Ai terminat de citit capitolul 18 – „Trebuie ca El să crească”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/9oKTuduRmoXFRKLN9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 19 – La fântâna lui Iacov.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
În drum spre Galileea, Iisus a trecut prin Samaria. La prânz, a ajuns în frumoasa vale a Sihemului. La intrarea acestei văi se afla fântâna lui Iacov. Obosit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână, în timp ce ucenicii Săi s-au dus să cumpere de mâncare.
Iudeii şi samaritenii erau în mare vrăjmăşie şi, pe cât era cu putinţă, evitau legăturile unii cu alţiii. În caz de nevoie, comerţul cu samaritenii era socotit de rabini ca fiind legal, dar era condamnată orice legătură socială cu ei. Un iudeu n-ar fi cerut cu împrumut de la samariteni şi n-ar fi primit de la ei o binefacere, nici măcar o bucăţică de pâine sau un pahar cu apă. Mergând să cumpere hrană, ucenicii lucrau în armonie cu obiceiul naţiunii lor. Dar, dincolo de aceasta, nu treceau. Să ceară de la un samaritean să le facă bine sau ei să-l ajute nu intra nici în mintea ucenicilor lui Hristos.
Când S-a aşezat pe marginea fântânii, Iisus era slăbit de foame şi sete. Călătoria începută dis-de-dimineaţă fusese lungă şi acum soarele de la amiază Îl toropise. Setea Lui creştea şi mai mult gândindu-Se la apa rece şi înviorătoare, care era atât de aproape şi, cu toate acestea, atât de inaccesibilă pentru El, deoarece n-avea nici frânghie, nici vas, iar fântâna era adâncă. El era la fel ca toți ceilalţi oameni şi aştepta ca vreo persoană să vină să scoată apă.
O femeie din Samaria s-a apropiat şi, părând că nu ia seama la prezenţa Lui, şi-a umplut urciorul cu apă. Când s-a întors să plece, Iisus i-a cerut să-I dea de băut. Un oriental n-ar fi refuzat un astfel de lucru. În Răsărit, apa era numită „darul lui Dumnezeu”. A da de băut unui călător însetat era o datorie atât de sfântă, încât arabii din deşert şi-ar fi părăsit drumul numai pentru scopul acesta. Ura dintre iudei şi samariteni o oprea pe femeie să-I facă un bine lui Iisus, dar Mântuitorul căuta un drum către inima ei şi, cu tactul izvorât din iubirea Sa divină, a cerut, nu a oferit, o facere de bine. Un dar oferit ar fi fost refuzat, dar încrederea trezeşte încredere. Împăratul cerului a venit la această fiinţă dispreţuită, cerându-i un serviciu. Acela care a făcut oceanul, care stăpâneşte apele adâncului celui mare, Acela care a deschis izvoarele şi pâraiele pământului Se odihnea la fântâna lui Iacov fiindcă era obosit şi avea nevoie de bunăvoinţa unui străin pentru a primi apă în dar.
Femeia a văzut că Iisus era iudeu. Surprinsă, a uitat să-I împlinească cererea şi a încercat să-I ceară un motiv pentru aceasta. „Cum se face”, a zis ea, „Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteană?”
Iisus a răspuns: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: «Dă-Mi să beau!» tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie.” Te miri că am cerut de la tine un bine atât de mic, cum ar fi să scoţi apă din fântână. Dacă ai fi cerut de la Mine, ţi-aş fi dat să bei din apa vieţii veşnice.
Femeia n-a înţeles cuvintele lui Hristos, dar a simţit importanţa lor solemnă. Purtarea ei uşuratică şi batjocoritoare a început să se schimbe. Crezând că Iisus vorbea despre fântâna la care se afla, femeia I-a zis: „Doamne, n-ai cu ce să scoţi apă şi fântâna este adâncă, de unde ai putea să ai dar această apă vie? Eşti Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta şi a băut din ea el însuşi?” În faţa ei vedea un biet călător însetat, obosit de cale şi prăfuit. În minte, L-a comparat cu respectatul patriarh Iacov. Cultiva gândul atât de firesc că n-ar mai exista o fântână mai bună ca aceea dată de părinţi. Ea privea înapoi, la părinţi, şi înainte, spre venirea lui Mesia, cu toate că Nădejdea părinţilor, Mesia în persoană, era lângă ea şi ea nu-L recunoştea. Şi astăzi, atâtea fiinţe însetate se găsesc lângă fântâna cu apă vie şi, cu toate acestea, caută să se depărteze de Izvorul vieţii! „Să nu zici în inima ta. Cine se va sui în cer? (Să pogoare adică pe Hristos din cer.) Sau: Cine se va pogorî în adânc? (Să scoale adică pe Hristos din morţi.) […] Cuvântul este aproape de tine, în gura ta şi în inima ta. […] Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Iisus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit” (Romani 10:6-9).
Iisus n-a răspuns îndată la întrebarea cu privire la Sine, ci, cu seriozitate solemnă, a zis: „Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.”
Acela care caută să-şi stingă setea la fântânile acestei lumi va bea numai ca să înseteze iarăşi. Pretutindeni se găsesc oameni nemulţumiţi. Ei doresc ceva care să le umple golul din suflet. Unul singur este Cel care le poate împlini această lipsă. Cel așteptat și dorit de întreaga lume, Cel de care au nevoie toate popoarele este Hristos. Harul dumnezeiesc, pe care numai El îl poate da, este ca o apă vie, care curăţă, înviorează şi dă putere sufletului.
Iisus nu voia să spună că o singură înghiţitură de apă ar fi îndestulătoare pentru cel care o primește. Acela care gustă o dată din iubirea lui Hristos va dori mereu să mai primească din ea şi nu mai caută nimic altceva. Bogăţiile, onorurile şi plăcerile lumii nu-l mai atrag. Strigătul continuu al inimii sale este: „Mai mult din Tine”. Iar Acela care îi descoperă sufletului nevoile sale este gata să-i aline foamea şi setea. Toate proviziile şi tot ajutorul omenesc dau greş. Rezervoarele se vor goli, lacurile vor seca, dar Mântuitorul este o fântână care nu seacă. Putem să bem şi iar să bem şi de fiecare dată provizia este înnoită. Acela în care locuieşte Hristos are în sine însuşi o fântână de binecuvântări – „un izvor de apă din care va ţâşni viaţă veşnică”. Din acest izvor, poate scoate tărie şi har pentru toate nevoile.
În timp ce îi vorbea despre apa vie, femeia privea la El cu atenţie, dar şi cu uimire. El îi trezise interesul şi dorinţa după darul despre care vorbea. Şi-a dat seama că El nu vorbea de apa din fântâna lui Iacov, căci ea băuse din aceasta şi însetase mereu. „Doamne”, I-a zis ea, „dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot.”
Iisus a schimbat deodată conversaţia. Înainte ca fiinţa aceasta să primească darul pe care El voia să i-l dea, trebuia ca ea să recunoască păcatul şi pe Mântuitorul său. „Du-te”, i-a zis El, „de cheamă pe bărbatul tău şi vino aici.” Ea a răspuns: „N-am bărbat.” În felul acesta, ea spera să evite orice discuţie în direcţia aceasta. Dar Mântuitorul a continuat: „Bine ai zis că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbaţi ai avut, şi acela pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aici ai spus adevărul.”
Femeia s-a cutremurat. O mână misterioasă întorcea paginile din istoria vieţii ei şi scotea la iveală lucrurile pe care ea le credea ascunse pentru totdeauna. Cine era Acela care putea să citească tainele vieţii ei? I-au venit în minte gânduri cu privire la veşnicie, la judecata viitoare, când tot ce a fost ascuns va fi descoperit. În lumina aceasta, conştiinţa ei s-a trezit.
Nu putea să nege nimic, dar a încercat să ocolească orice aluzie cu privire la un subiect atât de neplăcut. Cu adânc respect, I-a zis: „Doamne, văd că eşti proroc.” Atunci, sperând să-şi aducă la tăcere conştiinţa, s-a îndreptat spre probleme de controversă religioasă. Dacă Cel cu care vorbea era cu adevărat un profet, fără îndoială că putea să-i dea îndrumări asupra acestor probleme, care fuseseră atât de mult discutate.
Cu răbdare, Iisus i-a îngăduit să ducă vorba acolo unde voia. Dar, în acelaşi timp, a folosit ocazia pentru a-i aduce la cunoştinţă adevărul. „Părinţii noştri”, a zis ea, „s-au închinat pe muntele acesta şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde să se închine oamenii.” Chiar în faţă se afla muntele Garizim. Templul lui fusese dărâmat şi nu rămăsese decât altarul. Locul de închinare formase obiectul unei neîntrerupte dispute între iudei şi samariteni. Unii dintre strămoşii acestora din urmă făcuseră parte pe vremuri din Israel, dar, din cauza păcatelor lor, Domnul îngăduise să fie înfrânţi de un neam idolatru. Vreme de multe generaţii, ei avuseseră legături cu oameni idolatri, a căror religie a molipsit treptat credinţa lor. Este adevărat, ei susţineau că idolii nu făceau decât să le reamintească despre Dumnezeul cel viu, Conducătorul universului; cu toate acestea, oamenii ajungeau să se închine la chipurile lor cioplite.