- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Dar planurile pe care aceşti rabini căutau atât de zelos să le pună în aplicare porniseră din alt sfat decât cel al Sinedriului. După insuccesul de a-L birui pe Hristos în pustie, Satana şi-a combinat forţele pentru a I se împotrivi în lucrare şi, dacă ar fi fost cu putinţă, să o zădărnicească. Ceea ce nu izbutise prin eforturi directe şi personale se hotărâse să facă prin vicleşug. Îndată ce s-a retras din lupta dusă în pustie, el a mers în sfatul îngerilor căzuţi şi a făcut planuri amănunţite de a orbi şi mai departe mintea poporului iudeu, pentru ca oamenii să nu-L recunoască pe Răscumpărătorul lor. El plănuise să lucreze prin agenţii săi omeneşti din lumea religioasă, umplându-i cu ura lui împotriva Apărătorului adevărului. El avea să-i determine să-L lepede pe Hristos şi să-I facă viaţa cât mai amară cu putinţă, nădăjduind să-L descurajeze în lucrarea Lui. Astfel, conducătorii lui Israel s-au făcut unelte ale lui Satana, luptând împotriva Mântuitorului.
Iisus venise să „vestească o lege mare şi minunată”. El nu urmărea să scadă autoritatea Legii, ci să o mărească. Scriptura zice: „El nu va slăbi, nici nu Se va lăsa până va aşeza dreptatea pe pământ” (Isaia 42:21,4). El venise pentru a elibera Sabatul de cerinţele care-l împovărau, care făcuseră din el un blestem, în loc de binecuvântare.
Din motivul acesta a ales El ca în Sabat să facă lucrarea de vindecare la Betesda. El ar fi putut să-l vindece pe bolnav în oricare din zilele săptămânii sau ar fi putut să-l vindece fără să-i spună să-şi ducă patul. Dar aceasta nu i-ar fi dat ocazia pe care o dorea. Fiecare faptă a lui Hristos pe pământ avea la bază un scop înţelept. Tot ce făcea era important în sine, precum şi prin învăţătura pe care o dădea. Dintre nenorociţii de la scăldătoare, El a ales cazul cel mai grav ca să exercite asupra lui puterea Sa vindecătoare şi i-a poruncit omului să-şi ducă patul prin oraş, ca să vestească lucrarea mare săvârşită asupra lui. Lucrarea aceasta a stârnit discuţii cu privire la ce anume era îngăduit să se facă în Sabat şi a dat ocazie ca El să denunţe restricţiile impuse de iudei cu privire la ziua Domnului şi să declare fără valoare tradiţiile lor.
Iisus a declarat că lucrarea de a-i vindeca pe cei bolnavi era în armonie cu legea cu privire la Sabat. Era în armonie cu lucrarea îngerilor lui Dumnezeu, care urcă la cer fără încetare şi coboară pentru a da ajutor omenirii suferinde. Iisus a spus: „Tatăl Meu lucrează până acum, şi Eu de asemenea lucrez.” Toate zilele sunt ale lui Dumnezeu, ca să realizeze în timpul lor planurile Lui pentru neamul omenesc. Dacă felul iudeilor de a interpreta Legea era corect, atunci era greşit Iehova, a cărui lucrare ajută şi ţine orice vieţuitoare din prima clipă de când au fost puse temeliile pământului, atunci Acela care a zis despre lucrarea Lui că e bună şi a instituit Sabatul pentru a comemora terminarea ei trebuia să-Şi facă lucrul în răstimpuri şi să oprească mişcarea nesfârşită a universului.
Să oprească Dumnezeu soarele din lucrarea lui în Sabat, să nu mai trimită razele lui blânde ca să încălzească pământul şi să hrănească vegetaţia? Să oprească sistemele lumilor în ziua aceasta sfântă? Să poruncească El apelor să se oprească şi să nu mai ude câmpurile şi pădurile şi să spună valurilor mării să se oprească din mişcarea lor neîncetată? Grâul şi porumbul să se oprească din creştere, iar strugurii în pârg să îşi întârzie coacerea? Pomii şi florile să nu mai dea muguri şi să nu mai înflorească în Sabat?
În cazul acesta, oamenii n-ar mai avea nimic din roadele pământului sau din binecuvântările care fac viaţa plăcută. Natura trebuie să-şi continue mersul ei neschimbat! Dacă Dumnezeu Şi-ar opri mâna pentru o clipă, omul ar cădea şi ar muri. Şi omul are o lucrare de făcut în ziua aceasta. Nevoile vieţii trebuie satisfăcute, bolnavii trebuie îngrijiţi, lipsurile celor în nevoie trebuie împlinite. Acela care neglijează să-i ajute în Sabat pe suferinzi nu va fi socotit fără vină. Sfânta zi de odihnă a Domnului a fost făcută pentru om şi faptele de milă sunt în armonie desăvârşită cu scopul urmărit prin ea. Dumnezeu nu doreşte ca făpturile Lui să sufere nici măcar o oră fie în Sabat, fie în altă zi, dacă acea suferinţă poate să fie îndepărtată.
Cererile adresate lui Dumnezeu în ziua de Sabat sunt mult mai numeroase ca în alte zile. În ziua aceasta, copiii Săi părăsesc lucrurile lor obişnuite şi petrec timpul în meditaţie şi rugăciune. Ei cer îndurarea lui Dumnezeu mai mult în Sabat decât în alte zile. Ei cer atenţia Lui deosebită. Ei imploră binecuvântările Lui alese. Dumnezeu nu aşteaptă întâi să treacă Sabatul, ca numai după aceea să le îndeplinească cererile. Lucrarea Cerului nu încetează niciodată şi nici oamenii n-ar trebui să înceteze să facă bine. Sabatul nu are ca scop să fie un timp de inactivitate. Legea opreşte lucrările pământeşti în ziua Domnului: munca pentru câştigarea hranei trebuie să înceteze, nicio osteneală pentru plăcere sau profit lumesc nu este îngăduită în această zi, ci, după cum Dumnezeu a încetat lucrarea creaţiei, S-a odihnit în Sabat şi l-a binecuvântat, tot aşa şi omul trebuie să părăsească ocupaţiile de toate zilele şi să închine orele acelea sfinte odihnei sănătoase, închinării şi faptelor sfinte. Lucrarea lui Hristos de vindecare a bolnavilor era în armonie desăvârşită cu Legea. Ea făcea ca Sabatul să fie onorat.
Iisus afirma că are drepturi egale cu Dumnezeu, făcând o lucrare la fel de sfântă şi de acelaşi caracter cu a Tatălui din cer. Dar fariseii s-au aprins şi mai mult. După vederile lor, El nu călcase numai Legea, ci, zicând că Dumnezeu este Tatăl Său, Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu (Ioan 5:18).
Toţi iudeii Îl numeau pe Dumnezeu Tatăl lor, de aceea n-ar fi trebuit să se mânie atât de rău când Hristos a spus că şi El era în aceeaşi legătură cu Dumnezeu. Dar ei L-au acuzat de hulă, zicând că El pretinde lucrul acesta în înţelesul cel mai înalt.
Aceşti adversari ai lui Hristos n-aveau argumente cu care să întâmpine adevărurile prezentate de El conştiinţei lor. Ei puteau doar să citeze obiceiurile şi tradiţiile lor, iar acestea păreau slabe şi serbede când erau comparate cu argumentele aduse de Iisus din Cuvântul lui Dumnezeu şi din nesfârşita mişcare a naturii. Dacă rabinii ar fi dorit cât de puţin să primească lumina, ar fi fost convinşi că Iisus rostea adevărul. Dar ei au ocolit cele spuse de Iisus cu privire la Sabat şi au căutat să stârnească mânia împotriva Lui, deoarece pretindea că este egal cu Dumnezeu. Furia conducătorilor nu cunoştea margini. Dacă nu s-ar fi temut de popor, preoţii şi rabinii L-ar fi ucis pe Iisus pe loc. Dar poporul ţinea la El. Mulţi recunoşteau în Iisus pe prietenul care le vindecase bolile şi-i mângâiase în întristările lor şi ei considerau ca fiind bună vindecarea făcută la Betesda. Astfel, pentru o vreme, conducătorii au fost obligaţi să-şi înfrâneze ura.
Iisus a respins acuzaţia de hulă. Autoritatea Mea, a spus El, pentru a face lucrările de care Mă acuzaţi, provine din faptul că sunt Fiul lui Dumnezeu, una cu El în natură, în voinţă şi în scop. În toate lucrările Sale de creaţie şi călăuzire, Eu conlucrez cu Dumnezeu. „Fiul nu poate face nimic de la Sine, El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând.” Preoţii şi rabinii găseau o vină Fiului lui Dumnezeu tocmai pentru că făcea lucrarea pentru împlinirea căreia fusese trimis în lume. Prin păcatele lor, ei se despărţiseră de Dumnezeu şi, în îngâmfarea lor, lucrau independent de El. Se simţeau în stare să facă totul singuri şi nu-şi dădeau seama că au nevoie de o înţelepciune mai înaltă, care să-i îndrume la lucru. Dar Fiul lui Dumnezeu era supus voinţei Tatălui şi dependent de puterea Lui. Atât de mult Se golise Iisus de Sine, încât nu făcea planuri pentru El. Accepta planurile pe care Dumnezeu Tatăl le făcea pentru El şi I le dezvăluia în fiecare zi. Tot aşa ar trebui să fim şi noi dependenţi de Dumnezeu, astfel încât viaţa noastră să fie o împlinire a voinţei Sale.
Când era aproape să construiască sanctuarul ca locuinţă pentru Dumnezeu, Moise a fost îndrumat să facă toate lucrurile după modelul care i se arătase pe munte. Moise era plin de zel pentru lucrarea lui Dumnezeu şi avea la îndemână oamenii cei mai talentaţi şi mai iscusiţi pentru a pune în practică îndrumările lui. Cu toate acestea, el nu trebuia să facă nici măcar un clopoţel, o rodie, un ciucure, vreo podoabă, o perdea sau un vas al sanctuarului, altfel decât după modelul ce-i fusese arătat. Dumnezeu l-a chemat pe munte şi i-a descoperit lucrurile cereşti. Domnul l-a acoperit cu slava Lui, ca să poată vedea modelul, şi după acesta s-au făcut toate lucrurile. Aşa şi lui Israel, din care voia să facă locuinţa Lui, i-a descoperit strălucitul Lui ideal cu privire la caracter. Modelul a fost arătat pe munte, când s-a dat Legea pe Sinai şi când Domnul a trecut prin faţa lui Moise, proclamând: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul” (Exodul 34:6,7).
Israel alesese propriile căi. El nu clădise după model, dar Hristos, adevăratul templu pentru sălăşluirea lui Dumnezeu, Şi-a modelat fiecare amănunt al vieţii Sale pe pământ după idealul dumnezeiesc. El a zis: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, şi Legea Ta este în fundul inimii Mele” (Psalmii 40:8). Tot aşa şi caracterele noastre trebuie să fie clădite ca „un locaş al lui Dumnezeu prin Duhul” (Efeseni 2:22). Noi trebuie să facem totul după exemplul dat chiar de Acela care „a suferit pentru noi şi ne-a lăsat o pildă, ca să călcăm pe urmele Lui” (Evrei 8:5; 1 Petru 2:21).
Cuvintele lui Hristos ne învaţă că ar trebui să ne considerăm legaţi cu totul de Dumnezeu, Tatăl nostru din cer. Oricare ne-ar fi poziţia, suntem dependenţi de Dumnezeu, care ţine soarta tuturor în mâinile Sale. El ne-a dat o lucrare de făcut şi ne-a înzestrat cu puteri şi cu mijloace pentru această lucrare. Atâta vreme cât ne supunem voinţa lui Dumnezeu şi ne încredem în tăria şi înţelepciunea Lui, vom fi călăuziţi pe căi sigure, pentru a împlini partea pe care o avem în marele Său plan. Dar acela care se încrede în înţelepciunea şi în puterea proprie se desparte de Dumnezeu. În loc să lucreze în armonie cu Hristos, el împlineşte planul vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al omului.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Mântuitorul a zis mai departe: „Tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai. […] După cum Tatăl învie morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea.” Saducheii susţineau că nu va fi înviere a corpului, dar Iisus le-a spus că una dintre lucrările cele mai de seamă ale Tatălui Său este aceea de a-i învia pe morţi şi că El are putere să facă aceeaşi lucrare. „Vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce-L vor asculta vor învia.” Fariseii credeau în învierea morţilor. Hristos a declarat că, şi în timpul acela, puterea care dă viaţă morţilor se afla între ei, şi ei n-aveau decât să privească manifestarea ei. Aceeaşi putere de înviere dă viaţă şi celui „mort în greşeli şi păcate” (Efeseni 2:1). Duhul acela dă viaţă din Hristos Iisus, „puterea învierii Sale” îi izbăveşte pe oameni de „legea păcatului şi a morţii” (Filipeni 3:1; Romani 8:2). Stăpânirea răului este sfărâmată, iar, prin credinţă, sufletul este apărat de păcat. Acela care îşi deschide inima faţă de Duhul lui Hristos devine părtaş al acelei forţe măreţe, care va ridica din mormânt corpul său.
Umilul Nazarinean Şi-a arătat adevăratul Său titlu de nobleţe. El S-a ridicat deasupra neamului omenesc, a îndepărtat vălul păcatului şi al ocării şi S-a descoperit ca Slăvitul oştilor îngereşti, Fiul lui Dumnezeu, una cu Creatorul universului. Ascultătorii Săi stăteau fermecaţi. Niciun om nu vorbise ca El, nimeni nu se purtase cu o aşa demnitate împărătească. Toate cuvintele Lui erau clare şi pe înţeles, declarând în întregime misiunea Sa şi datoria lumii. „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte nici pe Tatăl, care L-a trimis. După cum Tatăl are viaţă în Sine, tot aşa a dat Fiului să aibă viaţă în Sine. Şi I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului.”
Preoţii şi conducătorii luaseră poziţie de judecători, pentru a condamna lucrarea lui Hristos, dar El S-a declarat Judecătorul lor şi Judecătorul întregului pământ. Lumea este încredinţată lui Hristos şi prin El se transmit neamului omenesc decăzut toate binecuvântările lui Dumnezeu. El a fost Răscumpărător atât înainte, cât şi după întruparea Sa. Îndată ce s-a ivit păcatul, a existat şi un Mântuitor. El a dat şi le dă tuturor viaţă şi lumină şi fiecare va fi judecat după lumina primită. Acela care a dat lumina, care i-a urmărit pe oameni cu cea mai iubitoare perseverență, căutând să-i câştige de la păcat la sfinţenie, este în acelaşi timp şi Apărătorul, şi Judecătorul lor. De la începerea marii lupte în cer, Satana şi-a menţinut lucrarea prin înşelăciune, dar Hristos a lucrat şi lucrează pentru a-i dezvălui planurile şi a-i distruge puterea. Acela care S-a luptat cu amăgitorul şi care, în decursul tuturor veacurilor, a căutat să-i smulgă pe captivi din prinsoarea lui va judeca fiecare fiinţă.
Şi Dumnezeu „I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului”. Întrucât a gustat până la drojdie durerile şi ispitele oamenilor şi înţelege slăbiciunile şi păcatele lor, întrucât pentru binele nostru a stat neclintit în faţa ispitelor lui Satana şi Se va purta cu dreptate şi milă cu fiinţele pentru salvarea cărora a vărsat însuşi sângele Său – pentru toate acestea Fiul omului a fost rânduit să execute judecata.
Însă misiunea lui Hristos nu era să judece, ci să salveze. „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17). El declară deci în faţa Sinedriului: „Cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5:24).
Cerându-le ascultătorilor Săi să nu se mire, Hristos a descoperit înaintea lor, într-o privelişte tot mai cuprinzătoare, taina lucrurilor viitoare. „Vine ceasul”, a zis El, „când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28,29).
Asigurarea aceasta de viaţă veşnică era aşteptată cu mult dor de toţi israeliţii şi ei sperau să o primească la venirea lui Mesia. Unica lumină care putea să lumineze în întunericul mormântului strălucea deasupra lor. Dar încăpăţânarea este oarbă. Iisus călcase tradiţiile rabinilor şi desconsiderase autoritatea lor şi de aceea nu voiau să-L creadă.
Timpul, locul, împrejurarea, sentimentele vii care stăpâneau adunarea, totul se combina pentru a face şi mai impresionante cuvintele lui Iisus în faţa Sinedriului. Autorităţile religioase cele mai înalte căutau viaţa Aceluia care Se declarase reziditor al lui Israel. Domnul Sabatului era în faţa unui tribunal pământesc, pentru a răspunde la acuzaţia că a călcat legea Sabatului. Când le-a arătat fără teamă care era misiunea Sa, judecătorii L-au privit cu uimire şi cu mânie, dar n-aveau ce să răspundă la cuvintele Lui. Ei nu puteau să-L condamne. El a respins dreptul preoţilor şi al rabinilor de a-L interoga sau de a se amesteca în lucrarea Lui. Lor nu li se dăduse o astfel de autoritate. Pretenţiile lor se întemeiau pe propria îngâmfare şi aroganţă. El a refuzat să răspundă în vreun fel acuzaţiilor lor sau să Se dezvinovăţească.
În loc să scuze fapta săvârşită sau să explice ce anume a urmărit prin aceasta, Iisus S-a ridicat împotriva mai-marilor, şi acuzatul a devenit acuzator. El i-a mustrat pentru împietrirea inimii lor şi pentru ignoranţa lor cu privire la Scripturi. Le-a spus că au renegat Cuvântul lui Dumnezeu pentru faptul că-L renegau pe El, care era trimisul lui Dumnezeu. „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39).
În toate paginile, de istorie, de învăţătură sau de profeţie, Scripturile Vechiului Testament sunt luminate de slava Fiului lui Dumnezeu. Întrucât era o instituţie dumnezeiască, întregul sistem al iudaismului era o prefigurare concisă a Evangheliei. Despre Hristos, „mărturisesc toţi prorocii” (Faptele 10:43). De la făgăduinţa dată lui Adam, prin tot şirul patriarhilor şi până la sistemul legii, lumina slavei cereşti arată clar urmele Răscumpărătorului. Profeţii văzuseră steaua din Betleem, pe Şilo care trebuia să vină, când lucrurile viitoare le-au trecut în goană prin faţa ochilor, în tainică procesiune. Moartea lui Hristos se arăta în fiecare jertfă. Neprihănirea Lui se înălţa la cer odată cu norul frumos mirositor. Numele Lui era rostit prin trâmbiţa jubiliară. Slava Lui locuia în taina înfricoşată a Sfintei Sfintelor.
Iudeilor le fuseseră încredințate Scripturile şi credeau că, prin cunoaşterea superficială a Scripturilor, pot avea viaţa veşnică. Dar Iisus a zis: „Cuvântul Lui nu rămâne în voi.” Pentru că Îl lepădaseră pe Hristos în Cuvântul Său, Îl lepădau şi în persoană. „Nu vreţi să veniţi la Mine”, zicea El, „ca să aveţi viaţă.”
Conducătorii iudei studiaseră învăţăturile profeţilor cu privire la împărăţia lui Mesia, dar nu făcuseră lucrul acesta cu dorinţa sinceră de a cunoaşte adevărul, ci cu scopul de a găsi dovezi care să le susţină speranţele ambiţioase. Când Hristos a venit într-un mod contrar aşteptărilor lor, n-au vrut să-L primească şi, pentru a se scuza, au încercat să-L dovedească a fi un înşelător. Odată ce şi-au aşezat piciorul pe această cărare, i-a fost uşor lui Satana să-i întărească în împotrivirea lor faţă de Hristos. Chiar cuvintele care ar fi trebuit să fie dovada dumnezeirii Lui au fost interpretate împotriva Lui. În felul acesta, ei au schimbat adevărul dumnezeiesc în minciună şi, cu cât Mântuitorul le vorbea mai direct despre lucrările Sale pline de har, cu atât erau mai hotărâţi să se împotrivească luminii.
Iisus a zis: „Eu nu umblu după slava care vine de la oameni.” El nu căuta nici influenţa Sinedriului şi nici aprobarea lui. El nu ar fi fost mai onorat, dacă ei Îl aprobau. El era împuternicit cu onoarea şi cu autoritatea Cerului. Dacă ar fi dorit, îngerii ar fi venit să I se închine, Tatăl ar fi dat din nou mărturie pentru dumnezeirea Lui. Dar, pentru binele lor, pentru binele naţiunii ai cărei conducători erau, El a dorit ca mai-marii iudeilor să înţeleagă caracterul Său şi să primească binecuvântările pe care venise să le aducă.
„Eu am venit în Numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi.” Iisus venise în baza autorităţii lui Dumnezeu, purtând chipul Lui, împlinind Cuvântul Lui şi căutând slava Lui şi, cu toate acestea, nu a fost primit de conducătorii lui Israel. Atunci când urmau să vină alţii, luând înfăţişarea caracterului lui Hristos, dar mânaţi de propria voinţă şi căutând propria slavă, pe aceia aveau să-i primească. De ce? Pentru că acela care caută slava sa se foloseşte de îngâmfarea care e în alţii. La asemenea chemări, iudeii ar fi răspuns bucuroşi. Ei urmau să-l primească pe învăţătorul fals pentru că le măgulea mândria prin aceea că aproba părerile şi tradiţiile cultivate de ei. Dar învăţăturile lui Hristos nu se potriveau cu ideile lor. Erau spirituale şi cereau sacrificarea eului, de aceea nu voiau să-L primească. Ei nu-L cunoşteau pe Dumnezeu şi, pentru ei, glasul Lui vorbind prin Hristos era glasul unui străin.
Nu se repetă şi astăzi acelaşi lucru? Nu sunt mulţi astăzi, până şi conducători religioşi, care îşi împietresc inima faţă de Duhul Sfânt şi fac imposibilă recunoaşterea glasului lui Dumnezeu? Nu leapădă ei Cuvântul lui Dumnezeu pentru a ţine tradiţia lor?
„Dacă aţi crede în Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar, dacă nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?” Hristos era Acela care îi vorbise lui Israel prin Moise. Dacă ar fi ascultat glasul divin, care vorbise prin marele lor conducător, l-ar fi recunoscut în învăţăturile Domnului Hristos. Dacă l-ar fi crezut pe Moise, ar fi crezut pe Cel despre care scrisese Moise.
Iisus ştia că preoţii şi rabinii erau hotărâţi să-I ia viaţa; cu toate acestea, le-a dat explicaţii clare despre unitatea Sa cu Tatăl şi legătura Sa cu lumea. Ei au înţeles că nu aveau scuză în împotrivirea lor faţă de Hristos, dar, cu toate acestea, ura lor criminală nu s-a stins. Îi cuprindea teama când vedeau puterea de convingere care însoţea lucrarea Lui, dar s-au împotrivit chemărilor Lui şi s-au zăvorât în întuneric.
Ei nu izbutiseră să ruineze autoritatea lui Iisus sau să îndepărteze respectul şi atenţia cu care Îl înconjurau oamenii, dintre care o mare parte erau convinşi de cuvintele Lui. Chiar şi conducătorii simţeau o mare vină când El le făcuse cunoscute de aproape greşelile lor, dar lucrul acesta n-avusese altă urmare decât să-i ridice şi mai mult împotriva Lui. Ei erau hotărâţi să-I ia viaţa. Au trimis soli prin toată ţara, să-i avertizeze pe oameni împotriva lui Iisus, ca fiind un amăgitor. Au fost trimişi spioni care să-L supravegheze şi să raporteze ce zicea şi ce făcea El. Scumpul Mântuitor Se găsea acum cu atât mai mult sub umbra crucii.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 21 – Betesda și Sinedriul, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/uBHSi5ATeS23eGch7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 22 – Închiderea și moartea lui Ioan Botezătorul.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Ioan Botezătorul fusese primul care a vestit Împărăţia lui Hristos şi a fost, de asemenea, şi primul care a suferit. Acum, prin zidurile unei celule de închisoare, era despărţit de aerul liber al pustiei şi de mulţimea de oameni care ascultaseră cuvintele lui. El a ajuns prizonier în fortăreaţa lui Irod Antipa. Ioan își desfășurase o mare parte a lucrării sale în partea de răsărit a Iordanului, care era în stăpânirea lui Antipa. Însuşi Irod ascultase predica lui Ioan Botezătorul. Regele desfrânat tremurase la auzul chemării la pocăinţă. „Irod se temea de Ioan, fiindcă îl ştia om neprihănit şi sfânt şi, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neştiind ce să facă şi-l asculta cu plăcere.” Ioan s-a purtat cu credincioșie faţă de el, acuzându-l de legătura nelegiuită pe care o avea cu Irodiada, soţia fratelui său. O vreme, Irod căutase cumva să sfărâme lanţul plăcerilor care-l lega, dar Irodiada îl înfășura şi mai mult în plasa vicleniei ei. Ea s-a răzbunat pe Ioan, făcându-l pe Irod să-l arunce în închisoare.
Viaţa lui Ioan Botezătorul fusese plină de activitate, iar întunericul, tristeţea şi lipsa de mişcare din închisoare apăsau tare greu asupra lui. Deoarece săptămânile treceau fără să aducă vreo schimbare, îndoiala şi deznădejdea au pus stăpânire pe el. Ucenicii săi nu-l uitaseră. Li se îngăduia să meargă la el în închisoare şi îi aduceau veşti despre lucrarea lui Iisus şi povesteau cum alergau mulţimile la El. Dar se întrebau de ce, dacă acest nou Învăţător era Mesia, nu făcea nimic pentru a-l elibera pe Ioan. Cum putea El să îngăduie ca înainte-mergătorul Lui atât de credincios să fie lipsit de libertate, ba să i se ia chiar viaţa?
Întrebările acestea n-au rămas fără efect. Lui Ioan îi erau sugerate îndoieli, care altfel nu s-ar fi ivit. Satana se bucura să audă cuvintele acestor ucenici şi să vadă cum sfâşiau sufletul acestui trimis al Domnului. De câte ori, aceia care se consideră prietenii unui om bun şi care sunt gata să-şi arate loialitatea se dovedesc a fi vrăjmaşii lui cei mai periculoși! De câte ori, în loc de a-i întări credinţa, cuvintele lor aduc apăsare şi descurajare!
Ca şi ucenicii Mântuitorului, Ioan Botezătorul nu înţelegea natura Împărăţiei lui Hristos. El se aştepta ca Iisus să ia tronul lui David şi, pentru că timpul trecea şi Mântuitorul nu ridica nicio pretenţie la autoritatea împărătească, Ioan a început să se tulbure şi să se neliniştească. El declarase poporului că, pentru a fi pregătită calea înaintea Domnului, trebuie să se împlinească prorocia lui Isaia: munţii şi dealurile trebuiau să se coboare, căile strâmbe să se îndrepte, iar locurile gloduroase să fie netezite. El se aşteptase ca locurile înalte, de mândrie şi putere omenească, să fie doborâte la pământ. El vorbise despre Mesia ca despre Acela care Îşi avea lopata în mână şi care urma să-Şi cureţe cu desăvârşire aria, să adune grâul în grânar şi pleava să o ardă într-un foc veşnic. Întocmai ca profetul Ilie, în spiritul şi puterea căruia venise la Israel, el aştepta ca Domnul să Se descopere ca un Dumnezeu care răspunde prin foc.
În misiunea sa, Ioan Botezătorul stătuse ca un neînfricat mustrător al nedreptăţii, atât în locurile înalte, cât şi în cele umile. Îndrăznise să dea ochii cu împăratul Irod, mustrându-l hotărât pentru păcatul lui. El nu-şi socotise viaţa ca fiind scumpă, cu gândul să poată face lucrarea care îi fusese încredinţată. Şi acum, din închisoarea în care se găsea, aştepta ca Leul din seminţia lui Iuda să trântească la pământ îngâmfarea asupritorului şi să-i elibereze pe săraci şi pe aceia care plângeau. Părea însă că Iisus Se mulţumea să adune ucenici în jurul Său, să-i vindece şi să-i înveţe pe oameni. Mânca la masa vameşilor, în timp ce jugul roman apăsa zilnic tot mai greu asupra lui Israel, în timp ce împăratul Irod şi ticăloasa lui concubină îşi împlineau orice dorinţă, iar strigătele săracului şi ale suferindului se înălţau la cer.
Pentru prorocul din pustie, toate acestea păreau o taină ce întrecea puterea lui de pricepere. Veneau ceasuri când şoaptele demonilor îi chinuiau mintea şi umbra unei temeri îngrozitoare se întindea asupra lui. Se putea oare ca Eliberatorul de atâta vreme aşteptat să nu fi venit? Atunci ce însemna solia pe care el însuşi fusese îndemnat să o vestească? Ioan fusese amarnic dezamăgit în ce priveşte rezultatul lucrării sale. El se aşteptase ca solia de la Dumnezeu să aibă acelaşi efect pe care îl avusese citirea cărţii Legii în zilele lui Iosia şi ale lui Ezra (2 Cronici 34; Neemia 8, 9) – o profundă lucrare de pocăinţă şi întoarcere la Domnul. Pentru succesul acestei lucrări îşi sacrificase întreaga viaţă. Fusese lucrul acesta în zadar?
Ioan era tulburat şi de faptul că ucenicii săi, din dragoste pentru el, cultivau necredinţă faţă de Iisus. Fusese neroditoare lucrarea lui pentru ei? Fusese necredincios în misiunea sa, ca acum să fie îndepărtat din lucrare? Dacă Eliberatorul promis Se arătase, iar Ioan fusese găsit credincios în lucrarea sa, nu urma ca Iisus să răstoarne puterea asupritorului şi să-l elibereze pe acela care era înainte-mergătorul Său?
Dar Ioan Botezătorul n-a încetat să creadă în Hristos. Amintirea glasului venit din cer şi a porumbelului care se coborâse, curăţia neprihănită a lui Iisus, puterea Duhului Sfânt, care se odihnise asupra lui Ioan atunci când a venit în faţa Mântuitorului, şi mărturia dată de profeţiile Scripturii – totul mărturisise că Iisus din Nazaret era Cel făgăduit.
Ioan nu voia să discute îndoielile şi tulburările cu însoţitorii săi. El s-a hotărât să ceară lămuriri de la Iisus. Lucrul acesta a fost încredinţat la doi dintre ucenicii săi, nădăjduind că o întrevedere cu Mântuitorul le va întări credinţa şi le va aduce speranță fraţilor lor. Mai dorea un cuvânt de la Hristos, spus numai pentru el.
Ucenicii lui au venit la Iisus cu o întrebare: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?”
Cât de puţin timp trecuse de la data când Ioan Botezătorul, arătând spre Iisus, strigase: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” „El este Acela care vine după mine şi care este înaintea mea” (Ioan 1:29,27). Şi acum întrebarea: „Tu eşti Acela care are să vină?” Era un lucru amar şi foarte descurajator pentru natura omenească. Dacă nici Ioan, credinciosul înainte-mergător, nu pricepea lucrarea lui Hristos, ce putea să aştepte de la mulţimea nepăsătoare?
Mântuitorul nu a răspuns imediat la întrebarea ucenicilor. În timp ce ei se mirau de tăcerea Lui, bolnavii şi suferinzii veneau la El pentru a fi vindecaţi. Orbii îşi căutau drumul bâjbâind prin mulţime, bolnavii din toate clasele sociale, unii făcându-şi singuri drum, alţii purtaţi de prietenii lor, se înghesuiau cu nerăbdare în faţa lui Iisus. Glasul puternicului Vindecător pătrundea în urechile surde. Un cuvânt sau o atingere a mâinii Sale deschidea ochii orbilor, pentru a vedea lumina zilei, tablourile din natură, feţele prietenilor şi faţa Mântuitorului. Iisus mustra boala şi izgonea frigurile. Glasul Lui ajungea la urechile muribunzilor şi ei se ridicau plini de sănătate şi de vigoare. Demonizaţii şi paralizaţii ascultau de cuvântul Lui, nebunia îi părăsea şi veneau să I se închine. În timp ce le vindeca bolile, El îi învăţa pe oameni. Ţăranii şi muncitorii săraci, care erau evitaţi de rabini ca fiind necuraţi, se adunau în jurul Lui, iar El le vorbea cuvintele vieţii veşnice.
Aşa a trecut ziua şi, în timpul acesta, ucenicii lui Ioan au văzut şi au auzit totul. În cele din urmă, Iisus i-a chemat lângă El şi i-a invitat să meargă la Ioan şi să-i spună ce văzuseră, adăugând: „Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire” (Luca 7:23). Dovada dumnezeirii Lui se vedea în adaptarea la nevoile neamului omenesc suferind. Slava se arăta în mila Lui faţă de starea noastră umilă.
Ucenicii au dus răspunsul, care a fost îndestulător. Ioan şi-a adus aminte de profeţia despre Mesia: „Domnul M-a uns să duc veşti bune celor nenorociţi; El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia şi prinşilor de război, izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului” (Isaia 61:1,2). Lucrările pe care le făcea nu numai că Îl prezentau pe Hristos ca fiind Mesia, ci arătau şi în ce chip avea să se întemeieze Împărăţia Sa. Lui Ioan i se descoperise acelaşi adevăr care i se dăduse lui Ilie, când „înaintea Domnului a trecut un vânt tare şi puternic, care despica munţii şi sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Şi, după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. Şi, după cutremurul de pământ, a venit un foc. Domnul nu era în focul acela. Şi, după foc”, Dumnezeu i-a vorbit profetului printr-un „susur blând şi subţire” (1 Împăraţi 19:11,12). Aşa urma să-Şi facă lucrarea şi Iisus, nu prin zăngănitul armelor şi prin răsturnarea tronurilor şi împărăţiilor, ci vorbind inimilor oamenilor printr-o viaţă de îndurare şi de sacrificiu de sine.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Principiul vieţii lui Ioan Botezătorul, de lepădare de sine, era principiul împărăţiei lui Mesia. Ioan ştia bine cât de străin era lucrul acesta de principiile şi speranțele conducătorilor lui Israel. Ceea ce pentru el era o dovadă convingătoare despre dumnezeirea lui Hristos nu urma să fie o dovadă pentru ei. Ei aşteptau un Mesia care nu fusese făgăduit. Ioan a văzut că lucrarea Mântuitorului nu putea să câştige din partea lor decât ură şi condamnare. El însuşi, înainte-mergătorul, gusta doar din paharul pe care Hristos urma să-l soarbă până la drojdii.
Cuvintele Mântuitorului: „Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire” erau o delicată mustrare pentru Ioan. Ele nu au rămas fără efect. Înţelegând acum mai limpede natura misiunii lui Hristos, el s-a consacrat lui Dumnezeu pentru viaţă sau pentru moarte, cum era mai bine pentru lucrarea pe care o iubea.
După plecarea solilor, Iisus le-a vorbit oamenilor despre Ioan. Inima Mântuitorului era plină de milă pentru martorul credincios, îngropat acum în închisoarea lui Irod. El nu voia ca lumea să creadă că Dumnezeu îl uitase pe Ioan sau că acestuia i-ar fi scăzut credinţa în ziua încercării. „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie?” a zis El. „O trestie clătinată de vânt?”
Trestiile înalte, care creşteau lângă Iordan, aplecându-se la fiecare adiere de vânt, îi reprezentau pe rabini, care luaseră poziţia de critici şi judecători ai lucrării lui Ioan Botezătorul. Ei erau clătinaţi într-o parte şi în alta de vânturile concepţiilor populare. Ei nu voiau să se umilească pentru a primi solia cercetătoare de inimă a lui Ioan Botezătorul, însă, de teama poporului, nu îndrăzniseră să se împotrivească în mod deschis lucrării lui. Dar solul lui Dumnezeu nu avea un spirit atât de laş. Mulţimile care se adunaseră în jurul lui Hristos fuseseră martore ale lucrării lui Ioan. Ascultaseră cuvintele lui pline de curaj prin care mustra păcatul. Pentru fariseii plini de îndreptăţire de sine, pentru preoţii din rândul saducheilor, pentru împăratul Irod şi curtea lui, pentru prinţi şi soldaţi, pentru vameşi şi ţărani, Ioan vorbise la fel de clar. El nu era o trestie bătută de vântul laudelor sau al prejudecăţilor omeneşti. În închisoare, loialitatea lui faţă de Dumnezeu şi zelul lui pentru neprihănire au rămas aceleaşi ca atunci când predica solia lui Dumnezeu în pustie. În credincioşia lui faţă de principii, el era tot atât de statornic ca o stâncă.
Iisus a continuat: „Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce poartă haine moi sunt în casele împăraţilor.” Ioan fusese chemat să mustre păcatele şi excesele timpului său, iar îmbrăcămintea lui simplă şi viaţa lui plină de sacrificiu de sine erau în armonie cu caracterul lucrării sale. Îmbrăcămintea bogată şi luxul acestei vieţi nu sunt partea slujitorilor lui Dumnezeu, ci a acelora care locuiesc „în casele împăraţilor”, mai-marii acestei lumi, cărora le aparţin puterea şi bogăţia ei. Iisus dorea să îndrepte atenţia la contrastul dintre îmbrăcămintea lui Ioan şi aceea purtată de preoţi şi de conducători. Aceşti slujbaşi se îmbrăcau în veşminte bogate şi podoabe scumpe. Le plăcea viaţa plină de strălucire şi doreau să-i uimească pe oameni, pentru a le impune şi mai mult respect. Ei erau mai interesaţi să câştige admiraţia oamenilor decât să obţină curăţia de inimă, care ar fi primit aprobarea lui Dumnezeu. În felul acesta, arătau că inima lor nu era predată lui Dumnezeu, ci împărăţiei lumii acesteia.
Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a născut niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul.” Atunci când Zaharia primise vestea despre naşterea lui Ioan, îngerul spusese: „Va fi mare înaintea Domnului” (Luca 1:15). După aprecierea Cerului, în ce constă această mărime? Nu ce consideră lumea este mărire; nu bogăţia sau rangul sau nobleţea de neam sau darurile intelectuale în ele însele. Dacă puterea intelectuală, despărţită de oricare altă consideraţie mai înaltă, este vrednică de onoare, atunci ar trebui să-i dăm cinste lui Satana, ale cărui puteri intelectuale nu au fost egalate de niciun om. Dar, dacă este pervertit pentru interesul personal, cu cât darul e mai mare, cu atât devine un blestem mai mare. Valoarea morală este aceea pe care o preţuieşte Dumnezeu. Iubirea şi curăţia sunt însuşirile pe care El le apreciază mai presus de toate. Ioan era mare înaintea Domnului atunci când, în faţa trimişilor Sinedriului, a poporului şi a propriilor ucenici, s-a abţinut să caute onoare pentru sine şi i-a îndrumat pe toţi la Iisus, ca fiind Cel făgăduit. Bucuria lui neegoistă în slujba lui Hristos prezintă cel mai înalt tip de nobleţe care s-a descoperit vreodată în om.
Cei care auziseră mărturisirea lui Iisus spuneau după moartea lui Ioan: „Ioan n-a făcut niciun semn, dar tot ce a spus Ioan despre omul acesta era adevărat” (Ioan 10:41). Nu i-a fost dat lui Ioan să facă să se coboare foc din cer sau să învie morţii, cum a făcut Ilie, nici nu a purtat toiagul puterii în Numele lui Dumnezeu, ca Moise. El a fost trimis să vestească venirea Mântuitorului şi să-i cheme pe oameni la pregătire pentru venirea Lui. Atât de credincios şi-a împlinit lucrarea, încât, atunci când îşi aminteau de cele ce îi învăţase despre Iisus, oamenii puteau spune: „Tot ce a spus Ioan despre omul acesta era adevărat.” O mărturisire asemănătoare despre Hristos trebuie să dea oricare ucenic al Său.
Ca înainte-mergător al lui Mesia, Ioan era „mai mult decât un proroc”. Căci, în timp ce profeţii văzuseră de departe venirea lui Hristos, lui Ioan i se dăduse să-L vadă, să audă mărturisirea Cerului în favoarea Lui ca Mesia şi să-L prezinte lui Israel ca trimis al lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Iisus a zis: „Cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el.”
Profetul Ioan era inelul de legătură între cele două aşezăminte. Ca reprezentant al lui Dumnezeu, el s-a ridicat să arate legătura legii şi a profeţilor cu dispensaţiunea creştină. El era lumina mai mică, ce avea să fie urmată de alta mai mare. Mintea lui Ioan a fost luminată de Duhul Sfânt, ca să poată revărsa lumină asupra neamului său, dar nicio altă lumină n-a luminat vreodată şi nici nu va lumina atât de clar asupra omului căzut ca lumina care izvorăşte din învăţăturile şi pilda lui Iisus. Hristos şi lucrarea Lui fuseseră înţelese numai într-un chip întunecos din simbolurile şi jertfele umbrei. Nici Ioan nu înţelesese pe deplin viaţa viitoare, nemurirea prin Mântuitorul.
În afară de bucuria pe care Ioan o simţea în lucrarea sa, viaţa i-a fost plină de întristare. Rareori a fost auzit glasul lui în alt loc decât în pustietate. Partea lui a fost singurătatea. Nu i s-a îngăduit să vadă rezultatul lucrării sale. N-a avut privilegiul de a fi cu Hristos şi de a vedea manifestarea puterii dumnezeieşti, care însoţea lumina mai mare. Nu a avut parte să-i vadă pe orbi recâştigându-şi vederea, pe bolnavi vindecaţi, pe morţi aduşi la viaţă. El n-a văzut lumina care strălucea din fiecare cuvânt al lui Hristos, răspândind slavă asupra făgăduinţelor din profeţie. Cel mai mic ucenic care vedea lucrările puternice ale lui Hristos şi auzea cuvintele Lui era astfel mai privilegiat decât Ioan Botezătorul şi de aceea se zice că era mai mare decât el.
Prin mulţimile de oameni care ascultaseră predica lui Ioan, faima lui se răspândise în toată ţara. Un profund interes a fost observat ca urmare a închiderii lui. Totuşi, viaţa lui nepătată şi sentimentul puternic al mulţimii în favoarea lui făceau să se creadă că nu se vor lua măsuri violente împotriva lui.
Irod credea că Ioan era un profet de la Dumnezeu şi avea de gând să-l pună în libertate. Dar şi-a amânat planul, de frica Irodiadei.
Irodiada ştia că, prin măsuri directe, niciodată nu va putea să obţină consimţământul lui Irod pentru omorârea lui Ioan şi s-a hotărât să-şi atingă ţinta printr-o stratagemă. De ziua naşterii împăratului, urma să aibă loc o petrecere, la care să vină înalţii demnitari ai statului şi nobilii de la curte. Cu ocazia aceasta, urma să se mănânce şi să se bea. În felul acesta, Irod avea să-şi piardă judecata sănătoasă şi să fie influenţat după cum voia ea.
Când a venit ziua cea mare şi împăratul cu oamenii lui petreceau şi beau, Irodiada şi-a trimis fiica în sala de banchet să danseze pentru distracţia oaspeţilor. Salomeea era în floarea vârstei şi frumuseţea ei voluptoasă a captivat simţurile acestor petrecăreţi desfrânaţi. Nu era obiceiul ca femeile de la curte să apară la asemenea petreceri şi lui Irod i s-au prezentat complimente când această fiică de preoţi şi prinţi ai lui Israel a dansat pentru distracţia oaspeţilor lui.
Împăratul era orbit de vin. Pasiunile îl stăpâneau şi raţiunea era detronată. A văzut numai sala de petrecere cu oaspeţii beţi, masa banchetului, vinul sclipitor, luminile scânteietoare şi pe tânăra aceea dansând în faţa lui. Într-o clipă de nebunie, a dorit să facă ceva deosebit, care să-l înalţe în faţa oamenilor de seamă din împărăţia lui. Cu jurământ, el i-a promis fiicei Irodiadei că-i va da orice ar cere, chiar şi jumătate din împărăţia lui.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Salomeea s-a dus degrabă la mama ei să întrebe ce să ceară. Răspunsul era pregătit – capul lui Ioan Botezătorul. Salomeea nu cunoştea setea de răzbunare din inima mamei şi n-a îndrăznit să prezinte o astfel de cerere, dar hotărârea Irodiadei a fost mai tare. Fata s-a întors cu cererea îngrozitoare: „Vreau să-mi dai îndată, într-o farfurie, capul lui Ioan Botezătorul” (Marcu 6:25).
Irod a rămas încremenit, neştiind ce să răspundă. Veselia aceea desfrânată s-a oprit şi o tăcere ameţitoare s-a lăsat peste scena de beţie. Împăratul era îngrozit la gândul de a-i lua viaţa lui Ioan. Cu toate acestea, îşi dăduse cuvântul şi nu voia să pară nestatornic sau pripit. Jurământul fusese dat în cinstea oaspeţilor săi şi, dacă unul ar fi spus un cuvânt împotriva promisunii lui, bucuros i-ar fi cruţat viaţa profetului. Le-a dat ocazia să vorbească în favoarea celui închis. Ei făcuseră drumuri lungi ca să-l audă pe Ioan predicând şi-l ştiau un om fără nicio vină şi un slujitor credincios al lui Dumnezeu. Deşi loviţi de cererea tinerei, ei erau prea ameţiţi ca să protesteze. Niciun glas nu s-a ridicat să salveze viaţa trimisului ceresc. Oamenii aceştia ocupau poziţii înalte şi de încredere în naţiunea lor şi asupra lor planau răspunderi grele; cu toate acestea, se dedaseră atât de mult la petrecere şi beţie, încât simţurile lor erau paralizate. Mintea le era ameţită de muzică şi de dansul aţâţător, iar conştiinţa lor adormise. Prin tăcerea lor, au pronunţat sentinţa de moarte asupra profetului lui Dumnezeu, pentru a mulţumi răzbunarea unei femei lepădate.
În zadar a aşteptat Irod să fie eliberat de jurământul său; cu părere de rău, a poruncit ca profetul să fie executat. Imediat a fost adus capul lui Ioan Botezătorul în faţa împăratului şi a oaspeţilor. Veşnic sigilate erau de acum buzele acelea care, pline de credincioşie, îl avertizaseră pe Irod să se întoarcă de la viaţa lui de păcat. Niciodată nu avea să mai fie auzit glasul acela care îi chema pe oameni la pocăinţă. Orgiile unei nopţi costaseră viaţa unuia dintre cei mai mari profeţi.
De câte ori viaţa celor nevinovaţi a fost jertfită din cauza necumpătării acelora care ar fi trebuit să fie apărătorii dreptăţii! Cel care duce paharul ameţitor la gură se face răspunzător de toate nedreptăţile pe care le poate comite sub puterea lui ameţitoare. Adormindu-şi simţurile, el nu mai este în stare să judece liniştit sau să facă o deosebire clară între bine şi rău. El deschide o cale pentru ca Satana să lucreze prin el, apăsându-l şi distrugându-l pe cel nevinovat. „Vinul este batjocoritor, băuturile tari sunt gălăgioase; oricine se îmbată cu ele nu este înţelept” (Proverbele 20:1). Astfel s-a ajuns până acolo, încât „adevărul s-a poticnit… şi cel ce se depărtează de rău e jefuit” (Isaia 59:14,15). Cei care au jurisdicţia asupra vieţii semenilor lor ar trebui să fie consideraţi vinovaţi de crimă atunci când devin sclavii necumpătării. Toţi aceia care execută legile trebuie să fie oameni care ţin legea. Trebuie să fie oameni care ştiu să se stăpânească. Ei au nevoie să fie cu totul stăpâni pe forţele lor fizice, mintale şi morale, ca să poată avea o inteligenţă vie şi un înalt simţ de dreptate.
Capul lui Ioan Botezătorul a fost dus la Irodiada, care l-a primit cu o satisfacţie diabolică. Ea a tresăltat în răzbunarea ei şi s-a mângâiat cu gândul că, de acum încolo, conştiinţa lui Irod nu va mai fi tulburată. Dar n-a câştigat nicio fericire prin păcatul săvârşit. Numele ei a ajuns să fie urât de toată lumea, iar Irod era acum mai frământat de remuşcări decât fusese tulburat de mustrările profetului. Influenţa învăţăturilor lui Ioan nu a fost adusă la tăcere; ea trebuia să cuprindă mai departe toate generaţiile, până la sfârşitul timpului.
Irod era urmărit continuu de păcatul său. El căuta fără încetare să găsească scăpare de sub acuzaţiile conştiinţei sale vinovate. Încrederea lui în Ioan nu fusese zguduită. Când îşi aducea aminte de Ioan, de viaţa lui plină de sacrificiu de sine, de chemările lui solemne şi stăruitoare, de judecata lui sănătoasă atunci când dădea un sfat şi când îşi mai amintea şi cum ajunsese la moarte, Irod nu putea găsi odihnă. Ocupat cu treburile statului, primind onoruri de la oameni, el păstra o faţă zâmbitoare şi o înfăţişare plină de demnitate, în timp ce inima lui era tulburată şi apăsată de teama că asupra lui era un blestem.
Irod fusese adânc impresionat de cuvintele lui Ioan că nimic nu poate fi ascuns de Dumnezeu. Era convins că Dumnezeu era de faţă în orice loc, că El văzuse orgia din sala de petrecere, că auzise porunca dată pentru a tăia capul lui Ioan şi că văzuse îngâmfarea Irodiadei şi insulta cu care întâmpinase capul celui care o mustra. Şi multe lucruri pe care Irod le auzise de pe buzele profetului vorbeau acum conştiinţei lui mult mai limpede decât predica din pustie.
Când a auzit despre lucrările lui Hristos, Irod a fost tulburat peste măsură. El credea că Dumnezeu îl ridicase pe Ioan dintre morţi şi că-l trimisese, cu o putere mult mai mare, să condamne păcatul. Trăia într-o frică neîntreruptă că Ioan îşi va răzbuna moartea, aruncând blestemul asupra lui şi asupra casei lui. Irod culegea acum ceea ce spusese Dumnezeu că vor fi roadele unei vieţi pline de păcate – „inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. Viaţa îţi va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viaţa ta. În groaza care-ţi va umple inima şi în faţa lucrurilor pe care ţi le vor vedea ochii, dimineaţa vei zice: «O, de ar veni seara!» Şi seara vei zice: «O, de ar veni dimineaţa!»” (Deuteronomul 28:65-67). Acuzatorii păcătosului sunt propriile cugete şi nu poate fi o tortură mai chinuitoare decât înţepăturile unei conştiinţe vinovate, care nu-i dă linişte nici ziua, nici noaptea.
Pentru mulţi oameni, o taină profundă învăluie soarta lui Ioan Botezătorul. Ei se întreabă de ce a trebuit ca el să zacă şi să moară în închisoare. Viziunea noastră omenească nu poate pătrunde taina acestei întunecate providenţe, dar încrederea noastră în Dumnezeu nu se poate clătina, dacă ne amintim că Ioan a fost părtaş la suferinţele lui Hristos. Toţi aceia care Îl urmează pe Hristos vor purta coroana sacrificiului. Cu siguranţă, ei vor fi greşit înţeleşi de oamenii egoişti şi vor deveni o ţintă pentru sălbaticele atacuri ale lui Satana. El şi-a întemeiat împărăţia pentru a distruge principiul jertfirii de sine şi va lupta împotriva lui oriunde acesta se va manifesta.
Copilăria, tinereţea şi viaţa matură a lui Ioan s-au caracterizat prin statornicie şi prin putere morală. Când glasul lui s-a auzit în pustie, zicând: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările” (Matei 3:3), Satana a început să se teamă pentru siguranţa împărăţiei lui. Grozăvia păcatului era descoperită în aşa fel încât oamenii tremurau. Puterea lui Satana, care pe mulţi îi ţinuse sub stăpânirea lui, a fost frântă. Fusese neobosit în străduinţele lui de a-l abate pe Ioan Botezătorul de la o viaţă de predare completă faţă de Dumnezeu, dar nu izbutise. Nu izbutise să-L biruiască nici pe Iisus. În ispitirea din pustie, Satana fusese înfrânt şi mânia lui era mare. Acum se hotărâse să aducă întristarea asupra lui Hristos, lovindu-l pe Ioan. Dacă nu-L putuse întina prin păcat, Îi provoca suferinţe.
Iisus n-a căutat să-L elibereze pe slujitorul Său. El ştia că Ioan va rezista în încercare. Bucuros S-ar fi dus Mântuitorul la Ioan, să lumineze întunericul închisorii prin prezenţa Sa. Dar nu trebuia să Se arunce în mâinile vrăjmaşilor şi să-Şi pună în pericol propria lucrare. L-ar fi eliberat bucuros pe slujitorul Său credincios. Dar, pentru binele miilor de oameni care în anii următori urmau să treacă de la închisoare la moarte, Ioan trebuia să bea paharul martirajului. Când urmaşii lui Iisus aveau să zacă în celule singuratice sau să piară de sabie, pe scaunul de tortură sau pe rug, în aparenţă părăsiţi de Dumnezeu şi de oameni, ce încurajare avea să fie pentru inima lor gândul că Ioan Botezătorul, despre a cărui credincioşie mărturisise Însuşi Domnul Hristos, trecuse printr-o experienţă asemănătoare!
Lui Satana i s-a îngăduit să scurteze viaţa pământească a trimisului lui Dumnezeu, dar viaţa aceea care „este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” nu putea să fie atinsă de pierzător (Coloseni 3:3). El se bucura la gândul că Îl întristase pe Hristos, dar nu izbutise să pună stăpânire pe Ioan. Moartea însăşi nu făcuse altceva decât să-l aşeze pentru totdeauna în afara ispitei. În lupta aceasta, Satana îşi descoperea caracterul. În faţa universului, care stătea ca martor, el îşi dovedea vrăjmăşia faţă de Dumnezeu şi de oameni.
Cu toate că nu a fost eliberat printr-o minune, Ioan nu a fost uitat. Întotdeauna a avut tovărăşia îngerilor cereşti, care-i deschideau înţelesul profeţiilor cu privire la Hristos şi al scumpelor făgăduinţe din Scriptură. Acestea îi dădeau putere, aşa cum aveau să dea poporului lui Dumnezeu în veacurile viitoare. Pentru Ioan Botezătorul, ca şi pentru aceia care veneau după el, era dată asigurarea: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).
Dumnezeu nu-i conduce pe copiii Săi altfel de cum ar alege chiar ei să fie conduşi, dacă ar vedea de la început care va fi sfârşitul şi dacă ar înţelege slava lucrării pe care o îndeplinesc ca împreună-lucrători cu El. Nici Enoh, care a fost înălţat la cer, și nici Ilie, care a fost ridicat într-un car de foc, n-au fost mai mari sau mai onoraţi decât Ioan Botezătorul, care a pierit singur în închisoare. „Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Filipeni 1:29). Şi dintre toate darurile pe care Cerul le poate revărsa asupra oamenilor, împărtăşirea cu suferinţele lui Hristos înseamnă încrederea cea mai mare şi este onoarea cea mai înaltă.