Principiul vieţii lui Ioan Botezătorul, de lepădare de sine, era principiul împărăţiei lui Mesia. Ioan ştia bine cât de străin era lucrul acesta de principiile şi speranțele conducătorilor lui Israel. Ceea ce pentru el era o dovadă convingătoare despre dumnezeirea lui Hristos nu urma să fie o dovadă pentru ei. Ei aşteptau un Mesia care nu fusese făgăduit. Ioan a văzut că lucrarea Mântuitorului nu putea să câştige din partea lor decât ură şi condamnare. El însuşi, înainte-mergătorul, gusta doar din paharul pe care Hristos urma să-l soarbă până la drojdii.
Cuvintele Mântuitorului: „Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire” erau o delicată mustrare pentru Ioan. Ele nu au rămas fără efect. Înţelegând acum mai limpede natura misiunii lui Hristos, el s-a consacrat lui Dumnezeu pentru viaţă sau pentru moarte, cum era mai bine pentru lucrarea pe care o iubea.
După plecarea solilor, Iisus le-a vorbit oamenilor despre Ioan. Inima Mântuitorului era plină de milă pentru martorul credincios, îngropat acum în închisoarea lui Irod. El nu voia ca lumea să creadă că Dumnezeu îl uitase pe Ioan sau că acestuia i-ar fi scăzut credinţa în ziua încercării. „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie?” a zis El. „O trestie clătinată de vânt?”
Trestiile înalte, care creşteau lângă Iordan, aplecându-se la fiecare adiere de vânt, îi reprezentau pe rabini, care luaseră poziţia de critici şi judecători ai lucrării lui Ioan Botezătorul. Ei erau clătinaţi într-o parte şi în alta de vânturile concepţiilor populare. Ei nu voiau să se umilească pentru a primi solia cercetătoare de inimă a lui Ioan Botezătorul, însă, de teama poporului, nu îndrăzniseră să se împotrivească în mod deschis lucrării lui. Dar solul lui Dumnezeu nu avea un spirit atât de laş. Mulţimile care se adunaseră în jurul lui Hristos fuseseră martore ale lucrării lui Ioan. Ascultaseră cuvintele lui pline de curaj prin care mustra păcatul. Pentru fariseii plini de îndreptăţire de sine, pentru preoţii din rândul saducheilor, pentru împăratul Irod şi curtea lui, pentru prinţi şi soldaţi, pentru vameşi şi ţărani, Ioan vorbise la fel de clar. El nu era o trestie bătută de vântul laudelor sau al prejudecăţilor omeneşti. În închisoare, loialitatea lui faţă de Dumnezeu şi zelul lui pentru neprihănire au rămas aceleaşi ca atunci când predica solia lui Dumnezeu în pustie. În credincioşia lui faţă de principii, el era tot atât de statornic ca o stâncă.
Iisus a continuat: „Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce poartă haine moi sunt în casele împăraţilor.” Ioan fusese chemat să mustre păcatele şi excesele timpului său, iar îmbrăcămintea lui simplă şi viaţa lui plină de sacrificiu de sine erau în armonie cu caracterul lucrării sale. Îmbrăcămintea bogată şi luxul acestei vieţi nu sunt partea slujitorilor lui Dumnezeu, ci a acelora care locuiesc „în casele împăraţilor”, mai-marii acestei lumi, cărora le aparţin puterea şi bogăţia ei. Iisus dorea să îndrepte atenţia la contrastul dintre îmbrăcămintea lui Ioan şi aceea purtată de preoţi şi de conducători. Aceşti slujbaşi se îmbrăcau în veşminte bogate şi podoabe scumpe. Le plăcea viaţa plină de strălucire şi doreau să-i uimească pe oameni, pentru a le impune şi mai mult respect. Ei erau mai interesaţi să câştige admiraţia oamenilor decât să obţină curăţia de inimă, care ar fi primit aprobarea lui Dumnezeu. În felul acesta, arătau că inima lor nu era predată lui Dumnezeu, ci împărăţiei lumii acesteia.
Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a născut niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul.” Atunci când Zaharia primise vestea despre naşterea lui Ioan, îngerul spusese: „Va fi mare înaintea Domnului” (Luca 1:15). După aprecierea Cerului, în ce constă această mărime? Nu ce consideră lumea este mărire; nu bogăţia sau rangul sau nobleţea de neam sau darurile intelectuale în ele însele. Dacă puterea intelectuală, despărţită de oricare altă consideraţie mai înaltă, este vrednică de onoare, atunci ar trebui să-i dăm cinste lui Satana, ale cărui puteri intelectuale nu au fost egalate de niciun om. Dar, dacă este pervertit pentru interesul personal, cu cât darul e mai mare, cu atât devine un blestem mai mare. Valoarea morală este aceea pe care o preţuieşte Dumnezeu. Iubirea şi curăţia sunt însuşirile pe care El le apreciază mai presus de toate. Ioan era mare înaintea Domnului atunci când, în faţa trimişilor Sinedriului, a poporului şi a propriilor ucenici, s-a abţinut să caute onoare pentru sine şi i-a îndrumat pe toţi la Iisus, ca fiind Cel făgăduit. Bucuria lui neegoistă în slujba lui Hristos prezintă cel mai înalt tip de nobleţe care s-a descoperit vreodată în om.
Cei care auziseră mărturisirea lui Iisus spuneau după moartea lui Ioan: „Ioan n-a făcut niciun semn, dar tot ce a spus Ioan despre omul acesta era adevărat” (Ioan 10:41). Nu i-a fost dat lui Ioan să facă să se coboare foc din cer sau să învie morţii, cum a făcut Ilie, nici nu a purtat toiagul puterii în Numele lui Dumnezeu, ca Moise. El a fost trimis să vestească venirea Mântuitorului şi să-i cheme pe oameni la pregătire pentru venirea Lui. Atât de credincios şi-a împlinit lucrarea, încât, atunci când îşi aminteau de cele ce îi învăţase despre Iisus, oamenii puteau spune: „Tot ce a spus Ioan despre omul acesta era adevărat.” O mărturisire asemănătoare despre Hristos trebuie să dea oricare ucenic al Său.
Ca înainte-mergător al lui Mesia, Ioan era „mai mult decât un proroc”. Căci, în timp ce profeţii văzuseră de departe venirea lui Hristos, lui Ioan i se dăduse să-L vadă, să audă mărturisirea Cerului în favoarea Lui ca Mesia şi să-L prezinte lui Israel ca trimis al lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Iisus a zis: „Cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el.”
Profetul Ioan era inelul de legătură între cele două aşezăminte. Ca reprezentant al lui Dumnezeu, el s-a ridicat să arate legătura legii şi a profeţilor cu dispensaţiunea creştină. El era lumina mai mică, ce avea să fie urmată de alta mai mare. Mintea lui Ioan a fost luminată de Duhul Sfânt, ca să poată revărsa lumină asupra neamului său, dar nicio altă lumină n-a luminat vreodată şi nici nu va lumina atât de clar asupra omului căzut ca lumina care izvorăşte din învăţăturile şi pilda lui Iisus. Hristos şi lucrarea Lui fuseseră înţelese numai într-un chip întunecos din simbolurile şi jertfele umbrei. Nici Ioan nu înţelesese pe deplin viaţa viitoare, nemurirea prin Mântuitorul.
În afară de bucuria pe care Ioan o simţea în lucrarea sa, viaţa i-a fost plină de întristare. Rareori a fost auzit glasul lui în alt loc decât în pustietate. Partea lui a fost singurătatea. Nu i s-a îngăduit să vadă rezultatul lucrării sale. N-a avut privilegiul de a fi cu Hristos şi de a vedea manifestarea puterii dumnezeieşti, care însoţea lumina mai mare. Nu a avut parte să-i vadă pe orbi recâştigându-şi vederea, pe bolnavi vindecaţi, pe morţi aduşi la viaţă. El n-a văzut lumina care strălucea din fiecare cuvânt al lui Hristos, răspândind slavă asupra făgăduinţelor din profeţie. Cel mai mic ucenic care vedea lucrările puternice ale lui Hristos şi auzea cuvintele Lui era astfel mai privilegiat decât Ioan Botezătorul şi de aceea se zice că era mai mare decât el.
Prin mulţimile de oameni care ascultaseră predica lui Ioan, faima lui se răspândise în toată ţara. Un profund interes a fost observat ca urmare a închiderii lui. Totuşi, viaţa lui nepătată şi sentimentul puternic al mulţimii în favoarea lui făceau să se creadă că nu se vor lua măsuri violente împotriva lui.
Irod credea că Ioan era un profet de la Dumnezeu şi avea de gând să-l pună în libertate. Dar şi-a amânat planul, de frica Irodiadei.
Irodiada ştia că, prin măsuri directe, niciodată nu va putea să obţină consimţământul lui Irod pentru omorârea lui Ioan şi s-a hotărât să-şi atingă ţinta printr-o stratagemă. De ziua naşterii împăratului, urma să aibă loc o petrecere, la care să vină înalţii demnitari ai statului şi nobilii de la curte. Cu ocazia aceasta, urma să se mănânce şi să se bea. În felul acesta, Irod avea să-şi piardă judecata sănătoasă şi să fie influenţat după cum voia ea.
Când a venit ziua cea mare şi împăratul cu oamenii lui petreceau şi beau, Irodiada şi-a trimis fiica în sala de banchet să danseze pentru distracţia oaspeţilor. Salomeea era în floarea vârstei şi frumuseţea ei voluptoasă a captivat simţurile acestor petrecăreţi desfrânaţi. Nu era obiceiul ca femeile de la curte să apară la asemenea petreceri şi lui Irod i s-au prezentat complimente când această fiică de preoţi şi prinţi ai lui Israel a dansat pentru distracţia oaspeţilor lui.
Împăratul era orbit de vin. Pasiunile îl stăpâneau şi raţiunea era detronată. A văzut numai sala de petrecere cu oaspeţii beţi, masa banchetului, vinul sclipitor, luminile scânteietoare şi pe tânăra aceea dansând în faţa lui. Într-o clipă de nebunie, a dorit să facă ceva deosebit, care să-l înalţe în faţa oamenilor de seamă din împărăţia lui. Cu jurământ, el i-a promis fiicei Irodiadei că-i va da orice ar cere, chiar şi jumătate din împărăţia lui.