Mântuitorul a zis mai departe: „Tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai. […] După cum Tatăl învie morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea.” Saducheii susţineau că nu va fi înviere a corpului, dar Iisus le-a spus că una dintre lucrările cele mai de seamă ale Tatălui Său este aceea de a-i învia pe morţi şi că El are putere să facă aceeaşi lucrare. „Vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce-L vor asculta vor învia.” Fariseii credeau în învierea morţilor. Hristos a declarat că, şi în timpul acela, puterea care dă viaţă morţilor se afla între ei, şi ei n-aveau decât să privească manifestarea ei. Aceeaşi putere de înviere dă viaţă şi celui „mort în greşeli şi păcate” (Efeseni 2:1). Duhul acela dă viaţă din Hristos Iisus, „puterea învierii Sale” îi izbăveşte pe oameni de „legea păcatului şi a morţii” (Filipeni 3:1; Romani 8:2). Stăpânirea răului este sfărâmată, iar, prin credinţă, sufletul este apărat de păcat. Acela care îşi deschide inima faţă de Duhul lui Hristos devine părtaş al acelei forţe măreţe, care va ridica din mormânt corpul său.
Umilul Nazarinean Şi-a arătat adevăratul Său titlu de nobleţe. El S-a ridicat deasupra neamului omenesc, a îndepărtat vălul păcatului şi al ocării şi S-a descoperit ca Slăvitul oştilor îngereşti, Fiul lui Dumnezeu, una cu Creatorul universului. Ascultătorii Săi stăteau fermecaţi. Niciun om nu vorbise ca El, nimeni nu se purtase cu o aşa demnitate împărătească. Toate cuvintele Lui erau clare şi pe înţeles, declarând în întregime misiunea Sa şi datoria lumii. „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte nici pe Tatăl, care L-a trimis. După cum Tatăl are viaţă în Sine, tot aşa a dat Fiului să aibă viaţă în Sine. Şi I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului.”
Preoţii şi conducătorii luaseră poziţie de judecători, pentru a condamna lucrarea lui Hristos, dar El S-a declarat Judecătorul lor şi Judecătorul întregului pământ. Lumea este încredinţată lui Hristos şi prin El se transmit neamului omenesc decăzut toate binecuvântările lui Dumnezeu. El a fost Răscumpărător atât înainte, cât şi după întruparea Sa. Îndată ce s-a ivit păcatul, a existat şi un Mântuitor. El a dat şi le dă tuturor viaţă şi lumină şi fiecare va fi judecat după lumina primită. Acela care a dat lumina, care i-a urmărit pe oameni cu cea mai iubitoare perseverență, căutând să-i câştige de la păcat la sfinţenie, este în acelaşi timp şi Apărătorul, şi Judecătorul lor. De la începerea marii lupte în cer, Satana şi-a menţinut lucrarea prin înşelăciune, dar Hristos a lucrat şi lucrează pentru a-i dezvălui planurile şi a-i distruge puterea. Acela care S-a luptat cu amăgitorul şi care, în decursul tuturor veacurilor, a căutat să-i smulgă pe captivi din prinsoarea lui va judeca fiecare fiinţă.
Şi Dumnezeu „I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului”. Întrucât a gustat până la drojdie durerile şi ispitele oamenilor şi înţelege slăbiciunile şi păcatele lor, întrucât pentru binele nostru a stat neclintit în faţa ispitelor lui Satana şi Se va purta cu dreptate şi milă cu fiinţele pentru salvarea cărora a vărsat însuşi sângele Său – pentru toate acestea Fiul omului a fost rânduit să execute judecata.
Însă misiunea lui Hristos nu era să judece, ci să salveze. „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17). El declară deci în faţa Sinedriului: „Cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5:24).
Cerându-le ascultătorilor Săi să nu se mire, Hristos a descoperit înaintea lor, într-o privelişte tot mai cuprinzătoare, taina lucrurilor viitoare. „Vine ceasul”, a zis El, „când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28,29).
Asigurarea aceasta de viaţă veşnică era aşteptată cu mult dor de toţi israeliţii şi ei sperau să o primească la venirea lui Mesia. Unica lumină care putea să lumineze în întunericul mormântului strălucea deasupra lor. Dar încăpăţânarea este oarbă. Iisus călcase tradiţiile rabinilor şi desconsiderase autoritatea lor şi de aceea nu voiau să-L creadă.
Timpul, locul, împrejurarea, sentimentele vii care stăpâneau adunarea, totul se combina pentru a face şi mai impresionante cuvintele lui Iisus în faţa Sinedriului. Autorităţile religioase cele mai înalte căutau viaţa Aceluia care Se declarase reziditor al lui Israel. Domnul Sabatului era în faţa unui tribunal pământesc, pentru a răspunde la acuzaţia că a călcat legea Sabatului. Când le-a arătat fără teamă care era misiunea Sa, judecătorii L-au privit cu uimire şi cu mânie, dar n-aveau ce să răspundă la cuvintele Lui. Ei nu puteau să-L condamne. El a respins dreptul preoţilor şi al rabinilor de a-L interoga sau de a se amesteca în lucrarea Lui. Lor nu li se dăduse o astfel de autoritate. Pretenţiile lor se întemeiau pe propria îngâmfare şi aroganţă. El a refuzat să răspundă în vreun fel acuzaţiilor lor sau să Se dezvinovăţească.
În loc să scuze fapta săvârşită sau să explice ce anume a urmărit prin aceasta, Iisus S-a ridicat împotriva mai-marilor, şi acuzatul a devenit acuzator. El i-a mustrat pentru împietrirea inimii lor şi pentru ignoranţa lor cu privire la Scripturi. Le-a spus că au renegat Cuvântul lui Dumnezeu pentru faptul că-L renegau pe El, care era trimisul lui Dumnezeu. „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39).
În toate paginile, de istorie, de învăţătură sau de profeţie, Scripturile Vechiului Testament sunt luminate de slava Fiului lui Dumnezeu. Întrucât era o instituţie dumnezeiască, întregul sistem al iudaismului era o prefigurare concisă a Evangheliei. Despre Hristos, „mărturisesc toţi prorocii” (Faptele 10:43). De la făgăduinţa dată lui Adam, prin tot şirul patriarhilor şi până la sistemul legii, lumina slavei cereşti arată clar urmele Răscumpărătorului. Profeţii văzuseră steaua din Betleem, pe Şilo care trebuia să vină, când lucrurile viitoare le-au trecut în goană prin faţa ochilor, în tainică procesiune. Moartea lui Hristos se arăta în fiecare jertfă. Neprihănirea Lui se înălţa la cer odată cu norul frumos mirositor. Numele Lui era rostit prin trâmbiţa jubiliară. Slava Lui locuia în taina înfricoşată a Sfintei Sfintelor.
Iudeilor le fuseseră încredințate Scripturile şi credeau că, prin cunoaşterea superficială a Scripturilor, pot avea viaţa veşnică. Dar Iisus a zis: „Cuvântul Lui nu rămâne în voi.” Pentru că Îl lepădaseră pe Hristos în Cuvântul Său, Îl lepădau şi în persoană. „Nu vreţi să veniţi la Mine”, zicea El, „ca să aveţi viaţă.”
Conducătorii iudei studiaseră învăţăturile profeţilor cu privire la împărăţia lui Mesia, dar nu făcuseră lucrul acesta cu dorinţa sinceră de a cunoaşte adevărul, ci cu scopul de a găsi dovezi care să le susţină speranţele ambiţioase. Când Hristos a venit într-un mod contrar aşteptărilor lor, n-au vrut să-L primească şi, pentru a se scuza, au încercat să-L dovedească a fi un înşelător. Odată ce şi-au aşezat piciorul pe această cărare, i-a fost uşor lui Satana să-i întărească în împotrivirea lor faţă de Hristos. Chiar cuvintele care ar fi trebuit să fie dovada dumnezeirii Lui au fost interpretate împotriva Lui. În felul acesta, ei au schimbat adevărul dumnezeiesc în minciună şi, cu cât Mântuitorul le vorbea mai direct despre lucrările Sale pline de har, cu atât erau mai hotărâţi să se împotrivească luminii.
Iisus a zis: „Eu nu umblu după slava care vine de la oameni.” El nu căuta nici influenţa Sinedriului şi nici aprobarea lui. El nu ar fi fost mai onorat, dacă ei Îl aprobau. El era împuternicit cu onoarea şi cu autoritatea Cerului. Dacă ar fi dorit, îngerii ar fi venit să I se închine, Tatăl ar fi dat din nou mărturie pentru dumnezeirea Lui. Dar, pentru binele lor, pentru binele naţiunii ai cărei conducători erau, El a dorit ca mai-marii iudeilor să înţeleagă caracterul Său şi să primească binecuvântările pe care venise să le aducă.
„Eu am venit în Numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi.” Iisus venise în baza autorităţii lui Dumnezeu, purtând chipul Lui, împlinind Cuvântul Lui şi căutând slava Lui şi, cu toate acestea, nu a fost primit de conducătorii lui Israel. Atunci când urmau să vină alţii, luând înfăţişarea caracterului lui Hristos, dar mânaţi de propria voinţă şi căutând propria slavă, pe aceia aveau să-i primească. De ce? Pentru că acela care caută slava sa se foloseşte de îngâmfarea care e în alţii. La asemenea chemări, iudeii ar fi răspuns bucuroşi. Ei urmau să-l primească pe învăţătorul fals pentru că le măgulea mândria prin aceea că aproba părerile şi tradiţiile cultivate de ei. Dar învăţăturile lui Hristos nu se potriveau cu ideile lor. Erau spirituale şi cereau sacrificarea eului, de aceea nu voiau să-L primească. Ei nu-L cunoşteau pe Dumnezeu şi, pentru ei, glasul Lui vorbind prin Hristos era glasul unui străin.
Nu se repetă şi astăzi acelaşi lucru? Nu sunt mulţi astăzi, până şi conducători religioşi, care îşi împietresc inima faţă de Duhul Sfânt şi fac imposibilă recunoaşterea glasului lui Dumnezeu? Nu leapădă ei Cuvântul lui Dumnezeu pentru a ţine tradiţia lor?
„Dacă aţi crede în Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar, dacă nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?” Hristos era Acela care îi vorbise lui Israel prin Moise. Dacă ar fi ascultat glasul divin, care vorbise prin marele lor conducător, l-ar fi recunoscut în învăţăturile Domnului Hristos. Dacă l-ar fi crezut pe Moise, ar fi crezut pe Cel despre care scrisese Moise.
Iisus ştia că preoţii şi rabinii erau hotărâţi să-I ia viaţa; cu toate acestea, le-a dat explicaţii clare despre unitatea Sa cu Tatăl şi legătura Sa cu lumea. Ei au înţeles că nu aveau scuză în împotrivirea lor faţă de Hristos, dar, cu toate acestea, ura lor criminală nu s-a stins. Îi cuprindea teama când vedeau puterea de convingere care însoţea lucrarea Lui, dar s-au împotrivit chemărilor Lui şi s-au zăvorât în întuneric.
Ei nu izbutiseră să ruineze autoritatea lui Iisus sau să îndepărteze respectul şi atenţia cu care Îl înconjurau oamenii, dintre care o mare parte erau convinşi de cuvintele Lui. Chiar şi conducătorii simţeau o mare vină când El le făcuse cunoscute de aproape greşelile lor, dar lucrul acesta n-avusese altă urmare decât să-i ridice şi mai mult împotriva Lui. Ei erau hotărâţi să-I ia viaţa. Au trimis soli prin toată ţara, să-i avertizeze pe oameni împotriva lui Iisus, ca fiind un amăgitor. Au fost trimişi spioni care să-L supravegheze şi să raporteze ce zicea şi ce făcea El. Scumpul Mântuitor Se găsea acum cu atât mai mult sub umbra crucii.