Salomeea s-a dus degrabă la mama ei să întrebe ce să ceară. Răspunsul era pregătit – capul lui Ioan Botezătorul. Salomeea nu cunoştea setea de răzbunare din inima mamei şi n-a îndrăznit să prezinte o astfel de cerere, dar hotărârea Irodiadei a fost mai tare. Fata s-a întors cu cererea îngrozitoare: „Vreau să-mi dai îndată, într-o farfurie, capul lui Ioan Botezătorul” (Marcu 6:25).
Irod a rămas încremenit, neştiind ce să răspundă. Veselia aceea desfrânată s-a oprit şi o tăcere ameţitoare s-a lăsat peste scena de beţie. Împăratul era îngrozit la gândul de a-i lua viaţa lui Ioan. Cu toate acestea, îşi dăduse cuvântul şi nu voia să pară nestatornic sau pripit. Jurământul fusese dat în cinstea oaspeţilor săi şi, dacă unul ar fi spus un cuvânt împotriva promisunii lui, bucuros i-ar fi cruţat viaţa profetului. Le-a dat ocazia să vorbească în favoarea celui închis. Ei făcuseră drumuri lungi ca să-l audă pe Ioan predicând şi-l ştiau un om fără nicio vină şi un slujitor credincios al lui Dumnezeu. Deşi loviţi de cererea tinerei, ei erau prea ameţiţi ca să protesteze. Niciun glas nu s-a ridicat să salveze viaţa trimisului ceresc. Oamenii aceştia ocupau poziţii înalte şi de încredere în naţiunea lor şi asupra lor planau răspunderi grele; cu toate acestea, se dedaseră atât de mult la petrecere şi beţie, încât simţurile lor erau paralizate. Mintea le era ameţită de muzică şi de dansul aţâţător, iar conştiinţa lor adormise. Prin tăcerea lor, au pronunţat sentinţa de moarte asupra profetului lui Dumnezeu, pentru a mulţumi răzbunarea unei femei lepădate.
În zadar a aşteptat Irod să fie eliberat de jurământul său; cu părere de rău, a poruncit ca profetul să fie executat. Imediat a fost adus capul lui Ioan Botezătorul în faţa împăratului şi a oaspeţilor. Veşnic sigilate erau de acum buzele acelea care, pline de credincioşie, îl avertizaseră pe Irod să se întoarcă de la viaţa lui de păcat. Niciodată nu avea să mai fie auzit glasul acela care îi chema pe oameni la pocăinţă. Orgiile unei nopţi costaseră viaţa unuia dintre cei mai mari profeţi.
De câte ori viaţa celor nevinovaţi a fost jertfită din cauza necumpătării acelora care ar fi trebuit să fie apărătorii dreptăţii! Cel care duce paharul ameţitor la gură se face răspunzător de toate nedreptăţile pe care le poate comite sub puterea lui ameţitoare. Adormindu-şi simţurile, el nu mai este în stare să judece liniştit sau să facă o deosebire clară între bine şi rău. El deschide o cale pentru ca Satana să lucreze prin el, apăsându-l şi distrugându-l pe cel nevinovat. „Vinul este batjocoritor, băuturile tari sunt gălăgioase; oricine se îmbată cu ele nu este înţelept” (Proverbele 20:1). Astfel s-a ajuns până acolo, încât „adevărul s-a poticnit… şi cel ce se depărtează de rău e jefuit” (Isaia 59:14,15). Cei care au jurisdicţia asupra vieţii semenilor lor ar trebui să fie consideraţi vinovaţi de crimă atunci când devin sclavii necumpătării. Toţi aceia care execută legile trebuie să fie oameni care ţin legea. Trebuie să fie oameni care ştiu să se stăpânească. Ei au nevoie să fie cu totul stăpâni pe forţele lor fizice, mintale şi morale, ca să poată avea o inteligenţă vie şi un înalt simţ de dreptate.
Capul lui Ioan Botezătorul a fost dus la Irodiada, care l-a primit cu o satisfacţie diabolică. Ea a tresăltat în răzbunarea ei şi s-a mângâiat cu gândul că, de acum încolo, conştiinţa lui Irod nu va mai fi tulburată. Dar n-a câştigat nicio fericire prin păcatul săvârşit. Numele ei a ajuns să fie urât de toată lumea, iar Irod era acum mai frământat de remuşcări decât fusese tulburat de mustrările profetului. Influenţa învăţăturilor lui Ioan nu a fost adusă la tăcere; ea trebuia să cuprindă mai departe toate generaţiile, până la sfârşitul timpului.
Irod era urmărit continuu de păcatul său. El căuta fără încetare să găsească scăpare de sub acuzaţiile conştiinţei sale vinovate. Încrederea lui în Ioan nu fusese zguduită. Când îşi aducea aminte de Ioan, de viaţa lui plină de sacrificiu de sine, de chemările lui solemne şi stăruitoare, de judecata lui sănătoasă atunci când dădea un sfat şi când îşi mai amintea şi cum ajunsese la moarte, Irod nu putea găsi odihnă. Ocupat cu treburile statului, primind onoruri de la oameni, el păstra o faţă zâmbitoare şi o înfăţişare plină de demnitate, în timp ce inima lui era tulburată şi apăsată de teama că asupra lui era un blestem.
Irod fusese adânc impresionat de cuvintele lui Ioan că nimic nu poate fi ascuns de Dumnezeu. Era convins că Dumnezeu era de faţă în orice loc, că El văzuse orgia din sala de petrecere, că auzise porunca dată pentru a tăia capul lui Ioan şi că văzuse îngâmfarea Irodiadei şi insulta cu care întâmpinase capul celui care o mustra. Şi multe lucruri pe care Irod le auzise de pe buzele profetului vorbeau acum conştiinţei lui mult mai limpede decât predica din pustie.
Când a auzit despre lucrările lui Hristos, Irod a fost tulburat peste măsură. El credea că Dumnezeu îl ridicase pe Ioan dintre morţi şi că-l trimisese, cu o putere mult mai mare, să condamne păcatul. Trăia într-o frică neîntreruptă că Ioan îşi va răzbuna moartea, aruncând blestemul asupra lui şi asupra casei lui. Irod culegea acum ceea ce spusese Dumnezeu că vor fi roadele unei vieţi pline de păcate – „inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. Viaţa îţi va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viaţa ta. În groaza care-ţi va umple inima şi în faţa lucrurilor pe care ţi le vor vedea ochii, dimineaţa vei zice: «O, de ar veni seara!» Şi seara vei zice: «O, de ar veni dimineaţa!»” (Deuteronomul 28:65-67). Acuzatorii păcătosului sunt propriile cugete şi nu poate fi o tortură mai chinuitoare decât înţepăturile unei conştiinţe vinovate, care nu-i dă linişte nici ziua, nici noaptea.
Pentru mulţi oameni, o taină profundă învăluie soarta lui Ioan Botezătorul. Ei se întreabă de ce a trebuit ca el să zacă şi să moară în închisoare. Viziunea noastră omenească nu poate pătrunde taina acestei întunecate providenţe, dar încrederea noastră în Dumnezeu nu se poate clătina, dacă ne amintim că Ioan a fost părtaş la suferinţele lui Hristos. Toţi aceia care Îl urmează pe Hristos vor purta coroana sacrificiului. Cu siguranţă, ei vor fi greşit înţeleşi de oamenii egoişti şi vor deveni o ţintă pentru sălbaticele atacuri ale lui Satana. El şi-a întemeiat împărăţia pentru a distruge principiul jertfirii de sine şi va lupta împotriva lui oriunde acesta se va manifesta.
Copilăria, tinereţea şi viaţa matură a lui Ioan s-au caracterizat prin statornicie şi prin putere morală. Când glasul lui s-a auzit în pustie, zicând: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările” (Matei 3:3), Satana a început să se teamă pentru siguranţa împărăţiei lui. Grozăvia păcatului era descoperită în aşa fel încât oamenii tremurau. Puterea lui Satana, care pe mulţi îi ţinuse sub stăpânirea lui, a fost frântă. Fusese neobosit în străduinţele lui de a-l abate pe Ioan Botezătorul de la o viaţă de predare completă faţă de Dumnezeu, dar nu izbutise. Nu izbutise să-L biruiască nici pe Iisus. În ispitirea din pustie, Satana fusese înfrânt şi mânia lui era mare. Acum se hotărâse să aducă întristarea asupra lui Hristos, lovindu-l pe Ioan. Dacă nu-L putuse întina prin păcat, Îi provoca suferinţe.
Iisus n-a căutat să-L elibereze pe slujitorul Său. El ştia că Ioan va rezista în încercare. Bucuros S-ar fi dus Mântuitorul la Ioan, să lumineze întunericul închisorii prin prezenţa Sa. Dar nu trebuia să Se arunce în mâinile vrăjmaşilor şi să-Şi pună în pericol propria lucrare. L-ar fi eliberat bucuros pe slujitorul Său credincios. Dar, pentru binele miilor de oameni care în anii următori urmau să treacă de la închisoare la moarte, Ioan trebuia să bea paharul martirajului. Când urmaşii lui Iisus aveau să zacă în celule singuratice sau să piară de sabie, pe scaunul de tortură sau pe rug, în aparenţă părăsiţi de Dumnezeu şi de oameni, ce încurajare avea să fie pentru inima lor gândul că Ioan Botezătorul, despre a cărui credincioşie mărturisise Însuşi Domnul Hristos, trecuse printr-o experienţă asemănătoare!
Lui Satana i s-a îngăduit să scurteze viaţa pământească a trimisului lui Dumnezeu, dar viaţa aceea care „este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” nu putea să fie atinsă de pierzător (Coloseni 3:3). El se bucura la gândul că Îl întristase pe Hristos, dar nu izbutise să pună stăpânire pe Ioan. Moartea însăşi nu făcuse altceva decât să-l aşeze pentru totdeauna în afara ispitei. În lupta aceasta, Satana îşi descoperea caracterul. În faţa universului, care stătea ca martor, el îşi dovedea vrăjmăşia faţă de Dumnezeu şi de oameni.
Cu toate că nu a fost eliberat printr-o minune, Ioan nu a fost uitat. Întotdeauna a avut tovărăşia îngerilor cereşti, care-i deschideau înţelesul profeţiilor cu privire la Hristos şi al scumpelor făgăduinţe din Scriptură. Acestea îi dădeau putere, aşa cum aveau să dea poporului lui Dumnezeu în veacurile viitoare. Pentru Ioan Botezătorul, ca şi pentru aceia care veneau după el, era dată asigurarea: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).
Dumnezeu nu-i conduce pe copiii Săi altfel de cum ar alege chiar ei să fie conduşi, dacă ar vedea de la început care va fi sfârşitul şi dacă ar înţelege slava lucrării pe care o îndeplinesc ca împreună-lucrători cu El. Nici Enoh, care a fost înălţat la cer, și nici Ilie, care a fost ridicat într-un car de foc, n-au fost mai mari sau mai onoraţi decât Ioan Botezătorul, care a pierit singur în închisoare. „Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Filipeni 1:29). Şi dintre toate darurile pe care Cerul le poate revărsa asupra oamenilor, împărtăşirea cu suferinţele lui Hristos înseamnă încrederea cea mai mare şi este onoarea cea mai înaltă.