În mod inevitabil, noi trebuie să fim sub controlul uneia sau alteia dintre cele două puteri care se luptă pentru supremaţia lumii. Nu este necesar să alegem de bunăvoie să servim împărăţiei întunericului, ca să ajungem sub stăpânirea ei. N-avem decât să neglijăm să ne aliem cu împărăţia luminii. Dacă nu conlucrăm cu puterile cereşti, Satana va lua în stăpânire inima şi va face din ea locuinţa lui. Singura apărare împotriva răului este locuirea lui Hristos în inimă, prin credinţă în neprihănirea Lui. Numai când suntem legaţi strâns de Dumnezeu putem rezista efectelor nesfinţite ale iubirii de sine, ale îngăduinţei de sine şi tendinţei spre păcat. Noi ne putem lăsa de multe obiceiuri rele şi, pentru o vreme, putem da la o parte tovărăşia lui Satana, dar, fără o legătură vie cu Dumnezeu, susținută prin predarea noastră faţă de El în fiecare clipă, putem fi biruiţi. Fără o cunoaştere personală a lui Hristos şi o comuniune continuă cu El, suntem supuşi bunului plac al lui Satana şi până la urmă vom împlini pretenţiile lui.
„Starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi.” Tocmai aşa, a zis Iisus, „se va întâmpla cu acest neam viclean”. Nimeni nu este atât de împietrit ca aceia care au respins chemarea lui Dumnezeu şi au dispreţuit Duhul harului. Cea mai obişnuită manifestare a păcatului contra Duhului Sfânt este continua neglijare de a asculta invitaţia Cerului la pocăinţă. Fiecare pas făcut în lepădarea lui Hristos este un pas spre lepădarea mântuirii şi spre păcatul împotriva Duhului Sfânt.
Renegându-L pe Hristos, poporul iudeu a comis păcatul de neiertat; refuzând invitaţia harului, şi noi putem comite aceeaşi greşeală. Noi Îl insultăm pe Domnul vieţii şi-L facem de ocară înaintea sinagogii lui Satana şi în faţa universului ceresc, atunci când nu mai ascultăm de solii Lui împuterniciţi şi ascultăm în schimb de agenţii lui Satana, care îndepărtează sufletul de la Hristos. Atâta vreme cât cineva face lucrul acesta nu poate avea nădejde de iertare şi, în cele din urmă, va pierde orice dorinţă de împăcare cu Dumnezeu.
În timp ce Iisus îi învăţa încă pe oameni, ucenicii I-au adus vestea că mama şi fraţii Lui erau afară şi doreau să-L vadă. El ştia ce este în inima lor şi i-a răspuns celui ce Îi adusese ştirea aceasta: „Cine este mama Mea şi care sunt fraţii Mei?” Apoi Şi-a întins mâna spre ucenici şi a zis: „Iată mama Mea şi fraţii Mei! Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă.”
Toţi aceia care Îl primeau pe Hristos prin credinţă erau uniţi cu El printr-o legătură mai strânsă decât aceea a înrudirii omeneşti. Ei deveneau una cu El, după cum şi El era una cu Tatăl. Fiind credincioasă şi împlinind cuvintele Lui, mama Sa era într-o legătură mai apropiată cu El decât prin rudenie naturală. Fraţii Lui nu aveau un câştig din legătura cu El, decât dacă Îl primeau ca Mântuitor personal.
Ce sprijin ar fi găsit Hristos în rudele Sale pământeşti, dacă acestea ar fi crezut că El este trimisul cerului şi dacă ar fi conlucrat cu El pentru a face lucrarea lui Dumnezeu! Necredinţa lor a aruncat o umbră asupra vieţii pământeşti a lui Iisus. Aceasta era o parte din amărăciunea paharului cu dureri pe care El l-a sorbit pentru noi.
Vrăjmăşia aprinsă în inima oamenilor împotriva Evangheliei a fost simţită adânc de Fiul lui Dumnezeu şi a fost cu atât mai dureroasă, cu cât o simţea şi în familia Sa, deoarece inima Lui era plină de bunătate şi iubire şi avea numai simţăminte plăcute pentru legăturile familiale. Fraţii Săi doreau ca El să Se supună părerilor lor, dar o asemenea purtare ar fi fost într-un dezacord total cu misiunea Lui dumnezeiască. Ei considerau că El are nevoie de sfatul lor. Îl judecau din punctul lor de vedere omenesc şi gândeau că, dacă El ar fi vorbit numai lucruri plăcute pentru farisei şi cărturari, ar fi evitat neplăcutele controverse pe care le produceau cuvintele Lui. Ei socoteau că El Se supraaprecia atunci când pretindea că are autoritate divină şi când Se aşeza mai presus de rabini şi îi mustra pentru păcatele lor. Ei ştiau că fariseii căutau ocazia să-L acuze şi părerea lor era că El le dăduse destule ocazii.
Cu priceperea lor mărginită, ei nu puteau cuprinde misiunea pe care El venise s-o îndeplinească şi de aceea nu puteau să simpatizeze cu El în încercările Lui. Cuvintele lor aspre, lipsite de apreciere, dovedeau că ei nu înţelegeau aşa cum trebuie caracterul Lui şi nu pricepeau că natura divină era împletită cu cea omenească. Ei Îl vedeau adesea plin de întristare, dar, în loc să-L mângâie, spiritul şi cuvintele lor nu făceau altceva decât să-I rănească inima. Fiinţa Lui sensibilă era torturată, motivele Lui erau greşit înţelese, lucrarea Lui era neînţeleasă.
Fraţii Lui Îi prezentau adesea filosofia fariseilor, învechită şi încâlcită, şi se încumetau să creadă că pot să-L înveţe pe Acela care înţelegea tot adevărul şi pricepea toate tainele. Ei condamnau fără nicio sfială ceea ce nu puteau să înţeleagă. Reproşurile lor Îl necăjeau şi astfel sufletul Lui era obosit şi întristat. Ei mărturiseau credinţa în Dumnezeu şi credeau că Îl apără, deşi Dumnezeu era cu ei în trup, fără ca ei să-L cunoască.
Aceste lucruri făceau ca drumul pe care El îl avea de parcurs să fie o cale spinoasă. Atât de mult Îl durea pe Hristos faptul că nu era înţeles de familia Sa, încât era o uşurare să meargă acolo unde nu exista atâta lipsă de înţelegere. Era o familie unde Îi plăcea să meargă – familia lui Lazăr, a Mariei şi a Martei, deoarece, în acea atmosfera plină de credinţă şi de iubire, inima Lui găsea odihnă. Şi, cu toate acestea, nu era nimeni pe pământ care să poată pricepe misiunea Lui dumnezeiască sau să cunoască povara pe care El o purta în locul oamenilor. Adesea, El Îşi putea găsi liniştea numai când Se afla singur, în comuniune cu Tatăl Său ceresc.
Cei chemaţi să sufere pentru cauza lui Hristos, care au de suferit neînţelegere şi neîncredere până şi în propria familie, pot găsi mângâiere la gândul că şi Iisus a suferit la fel. El îi înţelege, îi cheamă lângă El, ca să afle uşurare tot acolo unde a aflat şi El, în comuniune cu Tatăl.
Aceia care Îl primesc pe Hristos ca Mântuitor personal nu sunt părăsiţi ca nişte orfani, lăsaţi să-şi ducă singuri povara vieţii. El îi primeşte ca membri ai familiei cereşti şi îi invită să-L numească pe Tatăl Lui, Tatăl lor. Ei sunt „cei micuţi” ai Săi, scumpi inimii lui Dumnezeu, legaţi de El prin legăturile cele mai gingaşe şi mai dăinuitoare. El are faţă de ei o iubire nespusă, cu atât mai mare decât aceea pe care tatăl şi mama noastră au simţit-o pentru noi când eram fără ajutor, cu cât lucrurile divine sunt mai presus decât cele omeneşti.
În legile date lui Israel, este o frumoasă ilustraţie cu privire la legăturile dintre Hristos şi poporul Lui. Când un evreu era silit, din cauza sărăciei, să se despartă de moştenirea lui şi să se vândă chiar pe sine ca rob, datoria de a-l răscumpăra pe el şi averea lui îi revenea celei mai apropiate rude (Leviticul 25:25,47-49; Rut 2:20). Tot aşa, lucrarea răscumpărării noastre şi a moştenirii noastre pierdute prin păcat a căzut asupra Lui, care este ruda noastră cea mai apropiată. El a devenit ruda noastră pentru a ne putea mântui. Mai aproape decât tata, mama, fratele, prietenul sau cel ce ne iubeşte, este Domnul şi Mântuitorul nostru. „Nu te teme”, zice El, căci „Eu te izbăvesc, te chem pe nume, eşti al Meu.” „De aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta” (Isaia 43:1-4).
Hristos iubeşte fiinţele cereşti care înconjoară tronul Său, dar cum poate fi măsurată iubirea cea mare cu care ne-a iubit pe noi? Noi nu putem s-o înţelegem, dar putem şti din experienţă că e adevărată. Iar dacă păstrăm legătura de rudenie cu El, cu câtă iubire vom privi la aceia care sunt fraţii şi surorile noastre în Domnul! Nu ar trebui să ne grăbim să recunoaştem pretenţiile rudeniei noastre dumnezeieşti? Fiind adoptaţi în familia lui Dumnezeu, nu ar trebui să-L onorăm pe Tatăl nostru şi rudenia noastră?