Când Templul din Ierusalim a fost rezidit, în timpul lui Ezra, samaritenii au vrut să dea şi ei ajutor. Li s-a refuzat însă acest privilegiu şi de atunci a izbucnit o dușmănie cruntă între cele două popoare. Samaritenii au clădit un templu rival pe muntele Garizim. Aici se închinau lui Dumnezeu după ritualul mozaic, deşi nu renunţaseră deplin la idolatrie. Dar peste ei au venit dezastre, templul lor a fost dărâmat de vrăjmaşi şi părea că se află sub blestem; cu toate acestea, se ţineau de tradiţiile şi de formele lor de închinare. Ei nu voiau să recunoască Templul de la Ierusalim ca locaş al lui Dumnezeu, nici să admită că religia iudeilor era superioară religiei lor.
Răspunzându-i femeii, Iisus i-a zis: „Crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi, noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei.” Iisus îi dovedise că era liber de prejudecăţile iudeilor faţă de samariteni. Acum căuta să risipească prejudecata femeii samaritene împotriva iudeilor. Deşi amintise faptul că religia samaritenilor era stricată din cauza idolatriei, El a spus că adevărurile cele mai mari cu privire la mântuire le-au fost încredinţate iudeilor şi că dintre ei trebuia să vină Mesia. În scrierile sacre, ei aveau o descriere clară a caracterului lui Dumnezeu şi a principiilor guvernării Sale. Iisus Se aşeza între iudei ca între aceia cărora Dumnezeu le dăduse o dreaptă cunoştinţă despre Sine.
El dorea să înalţe gândurile femeii deasupra lucrurilor care priveau ceremoniile şi formele, deasupra controverselor. „Vine ceasul”, a zis El, „şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi adevăr, fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh şi cine se închină Lui trebuie să se închine în duh şi adevăr.”
Aici este făcut cunoscut acelaşi adevăr pe care Domnul Iisus i l-a descoperit şi lui Nicodim când a zis: „Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3). Oamenii nu ajung în comuniune cu Cerul mergând la un munte sfânt sau la un templu sacru. Religia nu trebuie să fie mărginită la forme şi ceremonii exterioare. Religia care vine de la Dumnezeu este singura religie care duce la Dumnezeu. Pentru a-L sluji corect, trebuie să fim născuţi din Duhul Sfânt. Acesta va curăţi inima şi va înnoi mintea, dându-ne o nouă putere de a-L cunoaşte şi a-L iubi pe Dumnezeu. Acesta ne va face să ascultăm de bunăvoie de toate cerinţele Lui. Aceasta este adevărata închinare. Ea este rodul lucrării Duhului Sfânt. Toate rugăciunile sincere sunt inspirate de Duhul şi asemenea rugăciuni sunt plăcute lui Dumnezeu. Oriunde un suflet Îl caută pe Dumnezeu, se manifestă lucrarea Duhului şi Dumnezeu Se descoperă acelui suflet. Deoarece asemenea închinători caută, El aşteaptă să-i primească şi să facă din ei fiii şi fiicele Lui.
În timp ce vorbea cu Iisus, femeia a fost impresionată de cuvintele Lui. Ea nu auzise niciodată asemenea lucruri nici de la preoţii poporului ei şi nici de la iudei. Când i-a fost descris trecutul, şi-a dat seama de lipsa ei cea mare. A simţit setea sufletului, pe care apele fântânii din Sihar n-o puteau stinge niciodată. Nimic din ceea ce întâlnise până aici n-a atras-o către o ţintă mai înaltă. Iisus a convins-o că citea tainele vieţii ei şi, cu toate acestea, a simţit că îi este prieten, că este plin de milă şi de iubire. În timp ce curăţia prezenţei Lui îi condamnase păcatul, El nu rostise niciun cuvânt de acuzare, dar îi vorbise de harul Lui care-i putea înnoi sufletul. Ea a început să se convingă de natura Lui. În mintea ei s-a ridicat întrebarea: „Nu cumva acesta este Mesia aşteptat de atâta vreme?” Ea a zis: „Ştiu că are să vină Mesia (căruia I se zice Hristos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile.” Iisus i-a răspuns: „Eu, cel care vorbesc cu tine, sunt Acela.”
Când femeia a auzit aceste cuvinte, în inima ei a răsărit credinţa. Ea a primit vestea cea minunată din gura Învăţătorului divin.
Femeia aceasta era capabilă să înţeleagă. Era gata să primească cea mai nobilă descoperire, pentru că se interesa de Scripturi şi Duhul Sfânt îi pregătise mintea pentru a primi mai multă lumină. Studiase făgăduinţa Vechiului Testament: „Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un proroc ca mine: să ascultaţi de El!” (Deuteronomul 18:15). Ea dorea să înţeleagă această profeţie. Mintea i-a fost deodată luminată. Apa vieţii, viaţa spirituală pe care Hristos o dă fiecărui suflet însetat, a început să ţâşnească în inima ei. Duhul Domnului lucra în ea.
Declaraţia clară făcută de Hristos acestei femei nu putea fi făcută unui iudeu plin de îndreptăţire de sine. Hristos era mult mai rezervat când vorbea faţă de ei. Ceea ce a fost oprit de la iudei, ceea ce mai târziu chiar ucenicii au păstrat în taină, a fost descoperit faţă de ea. Iisus a văzut că ea va folosi cunoştinţele câştigate pentru a le face şi altora parte de harul Lui.
Când s-au întors, ucenicii au fost surprinşi văzând că Mântuitorul vorbea cu femeia. El nu luase apa răcoritoare pe care o dorise şi nici nu S-a oprit să mănânce din hrana adusă de ucenicii Lui. După ce femeia a plecat, ucenicii L-au rugat să mănânce. L-au văzut tăcut, absorbit în meditare. Faţa Lui strălucea de lumină şi se temeau să nu-L întrerupă din legătura cu Cerul. Dar ştiau că este obosit şi că-I este foame, aşa că au socotit ca o datorie a lor să-I reamintească de nevoile Lui fizice. Iisus a recunoscut interesul lor plin de iubire şi a zis: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoaşteţi”.
Ucenicii s-au întrebat cine I-ar fi putut aduce de mâncare, dar El le-a explicat: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui” (Ioan 4:34). Când cuvintele Lui au deşteptat conştiinţa femeii, Iisus S-a bucurat. A văzut că ea bea din apa vieţii şi atunci foamea şi setea Lui au fost satisfăcute. Împlinirea misiunii, pentru realizarea căreia părăsise cerul, Îl îmbărbăta pe Mântuitorul în lucrarea Lui şi-L înălţa mai presus de nevoile omeneşti. Când slujea unui suflet flămând şi însetat după adevăr, era mai plăcut pentru El decât să mănânce sau să bea. Pentru El, aceasta era o mângâiere şi o înviorare. Facerea de bine era viaţă pentru sufletul Lui.
Răscumpărătorul nostru însetează după recunoştinţă. El flămânzeşte după simpatia şi iubirea acelora pe care i-a răscumpărat cu sângele Său. El aşteaptă cu o dorinţă de nespus ca ei să vină la El şi să aibă viaţă. După cum mama aşteaptă zâmbetul de recunoaştere de la copilaşul ei, care este un semn că inteligenţa se dezvoltă, aşa şi Hristos caută să vadă expresia de iubire recunoscătoare, care să arate că viaţa spirituală a început în suflet.
Femeia s-a umplut de bucurie când a ascultat cuvintele lui Hristos. Descoperirea minunată aproape că a copleşit-o. Lăsând vasul de apă, s-a întors în cetate să ducă vestea şi altora. Iisus cunoştea cauza plecării. Faptul că ea lăsase vasul de apă spunea, fără îndoială, ce efect au avut cuvintele Lui. Dorinţa arzătoare a sufletului ei era să primească apa vie. Ea uitase de ce venise la fântână, uitase de setea Mântuitorului, pe care dorise să o împlinească. Cu inima prea plină de bucurie, ea s-a grăbit să le ducă şi altora lumina preţioasă pe care o primise.
„Veniţi de vedeţi un Om care mi-a spus tot ce am făcut”, le-a spus ea oamenilor din cetate. „Nu cumva este acesta Hristosul?” Cuvintele ei le-au atins inimile. Pe faţa ei era o nouă expresie, întreaga ei înfăţişare se schimbase. Ar fi vrut şi ei să-L vadă pe Iisus. „Au ieşit din cetate şi veneau spre El.”
Pe când stătea încă pe marginea fântânii, Iisus a privit peste holdele întinse în faţa lor. Verdele delicat era mângâiat de auriul luminii soarelui. Arătându-le ucenicilor Săi această scenă, Iisus a folosit-o ca simbol: „Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni până la seceriş? Iată, Eu vă spun: Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş.” În timp ce vorbea, El Se uita la grupele care veneau spre fântână. Mai erau patru luni până la seceratul grâului, dar aici se găsea o recoltă gata pentru seceriş.
„Cine seceră”, a zis El, „primeşte o plată şi strânge rod pentru viaţa veşnică; pentru ca şi cel ce seamănă, şi cel ce seceră să se bucure în acelaşi timp. Căci în această privinţă este adevărată zicerea: «Unul seamănă, iar altul seceră.»” Aici, Domnul Hristos arată serviciul sfânt datorat lui Dumnezeu de cei ce primesc Evanghelia. Ei trebuie să fie instrumentele Lui vii. El cere o slujire individuală. Şi fie că semănăm, fie că secerăm, lucrăm pentru Dumnezeu. Unul seamănă sămânţa, altul adună recolta şi amândoi – atât secerătorul, cât şi semănătorul – primesc o plată. Ei se bucură împreună de răsplata muncii lor.