Ai terminat de citit capitolul 32 – Sutaşul, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/ZAyBCX42RtQ6ZT4E9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 33 – „Cine sunt fraţii Mei?”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Fiii lui Iosif erau departe de a-L simpatiza pe Iisus şi lucrarea Lui. Veştile care ajungeau la ei cu privire la viaţa şi lucrarea Lui îi umpleau de uimire şi nelinişte. Au auzit că petrecea nopţi întregi în rugăciune, că în timpul zilei era înconjurat de mari mulţimi de oameni şi că nu-Şi lua prea mult timp pentru masă. Prietenii Lui gândeau că El Se oboseşte prea mult din cauza muncii neîncetate, nu înţelegeau atitudinea Lui faţă de farisei, iar unii se temeau că I s-a tulburat raţiunea.
Fraţii Lui au auzit lucrurile acestea, precum şi acuzaţia adusă de farisei că El izgonea demonii prin puterea lui Satana. Suportau greu ocara aruncată asupra lor din cauza înrudirii cu Iisus. Ei ştiau ce tulburare provocaseră cuvintele şi faptele Lui şi nu numai că erau alarmaţi de declaraţiile Lui îndrăzneţe, ci erau și supăraţi că El îi mustra pe cărturari şi pe farisei. Au hotărât că trebuia convins sau constrâns să înceteze acest mod de a lucra şi au făcut-o şi pe Maria să li se alăture, gândind că iubirea Lui pentru ea L-ar putea face să fie mai prevăzător.
Cu puţin timp înainte de lucrul acesta, Iisus făcuse a doua minune de vindecare a unui demonizat, orb şi mut, iar fariseii repetaseră acuzaţia: „Cu ajutorul domnului dracilor scoate El dracii!” (Matei 9:34). Hristos le-a spus clar că, dacă pun lucrarea Duhului Sfânt în seama lui Satana, ei rup legătura cu izvorul binecuvântărilor. Cei care au vorbit împotriva lui Iisus fără să fie conştienţi de caracterul Lui divin pot primi iertare, deoarece, prin Duhul Sfânt, ei pot să fie aduşi să-şi vadă greşeala şi să se pocăiască. Oricare ar fi păcatul, dacă sufletul se pocăieşte şi crede, vina este spălată prin sângele lui Hristos, dar acela care respinge lucrarea Duhului Sfânt se aşază într-o situaţie în care pocăinţa şi credinţa sunt cu neputinţă. Numai prin Duhul Sfânt lucrează Dumnezeu în inimă. Când respinge în mod deliberat Duhul lui Dumnezeu şi declară că El este de la Satana, oamenii taie legătura prin care Dumnezeu poate să comunice cu ei. Când Duhul Sfânt este respins definitiv, Dumnezeu nu mai poate face nimic.
Fariseii cărora le vorbise Iisus şi le dăduse această avertizare nu credeau nici ei acuzaţia pe care o aduceau împotriva Lui. Nu era niciunul între aceşti oameni de seamă care să nu se fi simţit atras de Mântuitorul. Ei auziseră glasul Duhului vorbind în inima lor şi dovedind că Iisus este Unsul lui Israel, îndemnându-i să se declare şi ei ucenici ai Lui. În lumina prezenţei Sale, ei îşi dăduseră seama că sunt lipsiţi de sfinţenie şi doriseră neprihănirea pe care nu o puteau realiza. Dar, după ce L-au respins, ar fi fost prea umilitor să-L primească pe Iisus ca Mesia. Odată ce au pus piciorul pe cărarea necredinţei, erau prea mândri ca să-şi mărturisească rătăcirea. Iar pentru a evita recunoaşterea adevărului, au încercat cu o violenţă disperată să combată învăţătura Mântuitorului. Dovada puterii şi a harului Său i-a umplut de mânie. Nu puteau să-L împiedice pe Mântuitorul să facă minuni, nici nu puteau aduce la tăcere învăţătura Lui, dar au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a-L prezenta greşit şi a răstălmăci cuvintele Lui. Cu toate acestea, Duhul lui Dumnezeu îi urmărea cu puterea Lui convingătoare, iar ei trebuiau să ridice multe obstacole pentru a se împotrivi puterii Lui. Duhul Sfânt, cea mai eficientă forţă care poate să lucreze cu inima omenească, lupta cu ei, dar ei nu voiau să se supună.
Nu Dumnezeu este acela care orbeşte ochii oamenilor sau care le împietreşte inima. El le trimite lumină ca să le îndrepte greşelile şi să-i conducă pe cărări sigure, dar, prin respingerea acestei lumini, ochii ajung să orbească şi inima să se împietrească. De multe ori, lucrul acesta se întâmplă încet-încet şi aproape pe nesimţite. Lumina vine în suflet prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin servii Săi sau prin lucrarea directă a Duhului Său. Dar, când o rază de lumină nu este luată în seamă, sensibilitatea spirituală scade, iar o altă descoperire a luminii este înţeleasă şi mai greu. Şi astfel, întunericul se tot întinde, până când noaptea cuprinde tot sufletul. Aşa a fost şi cu aceşti conducători ai iudeilor. Ei erau convinşi că Hristos era ajutat de o putere dumnezeiască, dar, pentru a se împotrivi adevărului, ei puneau lucrarea Duhului Sfânt pe seama lui Satana. Făcând lucrul acesta, ei alegeau în mod deliberat amăgirea, se predau lui Satana şi de aici încolo erau stăpâniţi de puterea lui.
Strâns legată de avertizarea lui Hristos cu privire la păcatul împotriva Duhului Sfânt este o avertizare împotriva cuvintelor rele şi fără rost. Cuvintele sunt o dovadă a ceea ce se găseşte în inimă. „Din prisosul inimii vorbeşte gura.” Însă cuvintele sunt mai mult decât un indiciu al caracterului – ele au puterea de a influenţa caracterul. Oamenii sunt influenţaţi de propriile cuvinte. Adesea, mânaţi de un impuls venit pe neaşteptate, aţâţaţi de Satana, ei rostesc acuzații și bănuieli nefondate, exprimând ceva ce nu cred în realitate, dar cuvintele acţionează asupra gândurilor. Ei sunt înşelaţi de cuvintele lor şi ajung să creadă cu adevărat ceea ce au spus la îndemnul lui Satana. Odată ce au exprimat o părere sau o hotărâre, ei sunt adesea prea mândri pentru a retrage cele spuse şi încearcă să aducă dovezi că au dreptate, până când ajung să creadă că o şi au. E periculos să rosteşti un cuvânt de îndoială, e periculos să pui sub semnul întrebării şi să critici lumina divină. Obiceiul de a critica în mod necuviincios şi cu uşurătate acţionează asupra caracterului, dând naștere la lipsă de respect şi de credinţă. Mulţi oameni care şi-au îngăduit acest obicei au mers inconştienţi către pericol, până acolo încât au ajuns să critice şi să respingă lucrarea Duhului Sfânt. Iisus a zis: „În ziua judecăţii oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care îl vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit.”
Apoi a adăugat o avertizare pentru aceia care fuseseră impresionaţi de cuvintele Lui, care Îl ascultaseră cu plăcere, dar care nu se predaseră Duhului Sfânt ca El să locuiască în ei. Un suflet se ruinează nu numai prin împotrivire, ci şi prin neglijenţă. Iisus a zis: „Duhul necurat, când a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. Atunci zice: «Mă voi întoarce în casa mea» şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el; intră în casă şi locuiesc acolo.”
Erau mulţi în zilele lui Hristos, cum sunt şi astăzi, asupra cărora părea că stăpânirea lui Satana a fost sfărâmată; prin harul lui Dumnezeu, ei fuseseră eliberaţi de duhurile rele care le stăpâniseră sufletul. Ei se bucurau în iubirea lui Dumnezeu, dar, ca şi ascultătorii asemănaţi în pildă cu pământul pietros, ei nu au rămas în iubirea Lui. Ei nu s-au predat zilnic lui Dumnezeu, pentru ca Hristos să poată locui în inimă şi, când duhul cel rău s-a întors „cu alte şapte duhuri mai rele decât el”, ei au ajuns să fie cu totul stăpâniţi de puterea celui rău.
Când sufletul I se predă lui Hristos, o putere nouă ia în stăpânire inima cea nouă. Se produce o schimbare pe care omul nu o poate face niciodată prin sine însuşi. Este o lucrare supranaturală, care aduce un element supranatural în natura omenească. Fiinţa care s-a predat lui Hristos devine fortăreaţa Lui, pe care El o păstrează într-o lume răzvrătită şi vrea ca nicio altă autoritate să nu fie recunoscută acolo, decât a Sa. Un suflet luat astfel în stăpânire de puterile cereşti nu poate fi biruit de asalturile lui Satana. Dar, dacă nu ne supunem stăpânirii lui Hristos, vom fi stăpâniţi de cel rău.