- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ucenicii fuseseră foarte mult dezamăgiţi pentru faptul că Iisus nu încercase să-Şi asigure colaborarea conducătorilor lui Israel. Ei considerau ca o greşeală faptul că nu-Şi întăreşte lucrarea prin asigurarea sprijinului acestor oameni cu influenţă. Dacă El l-ar fi respins pe Iuda, în mintea lor ei ar fi pus la îndoială înţelepciunea Domnului lor. Cele petrecute mai târziu cu Iuda aveau să le arate pericolul de a îngădui considerentelor omeneşti să influențeze hotărârea cu privire la destoinicia oamenilor pentru lucrarea lui Dumnezeu. Colaborarea unor astfel de oameni pe care ucenicii erau nerăbdători să-i câştige ar fi făcut ca lucrarea să ajungă în mâna celor mai înverşunaţi vrăjmaşi ai ei.
Cu toate acestea, atunci când s-a alăturat ucenicilor, Iuda nu era insensibil la frumuseţea caracterului lui Hristos. Simţea influenţa acelei puteri dumnezeieşti, care atrăgea sufletele la Mântuitorul. Acela care nu venise să zdrobească trestia frântă, nici să stingă mucul care fumegă nu voia să respingă acest suflet, chiar dacă doar o slabă dorinţă îl îndemna către lumină. Mântuitorul a citit în inima lui Iuda. El cunoştea adâncurile nelegiuirii în care avea să se cufunde Iuda, dacă nu avea să fie eliberat prin harul lui Dumnezeu. Aducându-l pe acest om în legătură cu Sine, El l-a aşezat în situaţia ca în fiecare zi să fie adus în legătură cu revărsarea iubirii Sale neegoiste. Dacă şi-ar fi deschis inima faţă de Hristos, harul dumnezeiesc ar fi îndepărtat demonul egoismului, iar Iuda ar fi devenit un supus al Împărăţiei lui Dumnezeu.
Dumnezeu îi ia pe oameni aşa cum sunt, cu trăsături omeneşti în caracterul lor, şi îi pregăteşte pentru serviciul Său, dacă vor să fie disciplinaţi şi să înveţe de la El. Ei nu sunt aleşi pentru că sunt desăvârşiţi, ci, în ciuda nedesăvârşirilor, sunt aleşi ca, prin cunoaşterea şi trăirea adevărului şi prin harul lui Hristos, să poată fi transformaţi după chipul Său.
Iuda a avut aceleaşi ocazii pe care le-au avut şi ceilalţi ucenici. A ascultat aceleaşi învăţături preţioase. Dar trăirea adevărului pe care o cerea Hristos nu se potrivea cu dorinţele şi scopurile lui şi el nu voia să-şi sacrifice ideile pentru a primi înţelepciunea dumnezeiască.
Cât de delicat S-a purtat Mântuitorul cu acela care avea să fie trădătorul Lui! În învăţăturile Sale, Iisus stăruia asupra principiilor binefacerii, care loveau lăcomia la rădăcină. El a făcut să treacă prin faţa lui Iuda înfăţişarea urâtă pe care o are lăcomia şi de multe ori acest ucenic şi-a dat seama că i se descrie caracterul şi se arată păcatul lui, dar nu voia să-şi recunoască şi să-şi părăsească nelegiuirea. Era încrezut în sine şi, în loc să se împotrivească ispitei, a continuat să-şi urmeze practicile înşelătoare. Hristos stătea în faţa lui ca o pildă vie de ceea ce trebuia să ajungă el, dacă folosea mijlocirea şi ajutorul dumnezeiesc, dar învăţăturile au ajuns la urechile lui Iuda una câte una, fără a fi luate în seamă.
Iisus nu l-a mustrat aspru pentru lăcomia lui, ci l-a suportat pe acest om cu răbdare divină, chiar atunci când îi dădea dovadă că citeşte în inima lui ca într-o carte deschisă. El îi prezenta cele mai înalte motive pentru a face ce este drept şi, lepădând lumina cerului, Iuda a rămas fără scuză.
În loc să meargă în lumină, Iuda a ales să-şi păstreze defectele. A cultivat cu plăcere dorinţe rele, patimi pline de răzbunare, gânduri negre şi urâte, până când Satana a pus deplină stăpânire pe el. Iuda a devenit reprezentantul vrăjmaşului lui Hristos.
Când I s-a alăturat lui Iisus, el avea câteva trăsături de caracter preţioase, care ar fi putut ajunge o binecuvântare pentru biserică. Dacă ar fi fost dispus să poarte jugul lui Hristos, ar fi fost printre apostolii de frunte; dar şi-a înăsprit inima atunci când i-au fost arătate defectele şi, cu mândrie şi răzvrătire, a ales ambiţiile lui egoiste. În felul acesta, s-a făcut nepotrivit pentru lucrarea pe care Dumnezeu ar fi dorit să i-o dea.
Toţi ucenicii aveau defecte însemnate atunci când Iisus i-a chemat în slujba Sa. Chiar şi Ioan, care a avut o legătură mai strânsă cu Cel blând şi umil, nu era din fire blând şi binevoitor. El şi fratele lui erau numiţi „Fiii tunetului”. Când au venit la Iisus, orice manifestare de dispreţ faţă de El stârnea indignare şi spirit de ceartă. Iritabilitate, dorinţă de răzbunare şi spirit de critică, toate se găseau la ucenicul iubit. El era mândru şi ambiţia lui era să fie cel dintâi în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar zi după zi, în contrast cu spiritul său violent, a admirat blândeţea şi îndelunga răbdare a lui Iisus şi a ascultat învăţăturile Lui despre umilinţă şi răbdare. Şi-a deschis inima faţă de influenţa dumnezeiască şi a devenit nu numai un ascultător, ci şi un împlinitor al cuvintelor Mântuitorului. Eul a fost ascuns în Hristos. A învăţat să poarte jugul lui Hristos şi să ducă povara Lui.
Iisus i-a mustrat pe ucenici şi i-a avertizat, dar Ioan şi fraţii lui nu L-au părăsit. Ei L-au ales pe Iisus în ciuda acestor mustrări. Mântuitorul nu S-a depărtat de la ei pentru că erau plini de slăbiciuni şi greşeli. Ei au împărtăşit cu El până la sfârşit încercările şi au învăţat lecţiile din viaţa Lui. Privind la Hristos, caracterul lor a fost transformat.
Apostolii se deosebeau mult unii de alţii prin obiceiuri şi temperament. Între ei se aflau vameşul Levi-Matei şi Simon, zelotul aprins, vrăjmaşul neîmpăcat al autorităţii Romei; generosul şi impulsivul Petru şi Iuda cel cu spirit josnic; Toma cel sincer, totuşi timid şi fricos; Filip, cel zăbavnic cu inima şi înclinat spre îndoială, şi ambiţioşii fii ai lui Zebedei, atât de direcţi cu fraţii lor. Aceştia au fost adunaţi, fiecare cu greşelile lui diferite, având toţi tendinţe către rău, moştenite sau cultivate; dar în şi prin Hristos ei trebuiau să rămână în familia lui Dumnezeu, învăţând să rămână una în credinţă, în învăţătură, în spirit. Ei urmau să aibă încercările lor, supărările lor şi părerile lor diferite între ele; dar, în timp ce Hristos locuia în inimă, nu puteau fi neînţelegeri între ei. Iubirea Lui avea să-i facă să se iubească unul pe altul; învăţăturile lui Hristos urmau să-i facă să se împace, în ciuda tuturor deosebirilor dintre ei, aducându-i pe ucenici la unitate până când aveau să fie un singur gând şi o singură judecată. Hristos fiind marele centru, ei urmau să se apropie unul de altul exact în măsura în care se apropiau de centru.
După ce i-a pregătit pe ucenici, Iisus a adunat grupa cea mică în jurul Lui şi, îngenunchind în mijlocul lor şi punându-Şi mâinile pe capul lor, a înălţat o rugăciune, consacrându-i pentru lucrarea Sa cea sfântă. În felul acesta, Domnul i-a împuternicit pe ucenici pentru lucrarea Evangheliei.
Ca reprezentanţi ai Lui între oameni, Hristos nu alege îngeri care n-au căzut niciodată, ci fiinţe omeneşti, oameni cu aceleaşi patimi ca aceia pe care caută să-i salveze. Hristos S-a îmbrăcat cu natura omenească pentru a putea ajunge la oameni. Dumnezeirea avea nevoie de natura omenească, deoarece trebuia să se împletească divinul cu umanul pentru a aduce lumii mântuirea. Dumnezeu avea nevoie de natura omenească, pentru ca natura omenească să ofere un mijloc de comuniune între Dumnezeu şi om. La fel stau lucrurile cu servii şi trimişii lui Hristos. Omul are nevoie de o putere din afara lui şi mai mare decât el care să refacă în el chipul lui Dumnezeu şi să-l facă în stare să săvârşească lucrarea lui Dumnezeu, dar aceasta nu face ca lucrarea omului să fie lipsită de importanţă. Natura omenească se bizuie pe puterea divină. Hristos locuieşte în inimă prin credinţă şi, prin colaborare cu Divinitatea, puterea omului ajunge în stare să facă binele.
Acela care i-a chemat pe pescarii din Galileea îi cheamă încă pe oameni în serviciul Său. El este atât de binevoitor să manifeste puterea Sa prin noi cum a făcut-o cu primii ucenici. Oricât am fi de nedesăvârşiţi şi de păcătoşi, Domnul ne oferă părtăşia cu El şi ucenicia lui Hristos. El ne invită să luăm parte la învăţăturile dumnezeieşti, pentru ca, unindu-ne cu Hristos, să putem face lucrările lui Dumnezeu.
„Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi” (2 Corinteni 4:7). Din cauza aceasta, predicarea Evangheliei a fost încredinţată unor oameni supuşi greşelii, şi nu îngerilor. Se vede foarte bine că puterea care lucrează prin slăbiciunea omenească este puterea lui Dumnezeu şi, în felul acesta, suntem încurajaţi să credem că puterea care poate să-i ajute pe alţii la fel de slabi ca noi poate să ne ajute şi pe noi. Şi aceia care personal sunt „cuprinşi de slăbiciune” trebuie să fie „îngăduitori cu cei neştiutori şi rătăciţi” (Evrei 5:2). Deoarece ei înşişi au fost în primejdie, cunosc pericolele şi greutăţile drumului şi pentru motivul acesta sunt chemaţi să meargă să-i ajute pe alţii care sunt în aceeaşi situație. Există suflete apăsate de îndoială, împovărate de slăbiciuni, lipsite de tărie în credinţă şi neînstare să-L înţeleagă pe Cel Nevăzut, dar un prieten pe care îl pot vedea, venind în locul lui Hristos, poate să fie inelul de legătură, care să prindă de Hristos credinţa lor şovăitoare.
Noi trebuie să fim împreună-lucrători cu îngerii cereşti pentru a-L prezenta lumii pe Iisus. Cu o ardoare aproape nerăbdătoare, îngerii ne aşteaptă să conlucrăm cu ei, deoarece omul trebuie să fie mijlocul prin care să se comunice cu omul. Şi atunci când ne predăm lui Hristos cu devotament, din toată inima, îngerii se bucură că pot să vorbească prin glasul nostru, pentru a descoperi iubirea lui Dumnezeu.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 30 – Alegerea celor doisprezece, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/FqgD9XjskeVPej5n9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 31 – Predica de pe Munte.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Rareori i-a adunat Iisus numai pe ucenici pentru a le oferi cuvintele Sale. El nu i-a ales ca ascultători numai pe aceia care cunoşteau calea vieţii. Lucrarea Lui era de a ajunge la mulţimile care zăceau în ignoranţă şi rătăcire. El împărţea învăţăturile Sale pline de adevăr acolo unde puteau ajunge la minţile întunecate. Însuşi Acela care era Adevărul stătea cu coapsele încinse şi cu braţele mereu întinse pentru a-i binecuvânta şi, prin cuvinte de avertizare, de îndemn şi de încurajare, căuta să-i înalţe pe toţi cei care veneau la El.
Cu toate că a fost destinată ucenicilor, Predica de pe Munte a fost rostită în auzul mulţimii. După întărirea apostolilor prin binecuvântare, Iisus a mers cu ei pe malul lacului. Aici, oamenii începuseră să se adune încă din zorii zilei. În afară de mulţimea obişnuită de prin cetăţile Galileei, se găseau şi oameni din Iudeea şi chiar din Ierusalim, din Pereea, din Decapole, din Idumeea, tocmai din sudul Iudeei; de asemenea, erau şi din Tir şi Sidon, cetăţi feniciene de pe ţărmul Mării Mediterane. „Când au auzit tot ce făcea, au venit”, „ca să-L asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor… din El ieşea o putere care îi vindeca pe toţi” (Marcu 3:8; Luca 6:17-19).
Ţărmul îngust nu oferea condiţii prielnice ca glasul Lui să fie auzit de cei care doreau, de aceea Iisus S-a retras pe coasta muntelui. Ajungând la un podiş care oferea un loc plăcut de adunare pentru mulţimea nenumărată, S-a aşezat pe iarbă, iar ucenicii şi mulţimea I-au urmat pilda.
Locul ucenicilor era întotdeauna lângă Iisus. Oamenii se îmbulzeau mereu în jurul Lui, totuşi ucenicii înţelegeau că ei nu trebuie să fie daţi la o parte din faţa Lui. Ei se aşezau chiar lângă El, ca să nu piardă niciun cuvânt din învăţăturile Lui. Erau ascultători atenţi, doritori să înţeleagă adevărurile pe care urmau să le propovăduiască în toate ţările şi pentru toate vremurile.
Cu simţământul că acum trebuie să se aştepte la ceva neobişnuit, s-au strâns lângă Învăţătorul lor. Ei credeau că împărăţia trebuie să se întemeieze în curând şi, din evenimentele dimineţii, primiseră asigurarea că acum trebuie să se vestească ceva cu privire la această împărăţie. Un sentiment de aşteptare stăpânea şi mulţimea, iar feţele oamenilor dădeau dovadă de marele lor interes. În timp ce oamenii stăteau pe coasta înverzită a dealului, aşteptând cuvintele Învăţătorului divin, inima le era plină de gânduri despre slava viitoare. Erau acolo cărturari şi farisei care aşteptau ziua când să stăpânească peste romanii priviţi cu atâta ură şi să aibă bogăţiile şi splendoarea marelui imperiu universal. Ţăranii săraci şi pescarii sperau să audă cuvinte de încurajare, şi anume că sărăcăcioasele lor colibe, hrana lor neîndestulătoare, viaţa lor de muncă, teama lor de lipsă trebuie să fie schimbate în palate pline de belşug şi zile de viaţă uşoară. În locul hainelor aspre cu care se îmbrăcau ziua şi în locul învelitorii cu care se acopereau noaptea, ei nădăjduiau ca Hristos să le dea hainele scumpe şi bogate ale asupritorilor. Inima lor tresălta plină de speranţă îngâmfată că Israel trebuia să fie onorat în curând în faţa naţiunilor ca popor ales al Domnului, iar Ierusalimul să fie aşezat în fruntea unui imperiu universal.
Hristos a dezamăgit speranța unei măreţii lumeşti. În Predica de pe Munte, El a căutat să îndrepte ce se stricase printr-o greşită educaţie şi să le dea ascultătorilor Săi o concepţie corectă despre Împărăţia şi despre caracterul Său. Dar El n-a atacat direct rătăcirile oamenilor. El a văzut mizeria lumii adusă de păcat, dar nu le-a pus în faţă o descriere vie a stării lor de nelegiuire. I-a învăţat lucruri nemărginit mai bune decât acelea pe care le cunoscuseră. Fără a combate ideile lor despre Împărăţia lui Dumnezeu, El le-a făcut cunoscute condiţiile intrării în această Împărăţie, lăsându-i pe ei să tragă concluziile cu privire la natura ei. Adevărurile pe care El le-a prezentat nu sunt de o mai mică însemnătate pentru noi decât pentru mulţimea care-L urma pe Iisus. Nu mai puţin ca ei, noi trebuie să învăţăm principiile fundamentale ale Împărăţiei lui Dumnezeu.
Primele cuvinte ale lui Hristos pentru oamenii adunaţi pe munte au fost cuvinte de binecuvântare. Fericiţi sunt aceia, a zis El, care îşi recunosc sărăcia spirituală şi simt că au nevoie de mântuire. Evanghelia trebuie să le fie predicată săracilor. Ea nu le este descoperită celor îngâmfaţi spiritual, celor care susţin că sunt bogaţi şi n-au nevoie de nimic, ci oamenilor umili şi întristaţi. Un singur izvor s-a descoperit pentru păcat, un singur izvor pentru cei săraci în duh.
Inima mândră se luptă să câştige mântuirea, dar atât vrednicia, cât şi titlul nostru pentru cer se găsesc în neprihănirea lui Hristos. Domnul nu poate face nimic pentru refacerea omului până când, convins de propria slăbiciune şi scăpat de încrederea în sine, nu se predă conducerii lui Dumnezeu. Atunci el poate să primească darul pe care Dumnezeu aşteaptă să-l reverse. Nimic nu este reţinut de la cel care este conștient de lipsurile sale. El poate să vină fără nicio piedică direct la Acela în care locuieşte toată plinătatea. „Căci aşa vorbeşte Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este sfânt: «Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie, dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite»” (Isaia 57:15).
„Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi.” Prin cuvintele acestea, Hristos nu ne învaţă că plânsul are putere în sine să ridice vina păcatului. El nu aprobă prefăcătoria sau umilinţa voită. Plânsul de care vorbeşte El aici nu înseamnă nici deprimare şi nici lamentări. Deşi ne întristăm din cauza păcatului, noi trebuie să ne bucurăm de preţioasele privilegii pe care le avem ca fii ai lui Dumnezeu.
Adesea, noi ne întristăm şi plângem din cauză că faptele rele aduc urmări neplăcute pentru noi, dar aceasta nu e pocăinţă. Adevărata întristare pentru păcat este urmarea lucrării Duhului Sfânt. Duhul descoperă nerecunoştinţa inimii care L-a dispreţuit şi L-a întristat pe Mântuitorul şi ne aduce în pocăinţă la piciorul crucii. Prin fiecare păcat, Iisus este rănit din nou; şi, atunci când privim la Acela pe care noi L-am străpuns, plângem pentru păcatele care au adus chin şi suferinţă asupra Lui. Un astfel de plâns va duce la renunţarea la păcat.
Omul lumesc poate spune că întristarea aceasta este o slăbiciune, dar ea este puterea care îl leagă pe omul pocăit de Cel Veşnic cu legături ce nu pot fi sfărâmate. Ea arată că îngerii lui Dumnezeu aduc înapoi binecuvântările pierdute prin împietrirea inimii şi prin neascultare. Lacrimile celui care se pocăieşte sunt doar picăturile de ploaie ce vin înaintea soarelui sfinţeniei. Întristarea aceasta prevesteşte o bucurie care va fi ca un izvor viu pentru suflet. „Recunoaşte-ţi numai nelegiuirea, recunoaşte că ai fost necredincios Domnului, Dumnezeului tău.” „«Nu voi arunca o privire întunecată împotriva voastră, căci sunt milostiv», zice Domnul” (Ieremia 3:13,12). „Să dau celor întristaţi din Sion”, are El în gând, „să le dau o cunună împărătească în loc de cenuşă, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit” (Isaia 61:3).
Există mângâiere şi pentru aceia care plâng în timp de întristare şi încercare. Amărăciunea adusă de durere şi umilinţă e mult mai de preţ decât dedarea la păcate. Prin întristare, Dumnezeu ne descoperă punctele slabe din caracter, ca prin harul Său să ne putem înfrânge defectele. Ne sunt descoperite capitole necunoscute ale vieţii noastre şi ni se dă ocazia să arătăm dacă primim mustrarea şi sfatul lui Dumnezeu. Când suntem aduşi în încercare, nu trebuie să ne irităm şi să ne plângem. Nu trebuie să ne revoltăm şi să ne smulgem de sub mâna lui Hristos. Trebuie să ne umilim sufletul în faţa lui Dumnezeu. Căile Domnului sunt întunecate şi triste pentru acela care aşteaptă ca lucrurile să se desfăşoare potrivit dorinţelor sale. Pentru firea noastră omenească, ele se arată întunecoase şi lipsite de bucurie. Dar căile lui Dumnezeu sunt căi pline de îndurare şi sfârşitul este mântuirea. Ilie nu ştia ce face atunci, în pustie, când zicea că nu-i mai trebuie viaţa şi se ruga să moară. Domnul, în îndurarea Sa, nu S-a luat după cuvântul lui. În faţa lui Ilie se afla încă o mare lucrare de făcut şi, când lucrarea lui s-a terminat, el nu trebuia să piară în descurajare şi în singurătatea pustietăţii. El nu avea să se coboare în ţărâna mormântului, ci să se înalţe în slavă, cu convoiul carelor cereşti la tronul de sus.
Cuvântul spus de Dumnezeu pentru cel întristat zice: „I-am văzut căile, şi totuşi îl voi tămădui; îl voi călăuzi şi îl voi mângâia pe el şi pe cei ce plâng împreună cu el.” „Le voi preface jalea în veselie şi le voi da bucurie după necazurile lor” (Isaia 57:18; Ieremia 31:13).
„Ferice de cei blânzi.” Greutăţile cu care avem să dăm piept pot fi foarte mult uşurate de umilinţa aceea care se ascunde în Hristos. Dacă avem umilinţa Domnului, ne vom ridica mai presus de dispreţ, de refuzurile altora, de necazurile la care suntem expuşi în fiecare zi şi ele vor înceta să răspândească întuneric asupra spiritului nostru. Cea mai înaltă dovadă de nobleţe la un creştin este stăpânirea de sine. Acela care, atunci când e tratat cu cruzime şi insulte, nu păstrează un spirit calm şi încrezător Îi răpeşte lui Dumnezeu dreptul de a descoperi în el desăvârşirea Sa de caracter. Umilinţa inimii este tăria care le dă biruinţă urmaşilor lui Hristos; ea este dovada legăturilor lor cu Cerul.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
„Domnul este înălţat, totuşi vede pe cei smeriţi” (Psalmii 138:6). Aceia care manifestă spiritul blând şi smerit al lui Hristos sunt priviţi cu duioşie de Dumnezeu. Poate că lumea îi priveşte cu dispreţ, dar în ochii Lui ei sunt de mare valoare. Nu numai cei înţelepţi, cei mari, cei bogaţi vor câştiga dreptul de a pătrunde în curţile cereşti; nu numai lucrătorul activ, plin de zel, care munceşte neîncetat. Nu! Cel sărac în duh, care flămânzeşte după prezenţa lăuntrică a lui Hristos, cel smerit cu inima, pentru care ambiţia cea mai înaltă este să facă voia lui Dumnezeu – şi aceştia vor câştiga o intrare îmbelşugată. Ei vor face parte din numărul celor care şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. „Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie Îşi va întinde peste ei cortul Lui” (Apocalipsa 7:15).
„Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire.” Simţământul de nevrednicie va face inima să flămânzească şi să înseteze după neprihănire şi dorinţa aceasta nu va fi dezamăgită. Aceia care Îi fac loc lui Iisus în inima lor Îi vor simţi iubirea. Toţi aceia care doresc să ajungă la un caracter asemănător cu al lui Dumnezeu vor fi satisfăcuţi. Niciodată Duhul Sfânt nu îl lasă neajutorat pe acela care-L caută pe Iisus. El ia din lucrurile lui Hristos şi i le descoperă. Dacă ochiul este aţintit asupra lui Hristos, lucrarea Duhului nu încetează până când sufletul nu ajunge să aibă chipul Lui. Elementul curat al iubirii va face sufletul să crească, dându-i destoinicia să ajungă la ţinte mai înalte şi să aibă cunoştinţe mai mari în lucrurile cereşti, aşa încât el nu va rămâne neîmplinit. „Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi.”
Cei îndurători vor afla îndurare, iar cei cu inima curată vor vedea pe Dumnezeu. Orice gând necurat pângăreşte sufletul, distruge simţul moral şi tinde să şteargă influenţele Duhului Sfânt. El întunecă înţelegerea spirituală, aşa că oamenii nu Îl mai pot vedea pe Dumnezeu. Domnul poate şi chiar îl iartă pe păcătosul care se căieşte, dar, cu toate că este iertat, sufletul rămâne pătat. Acela care doreşte să aibă o vie cunoaştere a adevărului spiritual trebuie să evite orice necurăţie în vorbire sau în cuget.
Dar cuvintele lui Hristos cuprind mai mult decât eliberare de necurăţiile senzuale, mai mult decât eliberarea de acele întinări ceremoniale, de care iudeii se fereau cu atâta grijă. Ceea ce ne împiedică să-L vedem pe Dumnezeu este egoismul. Spiritul egoist consideră că Dumnezeu este asemenea lui. Câtă vreme n-am renunţat la acest spirit, noi nu-L putem înţelege pe Acela care este iubire. Numai o inimă neegoistă şi numai un spirit umil şi încrezător Îl vor vedea pe Dumnezeu ca fiind „plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie” (Exodul 34:6).
„Ferice de cei împăciuitori.” Pacea lui Hristos se naşte din adevăr. Ea este în armonie cu Dumnezeu. Lumea este în vrăjmăşie cu Legea lui Dumnezeu. Păcătoşii sunt în vrăjmăşie cu Creatorul lor şi, ca urmare, sunt în vrăjmăşie unii cu alţii. Dar psalmistul spune: „Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta şi nu li se întâmplă nicio nenorocire” (Psalmii 119:165). Oamenii nu pot să facă pace. Planurile omeneşti pentru înnobilarea şi înălţarea oamenilor sau a societăţii nu vor fi în stare să facă pace, deoarece ele nu pot atinge inima. Singura putere care creează sau care perpetuează adevărata pace este harul lui Hristos. Când acesta este sădit în inimă, el va îndepărta patimile care provoacă cearta şi dezbinarea. „În locul spinului se va înălţa chiparosul, în locul mărăcinilor va creşte mirtul”, iar pustietatea vieţii „se va veseli şi va înflori ca trandafirul” (Isaia 55:13; 35:1).
Mulţimile erau uimite de această învăţătură, care se deosebea atât de mult de preceptele şi de purtarea fariseilor. Oamenii ajunseseră să creadă că fericirea constă în deţinerea de bunuri lumeşti şi că renumele şi onoarea oamenilor merită să fie dorite. Li se părea foarte plăcut să fie numiţi „rabi” şi să fie lăudaţi ca înţelepţi şi evlavioşi, de aceea îşi înşirau virtuţile în faţa lumii. Acestea erau privite ca o încununare a fericirii. Dar, în faţa mulţimii nenumărate de pe munte, Iisus a spus că bogăţiile şi onoarea lumească erau singura răsplată pe care aveau să o primească asemenea persoane. El vorbea cu o siguranţă anume şi cuvintele Lui erau însoţite de o putere convingătoare. Oamenii au tăcut, şi un simţământ de teamă i-a pătruns. Tulburaţi, au început să se privească unul pe altul. Cine dintre ei putea să fie mântuit, dacă învăţăturile Omului acestuia erau adevărate? Mulţi dintre ei erau convinşi că Învăţătorul acesta atât de deosebit era condus de Duhul lui Dumnezeu şi că ideile exprimate de El erau dumnezeieşti.
După ce a explicat ce constituie adevărata fericire şi cum poate să fie obţinută, Iisus a arătat mai clar datoria ucenicilor, ca învăţători aleşi de Dumnezeu pentru a-i conduce pe alţii pe cărarea neprihănirii şi a vieţii veşnice. El ştia că ei vor suferi adesea dezamăgiri şi descurajare şi că vor da piept cu o împotrivire hotărâtă, că vor fi insultaţi şi că mărturia lor va fi respinsă. El ştia bine că, în împlinirea misiunii lor, oamenii umili, care ascultau atât de atent cuvintele Sale, aveau să sufere calomnie, tortură, închisoare şi moarte şi de aceea a continuat:
„Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi.”
Lumea iubeşte păcatul şi urăşte neprihănirea şi aceasta a fost cauza vrăjmăşiei faţă de Iisus. Toţi aceia care refuză iubirea Lui nemărginită vor socoti creştinismul ca un izvor de tulburări. Lumina lui Hristos îndepărtează întunericul care acoperă păcatele lor şi se manifestă nevoia de reformă. În timp ce aceia care se predau influenţei Duhului Sfânt încep să se lupte cu ei înşişi, aceia care se alipesc de păcat se luptă împotriva adevărului şi a reprezentanţilor lui.
În felul acesta izbucneşte conflictul, iar urmaşii lui Hristos sunt acuzaţi că provoacă tulburări. Însă comuniunea lor cu Dumnezeu este aceea care le aduce vrăjmăşia din partea lumii. Ei suferă ocara lui Hristos. Ei merg pe cărarea urmată de oamenii cei mai nobili de pe pământ. Ei trebuie să facă faţă persecuţiei nu cu întristare, ci cu bucurie. Orice încercare de foc este mijlocul folosit de Dumnezeu pentru curăţirea lor. Cu fiecare încercare, ei sunt mai pregătiţi să fie împreună-lucrători cu El. Fiecare luptă îşi are locul ei în bătălia cea mare pentru neprihănire şi fiecare va spori bucuria triumfului lor final. Având în vedere lucrul acesta, încercarea credinţei şi a răbdării lor va fi primită cu voie bună, nu cu teamă şi nici cu gândul de a o înlătura. Dornici să-şi îndeplinească misiunea faţă de lume şi aşteptând aprobarea lui Dumnezeu, slujitorii Săi trebuie să-şi împlinească toată datoria fără să ţină seama de teamă sau de favoarea oamenilor.
„Voi sunteţi sarea pământului”, a zis Iisus. Nu vă retrageţi din lume pentru a scăpa de persecuţii. Voi trebuie să rămâneţi între oameni, pentru ca gustul iubirii dumnezeieşti să poată fi ca o sare care să protejeze lumea de stricăciune.
Inimile care răspund influenţei Duhului Sfânt sunt canalele prin care se revarsă binecuvântările lui Dumnezeu. Dacă aceia care Îl slujesc pe Dumnezeu ar fi luaţi de pe pământ şi dacă Duhul Lui ar fi retras de la oameni, lumea aceasta ar fi lăsată pradă pustiirii şi nimicirii, care sunt rodul stăpânirii lui Satana. Deşi cei nelegiuiţi nu recunosc, ei datorează chiar şi binecuvântările vremelnice prezenţei în lume a poporului lui Dumnezeu, pe care ei îl dispreţuiesc şi îl apasă. Dar, dacă sunt creştini doar cu numele, ei sunt ca sarea care şi-a pierdut gustul. Nu mai au nicio influenţă spre bine în lume. Pentru că Îl reprezintă greşit pe Dumnezeu, ei sunt mai răi decât necredincioşii.
„Voi sunteţi lumina lumii.” Iudeii limitau binecuvântările mântuirii la naţiunea lor, dar Hristos le-a arătat că mântuirea este ca lumina soarelui. Ea aparţine întregii lumi. Religia Bibliei nu trebuie să fie mărginită între scoarţele unei cărţi, nici între zidurile unei biserici. Ea nu trebuie să fie scoasă la iveală cu anumite ocazii pentru folosul nostru şi apoi să fie pusă cu grijă înapoi. Ea trebuie să sfinţească viaţa de toate zilele şi să se manifeste în toate tranzacţiile de afaceri şi în toate legăturile noastre sociale.
Adevăratul caracter nu este ceva ce se realizează în afara noastră şi care ne acoperă, ci el radiază dinăuntru. Dacă dorim să-i conducem pe alţii pe calea neprihănirii, principiile neprihănirii trebuie să se găsească mai întâi în inima noastră. Mărturisirea noastră de credinţă poate face cunoscută teoria religiei, dar religia noastră practică este aceea care proclamă cuvântul adevărului. O viaţă consecventă, o purtare sfântă, o integritate neclintită, un spirit activ şi binevoitor, o pildă de evlavie, toate acestea sunt mijloacele prin care se dă lumii lumină.
Iisus nu a insistat asupra prevederilor legii, dar nici nu i-a lăsat pe ascultătorii Săi să tragă concluzia că El a venit să anuleze cererile ei. El ştia că se găseau acolo iscoade, care căutau să prindă orice cuvânt pe care l-ar fi putut folosi pentru a sluji scopului lor. El cunoştea prejudecăţile care existau în mintea multora dintre ascultători şi n-a spus nimic care să clatine credinţa lor în religia şi instituţiile încredinţate lor prin Moise. Hristos Însuşi dăduse atât Legea morală, cât şi legea ceremonială. El nu venise pentru a distruge încrederea în învăţătura pe care o dăduse El Însuşi. Tocmai datorită marelui respect pentru lege şi profeţi căuta El să dărâme zidul pretenţiilor tradiţionale care îi ţineau în loc pe iudei. În timp ce îndepărta greşitele interpretări ale legii, El îi avertiza cu grijă pe ucenicii Lui să nu părăsească adevărurile vitale încredinţate poporului iudeu.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Fariseii se mândreau cu ascultarea lor de lege; cu toate acestea, cunoşteau atât de puţin din principiile ei în viaţa de toate zilele, încât cuvintele Mântuitorului sunau a erezie. Când El îndepărta molozul sub care fusese îngropat adevărul, li se părea că dă la o parte chiar adevărul. Ei şopteau unul către altul că El desfiinţa Legea, dar El le-a citit gândurile şi le-a răspuns zicând:
„Să nu credeţi că am venit să stric Legea şi Prorocii, am venit nu să stric, ci să împlinesc.” Prin cuvintele acestea, Iisus îndepărta acuzaţia fariseilor. Misiunea Lui în lume era ca să apere cerinţele sacre ale acestei Legi, pe care ei Îl acuzau că o strică. Dacă Legea lui Dumnezeu s-ar fi putut schimba sau desfiinţa, n-ar fi fost nevoie ca Hristos să sufere urmările neascultării noastre. El a venit să explice legătura Legii cu omul şi să ilustreze preceptele ei prin viaţa Lui de ascultare.
Dumnezeu ne-a dat sfintele Sale precepte pentru că iubeşte omenirea şi pentru a ne apăra de rezultatele neascultării. El ne descoperă principiile neprihănirii. Legea este exprimarea gândurilor lui Dumnezeu. Când este primită în Hristos, ea devine gândul nostru. Ea ne înalţă mai presus de puterea dorinţelor şi a înclinaţiilor fireşti, mai presus de ispitele care duc la păcat. Dumnezeu doreşte să fim fericiţi şi ne-a dat preceptele Legii, pentru ca, prin ascultare de ele, să avem bucurie. Când îngerii au cântat la naşterea lui Iisus: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte și pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui!” (Luca 2:14), ei făceau cunoscute principiile Legii pe care El venise s-o proclame şi s-o onoreze.
Când a fost dată Legea pe Sinai, Dumnezeu le-a făcut cunoscută oamenilor sfinţenia caracterului Său, pentru ca, prin contrast, ei să vadă păcătoşenia lor. Legea a fost dată pentru a-i convinge de păcat şi a le descoperi nevoia de un Mântuitor. Pe calea aceasta, principiile ei erau sădite în inimă prin Duhul Sfânt. Lucrarea aceasta se face şi astăzi. Principiile Legii sunt explicate în viaţa lui Hristos şi, când Duhul Sfânt al lui Dumnezeu atinge inima, când lumina lui Hristos le descoperă oamenilor nevoia lor după sângele Lui curăţitor şi după neprihănirea Lui îndreptăţitoare, Legea continuă să fie un mijloc care ne duce la Hristos, ca să fim îndreptăţiţi prin credinţă. „Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul” (Psalmii 19:7).
„Câtă vreme nu vor trece cerul şi pământul”, a zis Iisus, „nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” Soarele care străluceşte în ceruri, pământul pe care locuim sunt martori din partea lui Dumnezeu că Legea Lui este neschimbată şi veşnică. Deşi acestea ar putea trece, preceptele divine vor rămâne. „Este mai lesne să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din Lege” (Luca 16:17). Sistemul simbolurilor care arătau către Iisus ca Miel al lui Dumnezeu avea să fie desfiinţat la moartea Lui, dar preceptele Decalogului sunt tot aşa de neschimbătoare ca tronul lui Dumnezeu.
Deoarece „Legea Domnului este desăvârşită”, orice îndepărtare de la ea trebuie privită ca păcat. Aceia care nu ascultă de poruncile lui Dumnezeu şi îi învaţă pe alţii să facă la fel sunt condamnaţi de Hristos. Viaţa de ascultare a Mântuitorului a susţinut cerinţele Legii; ea a arătat că Legea poate să fie ţinută de oameni şi a dovedit ce caracter frumos se poate dezvolta prin ascultare. Toţi aceia care ascultă ca El declară la fel, că Legea este „sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:12). Pe de altă parte, toţi aceia care calcă poruncile lui Dumnezeu susţin pretenţiile lui Satana, că Legea e nedreaptă şi că nu poate fi ascultată. În felul acesta, ei sprijină amăgirile marelui vrăjmaş şi aruncă dezonoare asupra lui Dumnezeu. Ei sunt copiii celui rău, care s-a răsculat primul împotriva Legii lui Dumnezeu. Dacă ar fi primiţi în cer, ei ar aduce din nou elementele discordiei şi revoltei acolo şi ar pune în pericol fericirea universului lui Dumnezeu. Niciun om care desconsideră de bunăvoie un principiu al Legii nu va intra în Împărăţia cerului.
Rabinii considerau că neprihănirea lor le dădea dreptul să intre în cer, dar Iisus a declarat-o insuficientă şi fără valoare. Neprihănirea fariseilor se întemeia pe ceremonii exterioare şi pe cunoaşterea teoretică a adevărului. Rabinii pretindeau că sunt sfinţi prin propriile eforturi de păzire a legii, dar faptele lor despărţiseră neprihănirea de religie. În timp ce erau foarte minuţioşi în ţinerea formelor rituale, viaţa lor era imorală şi josnică. Aşa-zisa lor neprihănire nu ar fi avut valoare niciodată în Împărăţia cerului.
Cea mai mare eroare a minţii omeneşti în zilele lui Hristos era aceea că o simplă cunoaştere a adevărului constituie neprihănirea. De-a lungul experienţei umane, s-a dovedit că o cunoaştere teoretică a adevărului nu este suficientă pentru mântuire. Ea nu produce roadele neprihănirii. Zelul pentru ceea ce se numeşte adevărul teologic este adeseori însoţit de ură faţă de adevărul curat, aşa cum se manifestă în viaţă. Capitolele cele mai întunecate ale istoriei sunt împovărate de crime săvârşite de bigoţi religioşi. Fariseii pretindeau că sunt fii ai lui Avraam şi se lăudau că au în stăpânire cuvintele lui Dumnezeu, dar aceste avantaje nu i-au ferit de egoism, răutate, lăcomie după câştig şi făţărnicia cea mai josnică. Ei se considerau cei mai religioşi oameni din lume, dar aşa-zisa lor drept-credincioşie i-a făcut să-L răstignească pe Domnul măririi.
Acelaşi pericol există şi astăzi. Mulţi se consideră creştini adevăraţi pentru faptul că subscriu la anumite declaraţii teologice. Dar ei n-au adus adevărul în viaţa de toate zilele. Ei nu l-au crezut şi nu l-au iubit, de aceea n-au primit puterea şi harul aduse de sfinţirea prin adevăr. Oamenii îşi pot mărturisi credinţa în adevăr; dar, dacă acesta nu-i face sinceri, amabili, răbdători, îngăduitori şi cu un caracter ceresc, el este un blestem pentru ei şi, prin influenţa lor, este un blestem pentru lume.
Neprihănirea vestită de Hristos este conformarea inimii şi a vieţii faţă de voia lui Dumnezeu. Oamenii păcătoşi pot să devină drepţi numai dacă au credinţă în Dumnezeu şi dacă păstrează o vie legătură cu El. Atunci adevărata evlavie înalţă gândurile şi va înnobila viaţa. Atunci formele exterioare ale religiei sunt în armonie cu adevărata curăţie creştină lăuntrică. Atunci ceremoniile cerute în slujba lui Dumnezeu nu sunt ritualuri fără rost ca ale fariseilor făţarnici.
Iisus a luat fiecare poruncă în parte şi a explicat adâncimea şi lărgimea cerinţelor ei, fără să îndepărteze vreo frântură din puterea lor. El arată cât de larg cuprinzătoare sunt principiile lor şi demască fatala greşeală a iudeilor în manifestarea lor exterioară de ascultare. El spune că, printr-un gând rău sau printr-o privire poftitoare, Legea lui Dumnezeu este călcată. Acela care acceptă parţial cea mai mică nedreptate calcă Legea şi îşi înjoseşte propria natură morală. Uciderea se găseşte întâi în minte. Acela care face loc urii în inimă îşi pune piciorul pe cărarea ucigaşilor şi jertfele lui sunt o urâciune în faţa lui Dumnezeu.
Iudeii cultivau un spirit de răzbunare. În ura lor faţă de romani, ei rosteau cuvinte aspre şi făceau jocul celui rău, dând pe faţă atributele lui. În felul acesta, ei erau formaţi să săvârşească faptele groaznice la care îi condusese el. În viaţa religioasă a fariseilor nu se găsea nimic care să-i îndemne pe neevrei la evlavie. Iisus i-a rugat să nu se lase amăgiţi de gândul că în inima lor se puteau revolta împotriva opresorilor sau că puteau să cultive dorinţa de răzbunare pentru răutăţile suferite.
Este adevărat, există o indignare îndreptăţită ce poate fi manifestată chiar de urmaşii lui Hristos. Când ei văd că Dumnezeu este dezonorat şi slujirea Lui este batjocorită, când văd pe cel nevinovat apăsat, sufletul lor este mişcat de o dreaptă indignare. O asemenea mânie, născută dintr-o conştiinţă morală sensibilă, nu este păcat. Dar aceia care la orice presupusă provocare se simt liberi să se mânie şi să cultive resentimente îşi deschid inima faţă de Satana. Amărăciunea şi spiritul de ceartă trebuie să fie izgonite din suflet, dacă vrem să fim în armonie cu cerul.
Mântuitorul merge şi mai departe. El zice: „Dacă-ţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, şi du-te întâi de te împacă cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul.” Mulţi sunt plini de zel în servicii religioase, în timp ce între ei şi fraţii lor sunt nefericite neînţelegeri, pe care le-ar putea rezolva. Dumnezeu le cere să facă tot ce le stă în putere pentru a readuce armonia. Cât timp ei nu fac lucrul acesta, El nu poate primi slujirea lor. Datoria creştinilor în această problemă este arătată clar.
Dumnezeu revarsă asupra tuturor binecuvântările Sale. „El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” El este „bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi” (Luca 6:35). El ne invită să fim asemenea Lui. „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă”, zicea Iisus, „faceţi bine celor ce vă urăsc […] ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri.” Acestea sunt principiile Legii lui Dumnezeu şi ele sunt izvoarele vieţii.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Idealul lui Dumnezeu pentru copiii Săi este mai înalt decât cel mai înalt gând la care poate ajunge o minte omenească. „Fiţi desăvârşiţi după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” Porunca aceasta este o făgăduinţă. Planul de mântuire urmăreşte recuperarea noastră totală de sub puterea lui Satana. Hristos îl desparte întotdeauna de păcat pe cel zdrobit. El a venit să nimicească lucrările Diavolului şi a luat măsuri ca Duhul Sfânt să fie dat oricărei fiinţe care se pocăieşte, pentru a o feri de păcat.
Lucrarea ispititorului nu trebuie să fie considerată o scuză pentru vreo faptă rea. Satana jubilează când aude că aceia care se numesc urmaşi ai lui Hristos aduc scuze pentru nedesăvârşirile caracterului lor. Tocmai scuzele acestea conduc la păcat. Nu există scuză pentru păcat. Este posibil ca fiecare copil al lui Dumnezeu pocăit şi credincios să aibă un caracter sfânt şi o viaţă asemănătoare cu a lui Hristos.
Idealul caracterului creştin este asemănarea cu Hristos. După cum Fiul omului a fost desăvârşit în viaţa Sa, tot aşa şi urmaşii Lui trebuie să fie desăvârşiţi în viaţa lor. În toate lucrurile, Iisus a fost făcut asemenea fraţilor Săi. El S-a făcut trup aşa cum suntem şi noi. A fost flămând, însetat şi obosit. El a fost întărit prin hrană şi înviorat prin somn. El a împărtăşit viaţa omului, dar, cu toate acestea, a fost Fiul nevinovat al lui Dumnezeu. El era Dumnezeu în trup. Caracterul Lui trebuie să fie caracterul nostru. Despre aceia care cred în El, Domnul zice: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (2 Corinteni 6:16).
Hristos este scara pe care a văzut-o Iacov sprijinindu-se pe pământ, cu capătul de sus ajungând la poarta cerului, tocmai la hotarul slavei. Dacă scara aceasta ar fi fost mai scurtă cu o treaptă, nereușind să ajungă la pământ, am fi fost pierduţi. Dar Hristos vine la noi acolo unde suntem. El a luat natura noastră şi a biruit, pentru ca şi noi, luând natura Lui, să putem birui. Făcut „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3), El a trăit o viaţă fără păcat. Acum, prin dumnezeirea Sa, stăpâneşte pe tronul cerului, în timp ce prin natura Sa omenească vine la noi. El ne invită ca, prin credinţă în El, să ajungem la slava caracterului lui Dumnezeu. De aceea noi trebuie să fim desăvârşiţi, după cum şi Tatăl nostru „ceresc este desăvârşit”.
Iisus arătase în ce constă neprihănirea şi dovedise că Dumnezeu este izvorul ei. Acum S-a îndreptat către datoriile practice. În milostenie, în rugăciune şi în post, a zis El, să nu se facă nimic pentru a atrage atenţia sau a câştiga lauda. Daţi cu sinceritate pentru ajutorul săracilor şi al suferinzilor. În rugăciune, faceţi ca sufletul să comunice cu Dumnezeu. În timpul postului, omul să nu meargă cu capul plecat şi cu inima plină de gânduri egoiste. Inima unui fariseu este un ogor gol şi neroditor, în care nu se poate dezvolta nicio sămânţă de viaţă dumnezeiască. Numai acela care se predă fără rezervă lui Dumnezeu Îi va servi în modul cel mai plăcut Lui. Căci, prin comuniunea cu Dumnezeu, oamenii devin împreună-lucrători cu El în a prezenta caracterul Său în natura omenească.
Serviciul făcut din sinceritatea inimii are o mare răsplată. „Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.” Prin viaţa pe care o trăim prin harul lui Hristos, se formează caracterul. Frumuseţea de la început începe să se refacă în suflet. Atributele caracterului lui Hristos ne sunt dăruite şi chipul dumnezeiesc începe să strălucească tot mai mult. Chipul bărbaţilor şi al femeilor care merg şi lucrează cu Dumnezeu exprimă pacea cerului. Ei sunt înconjuraţi de atmosfera cerului. Pentru aceştia, Împărăţia lui Dumnezeu a început. Ei au bucuria lui Hristos, bucuria de a fi o binecuvântare pentru omenire. Ei au onoarea de a fi primiţi să servească pe Domnul. Lor li s-a încredinţat lucrarea care trebuie să fie făcută în numele Lui.
„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.” Nu putem sluji lui Dumnezeu cu o inimă împărţită. Religia Bibliei nu este o influenţă printre multe altele, influenţa ei trebuie să fie supremă, depăşind şi stăpânind totul. Ea nu trebuie să fie ca nişte pete de vopsea împrăştiate pe pânză, ci să cuprindă întreaga viaţă, ca şi când pânza ar fi fost cufundată în vopsea, până când fiecare fir al ţesăturii a prins o culoare intensă, de neşters.
„Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină, dar, dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric.” Curăţia şi statornicia scopului sunt condiţiile primirii luminii de la Dumnezeu. Acela care doreşte să cunoască adevărul trebuie să fie gata să primească tot ce îi descoperă acesta. El nu poate face niciun compromis cu rătăcirea. Dacă cineva este nestatornic şi nehotărât în ceea ce priveşte adevărul, va alege întunericul rătăcirii şi al amăgirii satanice.
Metodele lumeşti şi principiile neabătute ale neprihănirii nu se amestecă pe neobservate, asemenea culorilor curcubeului. Între ele, veşnicul Dumnezeu a tras o linie apăsată şi clară. Asemănarea cu Hristos se deosebeşte tot atât de mult de asemănarea cu Satana, după cum miezul zilei este în contrast cu miezul nopţii. Şi numai aceia care trăiesc viaţa lui Hristos sunt conlucrătorii Lui. Dacă se cultivă în suflet un păcat, sau dacă se păstrează în viaţă un obicei rău, întreaga fiinţă este întinată. Omul devine un instrument al nelegiuirii.
Toţi aceia care au ales să-I slujească lui Dumnezeu urmează să se încreadă în grija Lui. Hristos a arătat păsările care zboară pe cer şi florile de pe câmp şi i-a îndemnat pe ascultători să mediteze la aceste creaţii ale lui Dumnezeu. „Nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?” a zis El (Matei 6:26). Măsura grijii dumnezeieşti faţă de un obiect oarecare este proporţională cu treapta pe care o ocupă pe scara existenţei. Providenţa are grijă de fiecare vrăbiuţă. Florile câmpului şi iarba care acoperă pământul ca un covor au parte de atenţia şi grija Tatălui nostru ceresc. Marele Artist S-a gândit la crini şi i-a făcut atât de strălucitori, încât umbresc cu frumuseţea lor slava lui Solomon. Cu cât mai mult Se îngrijeşte El de om, care este chipul şi slava lui Dumnezeu. El doreşte ca fiii Săi să manifeste un caracter asemănător cu al Său. După cum raza soarelui le dă florilor culori delicate şi variate, tot aşa şi Dumnezeu îi dă fiinţei omeneşti din frumuseţea caracterului Său.
Toţi aceia care aleg împărăţia iubirii, a neprihănirii şi a păcii lui Hristos, punând toate interesele ei mai presus de orice, sunt legaţi de lumea de sus şi primesc orice binecuvântare de care au nevoie în această viaţă. În cartea providenţei dumnezeieşti, în volumul vieţii, avem fiecare câte o pagină. Pagina aceasta cuprinde amănuntele istoriei noastre, până şi perii capului ne sunt număraţi. Copiii lui Dumnezeu nu sunt niciodată uitaţi de El.
„Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine…” (Matei 6:34). Noi trebuie să-L urmăm pe Hristos în fiecare zi. Dumnezeu nu dă ajutor pentru ziua de mâine. El nu le dă fiilor Săi deodată toate îndrumările pentru călătoria vieţii, ca ei să nu-şi piardă cumpătul. El le spune numai cât pot să ţină minte şi să facă. Puterea şi înţelepciunea acordate sunt pentru nevoile actuale. „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea” – pentru ziua de astăzi – „s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată” (Iacov 1:5).
„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.” Nu vă consideraţi mai buni ca alţii şi nu vă faceţi judecători ai lor. Din cauza faptului că nu puteţi să deosebiţi motivele, nu sunteţi în stare să-l judecaţi pe altul. Criticându-l, aduceţi o sentinţă asupra voastră, deoarece arătaţi că sunteţi părtaşi cu Satana, pârâtorul fraţilor. Domnul zice: „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă cercaţi-vă.” Aceasta e lucrarea noastră. „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi” (2 Corinteni 13:5; 1 Corinteni 11:31).
Pomul bun face roade bune. Dacă rodul este fără gust şi fără valoare, pomul este rău. Tot aşa şi rodul adus în viaţă mărturiseşte despre starea inimii şi despre desăvârşirea caracterului. Faptele bune nu pot plăti mântuirea, dar ele sunt o dovadă pentru credinţa care lucrează prin iubire şi curăţă sufletul. Şi cu toate că răsplata nu este acordată pentru meritele noastre, totuşi va fi în raport cu lucrarea făcută prin harul lui Hristos.
În felul acesta, Hristos a subliniat principiile Împărăţiei Sale şi le-a considerat marea regulă a vieţii. Pentru a face ca învăţătura să se imprime şi mai bine, El a adăugat o ilustraţie. Nu e de ajuns, a zis El, să auziţi cuvintele Mele. Prin ascultare, trebuie să faceţi din ele temelia caracterului vostru. Eul nu este decât nisip nesigur. Dacă voi clădiţi pe teorii şi invenţii omeneşti, casa voastră se va prăbuşi. Ea va fi spălată de vânturile ispitelor şi de furtunile încercărilor. Dar principiile acestea, pe care vi le-am dat, vor rămâne. Primiţi-Mă, clădiţi pe cuvintele Mele.
„De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă” (Matei 7:24,25).