Ai terminat de citit capitolul 21 – Betesda și Sinedriul, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/uBHSi5ATeS23eGch7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 22 – Închiderea și moartea lui Ioan Botezătorul.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Ioan Botezătorul fusese primul care a vestit Împărăţia lui Hristos şi a fost, de asemenea, şi primul care a suferit. Acum, prin zidurile unei celule de închisoare, era despărţit de aerul liber al pustiei şi de mulţimea de oameni care ascultaseră cuvintele lui. El a ajuns prizonier în fortăreaţa lui Irod Antipa. Ioan își desfășurase o mare parte a lucrării sale în partea de răsărit a Iordanului, care era în stăpânirea lui Antipa. Însuşi Irod ascultase predica lui Ioan Botezătorul. Regele desfrânat tremurase la auzul chemării la pocăinţă. „Irod se temea de Ioan, fiindcă îl ştia om neprihănit şi sfânt şi, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neştiind ce să facă şi-l asculta cu plăcere.” Ioan s-a purtat cu credincioșie faţă de el, acuzându-l de legătura nelegiuită pe care o avea cu Irodiada, soţia fratelui său. O vreme, Irod căutase cumva să sfărâme lanţul plăcerilor care-l lega, dar Irodiada îl înfășura şi mai mult în plasa vicleniei ei. Ea s-a răzbunat pe Ioan, făcându-l pe Irod să-l arunce în închisoare.
Viaţa lui Ioan Botezătorul fusese plină de activitate, iar întunericul, tristeţea şi lipsa de mişcare din închisoare apăsau tare greu asupra lui. Deoarece săptămânile treceau fără să aducă vreo schimbare, îndoiala şi deznădejdea au pus stăpânire pe el. Ucenicii săi nu-l uitaseră. Li se îngăduia să meargă la el în închisoare şi îi aduceau veşti despre lucrarea lui Iisus şi povesteau cum alergau mulţimile la El. Dar se întrebau de ce, dacă acest nou Învăţător era Mesia, nu făcea nimic pentru a-l elibera pe Ioan. Cum putea El să îngăduie ca înainte-mergătorul Lui atât de credincios să fie lipsit de libertate, ba să i se ia chiar viaţa?
Întrebările acestea n-au rămas fără efect. Lui Ioan îi erau sugerate îndoieli, care altfel nu s-ar fi ivit. Satana se bucura să audă cuvintele acestor ucenici şi să vadă cum sfâşiau sufletul acestui trimis al Domnului. De câte ori, aceia care se consideră prietenii unui om bun şi care sunt gata să-şi arate loialitatea se dovedesc a fi vrăjmaşii lui cei mai periculoși! De câte ori, în loc de a-i întări credinţa, cuvintele lor aduc apăsare şi descurajare!
Ca şi ucenicii Mântuitorului, Ioan Botezătorul nu înţelegea natura Împărăţiei lui Hristos. El se aştepta ca Iisus să ia tronul lui David şi, pentru că timpul trecea şi Mântuitorul nu ridica nicio pretenţie la autoritatea împărătească, Ioan a început să se tulbure şi să se neliniştească. El declarase poporului că, pentru a fi pregătită calea înaintea Domnului, trebuie să se împlinească prorocia lui Isaia: munţii şi dealurile trebuiau să se coboare, căile strâmbe să se îndrepte, iar locurile gloduroase să fie netezite. El se aşteptase ca locurile înalte, de mândrie şi putere omenească, să fie doborâte la pământ. El vorbise despre Mesia ca despre Acela care Îşi avea lopata în mână şi care urma să-Şi cureţe cu desăvârşire aria, să adune grâul în grânar şi pleava să o ardă într-un foc veşnic. Întocmai ca profetul Ilie, în spiritul şi puterea căruia venise la Israel, el aştepta ca Domnul să Se descopere ca un Dumnezeu care răspunde prin foc.
În misiunea sa, Ioan Botezătorul stătuse ca un neînfricat mustrător al nedreptăţii, atât în locurile înalte, cât şi în cele umile. Îndrăznise să dea ochii cu împăratul Irod, mustrându-l hotărât pentru păcatul lui. El nu-şi socotise viaţa ca fiind scumpă, cu gândul să poată face lucrarea care îi fusese încredinţată. Şi acum, din închisoarea în care se găsea, aştepta ca Leul din seminţia lui Iuda să trântească la pământ îngâmfarea asupritorului şi să-i elibereze pe săraci şi pe aceia care plângeau. Părea însă că Iisus Se mulţumea să adune ucenici în jurul Său, să-i vindece şi să-i înveţe pe oameni. Mânca la masa vameşilor, în timp ce jugul roman apăsa zilnic tot mai greu asupra lui Israel, în timp ce împăratul Irod şi ticăloasa lui concubină îşi împlineau orice dorinţă, iar strigătele săracului şi ale suferindului se înălţau la cer.
Pentru prorocul din pustie, toate acestea păreau o taină ce întrecea puterea lui de pricepere. Veneau ceasuri când şoaptele demonilor îi chinuiau mintea şi umbra unei temeri îngrozitoare se întindea asupra lui. Se putea oare ca Eliberatorul de atâta vreme aşteptat să nu fi venit? Atunci ce însemna solia pe care el însuşi fusese îndemnat să o vestească? Ioan fusese amarnic dezamăgit în ce priveşte rezultatul lucrării sale. El se aşteptase ca solia de la Dumnezeu să aibă acelaşi efect pe care îl avusese citirea cărţii Legii în zilele lui Iosia şi ale lui Ezra (2 Cronici 34; Neemia 8, 9) – o profundă lucrare de pocăinţă şi întoarcere la Domnul. Pentru succesul acestei lucrări îşi sacrificase întreaga viaţă. Fusese lucrul acesta în zadar?
Ioan era tulburat şi de faptul că ucenicii săi, din dragoste pentru el, cultivau necredinţă faţă de Iisus. Fusese neroditoare lucrarea lui pentru ei? Fusese necredincios în misiunea sa, ca acum să fie îndepărtat din lucrare? Dacă Eliberatorul promis Se arătase, iar Ioan fusese găsit credincios în lucrarea sa, nu urma ca Iisus să răstoarne puterea asupritorului şi să-l elibereze pe acela care era înainte-mergătorul Său?
Dar Ioan Botezătorul n-a încetat să creadă în Hristos. Amintirea glasului venit din cer şi a porumbelului care se coborâse, curăţia neprihănită a lui Iisus, puterea Duhului Sfânt, care se odihnise asupra lui Ioan atunci când a venit în faţa Mântuitorului, şi mărturia dată de profeţiile Scripturii – totul mărturisise că Iisus din Nazaret era Cel făgăduit.
Ioan nu voia să discute îndoielile şi tulburările cu însoţitorii săi. El s-a hotărât să ceară lămuriri de la Iisus. Lucrul acesta a fost încredinţat la doi dintre ucenicii săi, nădăjduind că o întrevedere cu Mântuitorul le va întări credinţa şi le va aduce speranță fraţilor lor. Mai dorea un cuvânt de la Hristos, spus numai pentru el.
Ucenicii lui au venit la Iisus cu o întrebare: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?”
Cât de puţin timp trecuse de la data când Ioan Botezătorul, arătând spre Iisus, strigase: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” „El este Acela care vine după mine şi care este înaintea mea” (Ioan 1:29,27). Şi acum întrebarea: „Tu eşti Acela care are să vină?” Era un lucru amar şi foarte descurajator pentru natura omenească. Dacă nici Ioan, credinciosul înainte-mergător, nu pricepea lucrarea lui Hristos, ce putea să aştepte de la mulţimea nepăsătoare?
Mântuitorul nu a răspuns imediat la întrebarea ucenicilor. În timp ce ei se mirau de tăcerea Lui, bolnavii şi suferinzii veneau la El pentru a fi vindecaţi. Orbii îşi căutau drumul bâjbâind prin mulţime, bolnavii din toate clasele sociale, unii făcându-şi singuri drum, alţii purtaţi de prietenii lor, se înghesuiau cu nerăbdare în faţa lui Iisus. Glasul puternicului Vindecător pătrundea în urechile surde. Un cuvânt sau o atingere a mâinii Sale deschidea ochii orbilor, pentru a vedea lumina zilei, tablourile din natură, feţele prietenilor şi faţa Mântuitorului. Iisus mustra boala şi izgonea frigurile. Glasul Lui ajungea la urechile muribunzilor şi ei se ridicau plini de sănătate şi de vigoare. Demonizaţii şi paralizaţii ascultau de cuvântul Lui, nebunia îi părăsea şi veneau să I se închine. În timp ce le vindeca bolile, El îi învăţa pe oameni. Ţăranii şi muncitorii săraci, care erau evitaţi de rabini ca fiind necuraţi, se adunau în jurul Lui, iar El le vorbea cuvintele vieţii veşnice.
Aşa a trecut ziua şi, în timpul acesta, ucenicii lui Ioan au văzut şi au auzit totul. În cele din urmă, Iisus i-a chemat lângă El şi i-a invitat să meargă la Ioan şi să-i spună ce văzuseră, adăugând: „Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire” (Luca 7:23). Dovada dumnezeirii Lui se vedea în adaptarea la nevoile neamului omenesc suferind. Slava se arăta în mila Lui faţă de starea noastră umilă.
Ucenicii au dus răspunsul, care a fost îndestulător. Ioan şi-a adus aminte de profeţia despre Mesia: „Domnul M-a uns să duc veşti bune celor nenorociţi; El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia şi prinşilor de război, izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului” (Isaia 61:1,2). Lucrările pe care le făcea nu numai că Îl prezentau pe Hristos ca fiind Mesia, ci arătau şi în ce chip avea să se întemeieze Împărăţia Sa. Lui Ioan i se descoperise acelaşi adevăr care i se dăduse lui Ilie, când „înaintea Domnului a trecut un vânt tare şi puternic, care despica munţii şi sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Şi, după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. Şi, după cutremurul de pământ, a venit un foc. Domnul nu era în focul acela. Şi, după foc”, Dumnezeu i-a vorbit profetului printr-un „susur blând şi subţire” (1 Împăraţi 19:11,12). Aşa urma să-Şi facă lucrarea şi Iisus, nu prin zăngănitul armelor şi prin răsturnarea tronurilor şi împărăţiilor, ci vorbind inimilor oamenilor printr-o viaţă de îndurare şi de sacrificiu de sine.