţa hotărâtă atât pentru viaţa aceasta, cât şi pentru cea viitoare. Pentru o vreme au fost convinşi că Hristos este un profet şi mulţi au crezut că El este Mesia. Duhul Sfânt a făcut să se lumineze brusc în mintea lor înţelesul cuvintelor profeţilor cu privire la Hristos. Se vor supune ei acestor convingeri?
Să se pocăiască nu voiau. Ştiau că fusese trezită mila lui Hristos pentru cei săraci. Ştiau foarte bine că erau vinovaţi de înşelăciune în purtarea lor faţă de oameni. Ei Îl urau acum pe Hristos, pentru că El le citise gândul. Mustrarea în faţa mulţimii fusese umilitoare pentru îngâmfarea lor şi îi făcea să fie geloşi pentru influenţa Lui crescândă între oameni. Ei s-au hotărât să-L provoace să spună cu ce putere i-a dat afară şi cine I-a dat această putere.
Încet şi gânditori, dar cu inima plină de ură, ei s-au întors la templu. Dar ce schimbare se făcuse acolo în lipsa lor! Când ei fugiseră, săracii rămăseseră pe loc, iar acum priveau la Iisus, al cărui chip exprima iubire şi milă. Cu lacrimi în ochi, El le-a spus celor din jurul Său: „Nu vă temeţi, Eu vă voi mântui, iar voi Mă veţi slăvi. Pentru aceasta am venit în lume.”
Oamenii se îngrămădeau în faţa lui Iisus şi-L rugau stăruitor, în cuvinte pline de durere: „Învățătorule, binecuvântează-mă.” Urechea Lui auzea orice strigăt. Cu o milă mai mare decât a unei mame duioase, El Se apleca asupra copilaşilor suferinzi. Toţi erau luaţi în seamă. Toţi cei de faţă au fost vindecaţi de bolile lor. Muţilor li s-au deschis buzele şi ei au început să-L laude pe Domnul; orbilor li s-a dat vederea şi ei L-au privit pe Vindecătorul lor. Inima tuturor suferinzilor a fost umplută de bucurie.
Când preoţii şi slujbaşii templului au privit această mare lucrare, ce revelaţie au fost pentru ei cuvintele care le-au izbit auzul! Oamenii povesteau ce dureri suferiseră mai înainte, disperarea în care erau, povesteau despre zilele lor de chin şi nopţile lipsite de somn. Când părea că ultima licărire de nădejde pierise, le-a venit şi lor vindecarea prin Iisus Hristos. „Povara a fost prea grea, zicea unul, dar am găsit pe Cineva care m-a ajutat. El este Hristosul lui Dumnezeu şi eu îmi voi consacra viaţa ca să-L slujesc pe El.” Părinţii le spuneau copiilor: „El v-a salvat viaţa. Acum înălţaţi-vă glasul şi lăudaţi-L.” Glasurile copiilor şi ale tinerilor, ale taţilor şi ale mamelor, ale prietenilor şi ale tuturor celor care fuseseră de faţă s-au unit în mulţumire şi laudă. Inima le era plină de speranţă şi de bucurie. Pacea venise în sufletul lor. Erau vindecaţi la corp şi la suflet şi se reîntorceau acasă, vestind pretutindeni iubirea cea mare a lui Iisus.
La răstignirea lui Hristos, cei care fuseseră vindecaţi în felul acesta nu s-au unit cu gloata turbată pe când striga: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” Ei Îl iubeau pe Iisus, pentru că simţiseră iubirea Lui cea mare şi puterea Lui era minunată. Ei ştiau că El este Mântuitorul lor, deoarece le dăduse sănătate trupească şi sufletească. Aceştia au ascultat predica apostolilor şi Cuvântul lui Dumnezeu, care le-a pătruns în inimă, le-a dat pricepere. Ei s-au făcut purtători ai harului lui Dumnezeu şi unelte ale mântuirii Sale.