Iisus le-a zis ucenicilor: „Eu v-am trimis să seceraţi acolo unde nu voi v-aţi ostenit. Alţii s-au ostenit şi voi aţi intrat în osteneala lor!” Mântuitorul privea în viitor, la marea adunare din Ziua Cincizecimii. Ucenicii nu trebuiau să privească aceasta ca pe un rezultat al eforturilor lor, întrucât beneficiau de truda altora. Începând de la căderea lui Adam, Hristos încredinţase sămânţa Cuvântului slujitorilor Săi credincioşi, pentru a o semăna în inima oamenilor. Un slujitor nevăzut, chiar o forţă atotputernică, lucrase în tăcere, dar cu succes, pentru a produce recolta. Roua, ploaia şi lumina harului lui Dumnezeu fuseseră date pentru a împrospăta şi a hrăni sămânţa adevărului. Hristos era pe punctul de a uda sămânţa cu sângele Său. Ucenicii aveau privilegiul de a fi împreună-lucrători cu Dumnezeu. Ei erau împreună-lucrători cu Hristos şi cu bărbaţii sfinţi de pe vremuri. Prin revărsarea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii, mii de oameni s-au convertit într-o singură zi. Aceasta a fost urmarea semănatului lui Hristos, recolta lucrării Lui.
În cuvintele spuse femeii la fântână se semănase sămânţa bună şi cât de repede se ajunsese la recoltă. Samaritenii au venit, L-au ascultat pe Iisus şi au crezut în El. Adunându-se în jurul Lui la fântână, L-au asaltat cu întrebări şi au primit cu bucurie explicaţiile Sale cu privire la multe lucruri pe care nu le înţeleseseră. În timp ce ascultau, neclarităţile lor au început să dispară. Ei erau ca nişte oameni într-o mare întunecime, care urmăresc o rază de lumină până găsesc ziua. Dar nu erau mulţumiţi cu această convorbire scurtă. Ei doreau să audă mai mult şi împreună cu ei să-L asculte şi prietenii lor pe acest minunat Învăţător. L-au invitat în cetatea lor şi L-au rugat să rămână cu ei. Timp de două zile a rămas în Samaria şi mult mai mulţi au crezut în El.
Fariseii dispreţuiau simplitatea lui Iisus. Ei nu voiau să ia seama la minunile Lui şi cereau un semn că El era Fiul lui Dumnezeu. Dar samaritenii n-au cerut niciun semn şi Iisus n-a făcut altă minune între ei decât să-i descopere femeii samaritene la fântână tainele vieţii ei. Şi, cu toate acestea, mulţi L-au primit. În bucuria lor cea nouă, i-au spus femeii: „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine şi ştim că Acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii.”
Samaritenii credeau că Mesia trebuia să vină nu numai ca Răscumpărător al iudeilor, ci al lumii întregi. Duhul Sfânt a prevestit prin Moise că Mesia trebuia să vină ca un profet trimis de Dumnezeu. Prin Iacov, se spusese că la El se vor aduna popoarele, iar prin Avraam, că în El vor fi binecuvântate toate neamurile pământului. Locuitorii din Samaria îşi întemeiau credinţa în Mesia pe aceste pasaje din Scriptură. Deoarece iudeii dăduseră o greşită interpretare profeţiilor de mai târziu, atribuind primei veniri a lui Hristos slava de la a doua Sa venire, samaritenii se simţiseră îndemnaţi să desconsidere celelalte Scripturi, făcând excepţie numai cu cele venite prin Moise. Dar, din moment ce Mântuitorul dăduse la o parte aceste interpretări greşite, mulţi dintre ei au primit atât profeţiile de mai târziu, cât şi cuvintele lui Hristos spuse cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu.
Iisus începuse să dărâme zidul de despărţire dintre iudei şi neamuri şi să predice lumii mântuirea. Cu toate că era iudeu, a mers foarte bucuros între samariteni, fără a mai lua în seamă deprinderile fariseice ale neamului Său. În ciuda prejudecăţilor lor, El a primit ospitalitatea acestui popor dispreţuit. A dormit sub acoperişul lor, a mâncat cu ei la mesele lor – gustând din hrana pregătită şi servită de mâinile lor – a învăţat pe străzile lor şi i-a tratat cu cea mai mare amabilitate şi curtenie.
În Templul de la Ierusalim, un zid scund despărţea curtea din afară de părţile celelalte ale clădirii sacre. Pe zidul acesta erau inscripţii în diferite limbi, făcând cunoscut că numai iudeii aveau dreptul să treacă de acest hotar. Dacă cineva dintre neamuri ar fi îndrăznit să treacă de zidul acela, însemna că a desconsiderat templul şi avea să plătească această vină cu viaţa. Dar Iisus, care rânduise templul şi slujbele lui, i-a atras pe cei care erau neevrei către Sine prin legături de simpatie omenească, în timp ce harul Lui dumnezeiesc le aducea mântuirea pe care iudeii o respinseseră.
Rămânerea lui Iisus în Samaria trebuia să fie o binecuvântare pentru ucenici, care se găseau încă sub influenţa bigotismului iudaic. Ei gândeau că, din credincioşie faţă de naţiunea lor, li se cerea să cultive ură faţă de samariteni. Se mirau văzându-L pe Iisus cum Se poartă. Cu toate acestea, n-au putut refuza să urmeze exemplul Lui şi, în cele două zile cât au rămas în Samaria, şi-au stăpânit prejudecăţile, din respect faţă de Iisus, dar în inima lor nu erau mulţumiţi. Înţelegeau cu greu că, în locul dispreţului şi urii, trebuie să cultive mila şi iubirea. Dar, după înălţarea Domnului, şi-au adus aminte de învăţăturile Lui şi le-au înţeles mai bine. După revărsarea Duhului Sfânt, ei şi-au adus iarăşi aminte de privirea Mântuitorului, de cuvintele Lui, de respectul şi de duioşia cu care Se purta faţă de străinii aceştia dispreţuiţi. Mai târziu, când a mers în Samaria, Petru a arătat acelaşi spirit în lucrarea sa. Ioan, când a fost chemat la Efes şi la Smirna, şi-a adus aminte de cele întâmplate la Sihem şi inima lui s-a umplut de recunoştinţă pentru Învăţătorul dumnezeiesc, care, prevăzând dificultăţile pe care ei urmau să le întâmpine, le-a dat ajutor prin exemplul Său.
Mântuitorul împlineşte acum aceeaşi lucrare ca şi atunci când a oferit apa vieţii femeii din Samaria. Aceia care se numesc urmaşi ai Lui îi pot dispreţui şi alunga pe cei dispreţuiţi de oameni, dar nici împrejurările naşterii sau naţionalitatea, nici modul de viaţă nu pot îndepărta iubirea Lui de la fiii oamenilor. Oricărui suflet, oricât de păcătos ar fi, Iisus îi zice: „Dacă ai fi cerut de la Mine, ţi-aş fi dat apă vie.”
Chemarea Evangheliei nu trebuie să fie restrânsă şi prezentată numai câtorva aleşi, despre care noi credem că ne-ar face onoare dacă ar primi-o. Solia trebuie să fie adresată tuturor. Oriunde se găsesc inimi deschise pentru a primi adevărul, Hristos este gata să le dea învăţătură. El le descoperă pe Tatăl şi închinarea plăcută Aceluia care citeşte inima. Pentru unii ca aceştia, nu vorbeşte în pilde. Atât lor, cât şi femeii la fântână, El le zice: „Eu, cel care vorbesc cu tine, sunt Acela.”
Când S-a aşezat să Se odihnească la fântâna lui Iacov, Iisus venea din Iudeea, unde lucrarea Lui adusese puţine roade. El fusese renegat de preoţi şi de rabini şi înşişi oamenii care pretindeau că sunt ucenicii Săi nu ajunseseră să înţeleagă caracterul Său dumnezeiesc. Era obosit şi flămând; cu toate acestea, nu a neglijat ocazia de a vorbi unei singure femei, deşi era străină, fără legături cu Israel, şi ducea o viaţă de păcat în mod făţiş.
Mântuitorul nu a aşteptat să se adune lume multă. Adesea, începea să dea învăţătură fiind de faţă numai câţiva, dar, unul câte unul, trecătorii se opreau să asculte, până când o mulţime de oameni ascultau cu uimire şi temere cuvintele lui Dumnezeu vorbite de Învăţătorul trimis de sus. Cel care lucrează pentru Hristos să nu simtă că n-ar putea vorbi cu aceeaşi râvnă câtorva ascultători precum ar face-o dacă s-ar adresa unei mari adunări. S-ar putea întâmpla să fie un singur ascultător al soliei, dar cine poate spune cât de mare va fi apoi influenţa acestuia? Pare un lucru mic chiar şi pentru ucenici ca Mântuitorul să-Şi petreacă vremea cu o femeie din Samaria. Dar El a discutat mai serios şi mai elocvent cu ea decât cu împăraţii, sfetnicii sau marii-preoţi. Învăţăturile pe care i le-a spus acelei femei au fost repetate până în cele mai îndepărtate părţi ale pământului.
Îndată ce L-a găsit pe Mântuitorul, samariteanca a adus şi pe alţii la El. Ea s-a dovedit un misionar mai harnic chiar decât ucenicii. Ei n-au văzut nimic în Samaria care să arate că era un câmp promiţător. Gândurile lor erau aţintite asupra unei lucrări mari, care trebuia să se facă în viitor. Nu vedeau că în jurul lor chiar era o recoltă care trebuia adunată. Dar, prin femeia pe care o dispreţuiau, o întreagă cetate a fost adusă la Mântuitorul. Ea a dus îndată lumina la compatrioţii săi.
Femeia aceasta reprezintă lucrarea unei credinţe practice în Hristos. Fiecare ucenic adevărat este născut în Împărăţia lui Dumnezeu ca misionar. Acela care bea din apa vie devine un izvor de viaţă. Primitorul devine un dătător. Harul lui Hristos în suflet este ca un izvor în pustie, curgând pentru a-i răcori pe toţi şi făcându-i pe cei gata să piară doritori să bea din apa vieţii.