- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 46 – Schimbarea la faţă, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/UKYs7gXBQcF3NRfZ8
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 47 – Slujire.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Au petrecut noaptea întreagă pe munte. La răsăritul soarelui, Iisus şi ucenicii au coborât în câmpie. Absorbiţi de gânduri, ucenicii erau înspăimântaţi şi tăcuţi. Nici Petru nu era în stare să spună vreun cuvânt. Bucuros ar fi zăbovit în locul cel sfânt, care fusese atins de lumina cerească şi unde Fiul lui Dumnezeu Îşi descoperise slava, dar mai era o lucrare de făcut pentru oamenii care Îl căutau pe Iisus încoace şi încolo.
La piciorul muntelui se adunase un grup mare de oameni aduşi acolo de ucenicii care rămăseseră în urmă, dar care ştiau unde Se dusese Iisus. Când S-a apropiat Mântuitorul de ei, le-a poruncit celor trei care Îl însoţiseră să păstreze tăcerea cu privire la cele văzute, zicând: „Să nu spuneţi nimănui despre vedenia aceasta până va învia Fiul omului din morţi.” Descoperirea făcută ucenicilor trebuia să fie primită numai de inima lor şi să nu fie făcută cunoscută altora. Dacă ar fi fost povestită mulţimii, ar fi dat naştere la batjocură sau la uimire zadarnică. Şi chiar cei nouă apostoli nu ar fi înţeles scena decât după ce Hristos avea să învie din morţi. Cât de greu înţelegeau până şi cei trei ucenici privilegiaţi, se vede în faptul că, fără să ţină seamă de tot ce spusese Hristos despre evenimentele care Îi stăteau în faţă, se întrebau între ei ce înseamnă aceea înviere din morţi. Cu toate acestea, n-au cerut de la Iisus nicio explicaţie. Cuvintele Lui cu privire la viitor îi umpluseră de întristare; ei nu căutau o nouă descoperire cu privire la ceea ce erau înclinaţi să creadă că nu va avea loc niciodată.
Când cei din câmpie L-au văzut pe Iisus, au dat fuga înaintea Lui, salutându-L cu respect şi bucurie. Totuşi ochiul Lui pătrunzător a văzut că ei erau în mare încurcătură. Ucenicii păreau tulburaţi. Tocmai se întâmplase ceva care-i făcuse să sufere o dezamăgire şi o umilire amară.
În timp ce ei aşteptau la piciorul muntelui, un tată îl adusese la ei pe fiul său, pentru a fi eliberat de un duh mut care-l chinuia. Când Iisus îi trimisese pe cei doisprezece să predice în Galileea, le dăduse putere să scoată duhurile necurate. Cât fuseseră tari în credinţă, duhurile rele ascultaseră de cuvântul lor. Şi de astă dată îi porunciseră duhului chinuitor, în numele lui Hristos, să părăsească victima, dar demonul îşi bătuse joc de ei, desfăşurându-şi din nou puterea. Ucenicii, nefiind în stare să înţeleagă înfrângerea lor, au simţit totuşi că prin aceasta aduc dezonoare atât asupra lor, cât şi asupra Domnului. În mulţime se aflau cărturari care încercaseră să folosească această ocazie cât mai mult pentru a-i umili. Înconjurându-i pe ucenici, i-au asaltat cu întrebări, căutând să arate că şi ei, şi Domnul lor erau nişte înşelători. „Iată, strigau rabinii triumfători, aici e un duh rău, pe care nici ucenicii, nici Hristos Însuşi nu pot să-l biruiască!” Oamenii erau înclinaţi să ia partea cărturarilor şi în mulţime domnea un spirit de dispreţ şi batjocură.
Dar, deodată, acuzaţiile au încetat. Iisus şi cei trei ucenici au fost văzuţi apropiindu-se şi, printr-o schimbare rapidă de sentimente, oamenii s-au întors să-i întâmpine. Noaptea comuniunii cu slava cerească lăsase urme pe faţa Mântuitorului şi a însoţitorilor Lui. Pe chipul lor era o lumină care i-a umplut de respect pe cei care priveau. Speriaţi, cărturarii s-au dat înapoi, în timp ce oamenii Îl salutau pe Iisus.
Ca şi când ar fi fost martor la tot ce se întâmplase, Mântuitorul a venit în locul unde avusese loc conflictul şi, privind drept la cărturari, a întrebat: „Despre ce vă întrebaţi cu ei?”
Acum tăceau glasurile curajoase şi batjocoritoare de mai înainte. Toată ceata amuţise. Tatăl nenorocit şi-a făcut drum prin mulţime şi, căzând la picioarele lui Iisus, şi-a mărtursit durerea şi dezamăgirea.
„Învăţătorule”, zise el, „am adus la Tine pe fiul meu, care este stăpânit de un duh mut. Oriunde îl apucă, îl trânteşte la pământ… M-am rugat de ucenicii Tăi să scoată duhul, şi nu au putut.”
Iisus a privit în jur la mulţimea speriată, la cărturarii batjocoritori, la ucenicii tulburaţi. A citit necredinţa din fiecare inimă şi, cu glas plin de întristare, a exclamat: „O, neam necredincios! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?” Apoi a zis tatălui întristat: „Adu aici pe fiul tău.”
Băiatul a fost adus şi, când privirea Mântuitorului a căzut asupra lui, duhul rău l-a aruncat la pământ în convulsiile agoniei. Se zvârcolea, făcând spume la gură şi sfâşiind aerul cu strigăte neomeneşti.
Prinţul vieţii Se afla din nou faţă în faţă cu prinţul puterilor întunericului pe câmpul de bătaie – Hristos pentru a-Şi împlini misiunea de a propovădui robilor de război slobozirea… şi de a da drumul celor apăsaţi (Luca 4:18), iar Satana, căutând să ţină victima sub puterea sa. Îngerii luminii şi oştile îngerilor răi, nevăzuţi, s-au adunat să privească lupta. Pentru o clipă, Iisus i-a îngăduit duhului rău să-şi desfăşoare puterea, ca privitorii să poată înţelege eliberarea care avea să aibă loc.
Mulţimea privea cu răsuflarea tăiată la tatăl aflat în agonia deznădejdii şi a spaimei. Iisus a întrebat: „Câtă vreme este de când îi vine aşa?” Tatăl a povestit despre mulţi ani de suferinţă şi apoi, ca şi când n-ar mai fi fost în stare să rabde, a strigat: „Dacă poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne!” „Dacă poţi.” Până şi tatăl punea la îndoială puterea lui Hristos.
Iisus a răspuns: „Dacă poţi… Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!” La Hristos nu e lipsă de putere; vindecarea fiului depindea de credinţa tatălui. Izbucnind în lacrimi, dându-şi seama de propria slăbiciune, tatăl s-a predat îndurării lui Hristos: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”
Iisus Se îndreptă către suferind şi zise: „Duh mut şi surd, îţi poruncesc să ieşi afară din copilul acesta şi să nu mai intri în el!” Un ţipăt s-a auzit, urmat de o luptă de moarte. Plecând, părea că demonul e aproape să prăpădească viaţa victimei lui. Apoi copilul a rămas nemişcat, ca mort. Mulţimea şoptea: „A murit!” Dar Iisus l-a apucat de mână şi, ridicându-l, l-a predat tatălui său în desăvârşită sănătate la minte şi la corp. Tatăl şi fiul lăudau numele Eliberatorului. Oamenii „au rămas uimiţi” de puterea minunată a lui Dumnezeu, în timp ce cărturarii, înfrânţi şi abătuţi, au plecat cu fruntea întunecată.
„Dacă poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne!” Câte suflete apăsate de păcat au făcut să răsune această rugăciune! Şi tuturor, Mântuitorul milostiv le răspunde: „«Dacă poţi»… totul este cu putinţă celui care crede.” Credinţa este aceea care ne pune în legătură cu Cerul şi ne aduce puteri pentru a ne lupta cu forţele întunericului. În Hristos, Dumnezeu i-a asigurat omului mijloacele pentru a birui orice trăsătură păcătoasă şi a rezista oricărei ispite, oricât de puternică ar fi. Dar mulţi simt că le lipseşte credinţa şi din cauza aceasta stau departe de Hristos. Faceţi ca aceştia, în deznădejdea şi necredinţa lor, să se predea harului Mântuitorului lor milostiv. Să nu privească la ei, ci la Hristos. Acela care i-a vindecat pe bolnavi şi a scos demoni când umbla printre oameni este acelaşi Mântuitor puternic şi astăzi. Credinţa vine prin Cuvântul lui Dumnezeu. Însuşiţi-vă făgăduinţa Sa: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Aruncaţi-vă la picioarele Sale şi strigaţi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” Niciodată nu vei pieri, dacă faci astfel, niciodată!
Într-un timp foarte scurt, ucenicii au avut privilegiul să vadă atât extrema slavei, cât şi a umilinţei. Au văzut natura omenească schimbată după chipul lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, înjosită după chipul lui Satana. De pe munte, unde El vorbise cu trimişii Cerului şi fusese proclamat de glasul din slava strălucitoare ca Fiu al lui Dumnezeu, ei L-au văzut pe Iisus cum coboară, pentru a da ochii cu acest spectacol foarte dureros şi revoltător – copilul bolnav, cu faţa schimonosită, scrâşnind din dinţi în spasmele agoniei pe care nicio putere omenească nu putea s-o aline. Şi acest puternic Mântuitor, care cu câteva ore mai înainte fusese proslăvit în faţa ucenicilor Săi uimiţi, S-a plecat pentru a ridica victima lui Satana de la pământ, unde spumega, şi a încredinţat copilul sănătos la minte şi la corp tatălui şi familiei.
Aceasta era o pildă a mântuirii: Cel asemenea lui Dumnezeu a venit din slava Tatălui, S-a coborât să salveze ce era pierdut. În acelaşi timp, reprezenta şi misiunea ucenicilor. Slujitorii lui Hristos nu urmează să trăiască singuri cu Iisus, pe vârful muntelui, în timpuri de iluminare spirituală. Ei au de lucru în câmpie. Sufletele robite de Satana aşteaptă cuvântul credinţei şi al rugăciunii pentru a fi eliberate.
Cei nouă ucenici se tot gândeau la situaţia dureroasă a nereuşitei lor şi, când Iisus a fost din nou numai cu ei, L-au întrebat: „Noi de ce nu am putut să scoatem duhul acesta?” Iisus le-a răspuns: „Din pricina puţinei voastre credinţe. Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici colo» şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă. Dar acest soi de draci nu ies afară decât cu rugăciune şi cu post.” Necredinţa care i-a ţinut departe de o legătură mai profundă cu Hristos şi nepăsarea cu care priveau lucrarea sfântă încredinţată lor aduseseră nereuşita în lupta cu puterile întunericului.
Cuvintele lui Hristos care arătau spre moartea Sa aduseseră întristare şi îndoială. Iar alegerea celor trei ucenici pentru a-L însoţi pe Domnul pe munte provocase gelozia celor nouă. Şi, în loc de a-şi întări credinţa prin rugăciune şi meditaţie asupra cuvintelor lui Hristos, ei se agăţaseră de descurajările şi necazurile lor personale. În starea aceasta de întunecime, porniseră la luptă cu Satana.
Pentru a birui, trebuiau să vină la luptă în alt spirit. Credinţa lor trebuia să fie întărită prin rugăciune arzătoare şi post şi prin umilirea inimii. Ei trebuiau să fie goliţi de eu, să fie umpluţi de spiritul şi de puterea lui Dumnezeu. Numai cererea stăruitoare şi sinceră către Dumnezeu în credinţă – credinţa care conduce la dependenţa totală de Dumnezeu şi la o consacrare fără rezerve în lucrarea Lui – poate izbuti să le aducă oamenilor ajutorul Duhului Sfânt în lupta împotriva acestei lumi şi a duhurilor răutăţii din locurile cereşti.
„Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar”, a zis Iisus, „aţi zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici colo» şi s-ar muta.” Deşi grăuntele de muştar este atât de mic, conţine totuşi acelaşi principiu tainic de viaţă, care face să crească cel mai înalt copac. Când sămânţa de muştar e aruncată în pământ, embrionul cel mic şi slab se foloseşte de fiecare element adus de Dumnezeu pentru hrana lui şi repede începe să se dezvolte cu vigoare. Dacă aveţi o credinţă ca aceasta, vă veţi folosi de Cuvântul lui Dumnezeu şi de toate mijloacele rânduite de El. În felul acesta, credinţa voastră va creşte şi va aduce puterea cerească în ajutorul vostru. Piedicile îngrămădite de Satana pe cărarea voastră, deşi în aparenţă de netrecut, ca şi dealurile veşnice, vor dispărea în faţa cererii credinţei. „Nimic nu v-ar fi cu neputinţă.”
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 47 – Slujire, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/deTKt4X3pN3qRDuZ6
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 48 – „Cine este mai mare?”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Revenind la Capernaum, Iisus n-a mers la locul cunoscut unde îi învăţase pe oameni, ci, împreună cu ucenicii, a căutat în linişte casa care trebuia să fie căminul Său trecător. În timpul rămânerii Sale în Galileea, ţinta Lui era mai degrabă să-i instruiască pe ucenici, decât să lucreze pentru mulţime.
În călătoria prin Galileea, Hristos încercase din nou să pregătească mintea ucenicilor pentru evenimentul care Îi stătea înainte. El le-a spus că trebuie să Se suie la Ierusalim pentru a fi dat la moarte şi apoi să învie. Şi a adăugat o avertizare ciudată şi solemnă: avea să fie trădat şi dat pe mâna vrăjmaşilor. Ucenicii n-au înţeles cuvintele Sale nici de astă dată. Deşi deasupra lor se abătuse umbra unei mari întristări, în inima lor se strecurase un spirit de rivalitate. Se certau între ei, fiecare dorind să fie socotit mai mare în Împărăţie. Ei credeau că pot să ascundă de Iisus această ceartă, de aceea n-au stat ca de obicei aproape de El, ci s-au înşirat în urmă, aşa că, atunci când au intrat în Capernaum, El era înaintea lor. Iisus le citea gândurile şi dorea să le dea sfaturi şi să-i înveţe. Dar pentru aceasta a aşteptat un moment de linişte, în care inimile lor să fie deschise pentru a primi cuvintele Sale.
Curând după intrarea Lui în oraş, cel ce strângea taxa pentru templu a venit la Petru cu întrebarea: „Învăţătorul vostru nu plăteşte darea?” Tributul acesta nu era o taxă civilă, ci o contribuţie religioasă pe care fiecare iudeu era dator să o plătească anual pentru întreţinerea templului. Refuzul de a plăti acest tribut era socotit ca o dovadă de necredincioşie faţă de templu – după socoteala rabinilor, un păcat foarte mare. Atitudinea Mântuitorului faţă de legile rabinilor şi felul Său de a-i mustra în mod deschis pe cei ce apărau tradiţia le ofereau un pretext pentru a-L acuza că El caută să desfiinţeze serviciul templului. Acum, vrăjmaşii au văzut o ocazie de a-L discredita. Ei au găsit un aliat potrivit în cel ce strângea taxa.
Petru a văzut în întrebarea acestui om o învinuire cu privire la loialitatea lui Hristos faţă de templu. Plin de râvnă pentru onoarea Învăţătorului său, el a răspuns grăbit, fără să-L consulte, că Iisus va plăti taxa.
Dar Petru a înţeles numai în parte ce urmărea cel care-l întrebase. Unele categorii de oameni erau scutite de plata dării. În timpul lui Moise, când leviţii fuseseră puşi deoparte pentru slujba în sanctuar, nu li s-a dat nicio moştenire în mijlocul ţării. Domnul a zis: „Levi n-are nicio parte de moşie, nici moştenire cu fraţii lui; Domnul este moştenirea lui” (Deuteronomul 10:9). În zilele lui Hristos, preoţii şi leviţii erau încă priviţi ca fiind devotaţi templului în mod deosebit şi nu li se cerea această contribuţie anuală pentru întreţinerea lui. Şi preoţii erau scutiţi de taxă. Cerând tribut de la Iisus, rabinii înlăturau orice pretenţie a Lui că ar fi profet sau învăţător şi Îl tratau ca pe orice persoană de rând. Dacă ar fi refuzat să plătească darea, ar fi însemnat că nu este credincios faţă de templu, iar, pe de altă parte, dacă plătea, lucrul acesta ar fi putut fi folosit ca o justificare pentru refuzul lor de a-L recunoaşte ca profet.
Numai cu puţin înainte, Petru Îl recunoscuse pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, dar acum pierduse o ocazie de a scoate în evidenţă originea divină a Învăţătorului său. Prin răspunsul său că Iisus va plăti taxa, el a întărit de fapt părerea greşită pe care preoţii şi conducătorii căutau să o răspândească.
Când Petru a intrat în casă, Mântuitorul nu a făcut nicio aluzie la cele întâmplate, ci a întrebat: „Ce crezi, Simone? Împăraţii pământului de la cine iau dări sau biruri, de la fiii lor sau de la străini?” Petru a răspuns: „De la străini”. Şi Iisus a zis: „Aşadar, fiii sunt scutiţi.” În timp ce de la locuitorii unei ţări se cereau taxe pentru susţinerea regelui, copiii monarhului erau scutiţi. Aşa şi lui Israel, care mărturisea a fi poporul lui Dumnezeu, i se cerea să susţină serviciul Său, dar Iisus, Fiul lui Dumnezeu, nu avea această obligaţie. Dacă preoţii şi leviţii erau scutiţi datorită legăturii lor cu templul, cu atât mai mult era scutit Acela pentru care templul era casa Tatălui Său.
Dacă ar fi plătit fără niciun protest, Iisus ar fi recunoscut justeţea acestei pretenţii şi, în felul acesta, Şi-ar fi tăgăduit divinitatea. Dar, deşi a socotit că e bine să împlinească cererea, a combătut pretenţia pe care era întemeiată. Procurând mijloace pentru a plăti taxa, El a dat dovadă despre originea Sa divină. El S-a manifestat ca fiind una cu Dumnezeu şi, prin urmare, nu avea aceleaşi obligaţii ca un supus oarecare al stăpânirii.
„Du-te la mare”, l-a îndrumat El pe Petru, „aruncă undiţa şi trage afară peştele care va veni întâi. Deschide-i gura şi vei găsi în ea un ban pe care ia-l şi dă-li-l lor pentru Mine şi pentru tine.”
Deşi El îmbrăcase natura Sa divină cu natura omenească, în minunea aceasta Şi-a manifestat slava. Era evident că El era Cel care declarase prin David: „Ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele munţilor cu miile lor. Eu cunosc toate păsările de pe munţi şi tot ce se mişcă pe câmp este al Meu. Dacă Mi-ar fi foame, nu ţi-aş spune ţie, căci a Mea este lumea şi tot ce cuprinde ea” (Psalmii 50:10-12).
Cu toate că a arătat lămurit că nu avea obligaţia de a plăti taxa, Iisus nu S-a luat la ceartă cu iudeii cu privire la acest lucru, deoarece ei ar fi interpretat greşit cuvintele Sale şi le-ar fi îndreptat împotriva Sa. Ca să nu fie pricină de poticnire prin neplata dării, El a făcut lucrul acesta, care de drept nu I s-ar fi putut pretinde. Învăţătura aceasta urma să fie de mare însemnătate pentru ucenici. În curând, urmau să aibă loc schimbări însemnate în relaţia lor cu serviciul de la templu şi Hristos i-a învăţat să nu se aşeze fără să fie nevoie împotriva ordinii stabilite. Pe cât era posibil, ei trebuiau să nu dea niciun prilej de răstălmăcire a credinţei lor. Deşi nu trebuie să sacrifice niciun principiu al adevărului, creştinii trebuie să evite cearta ori de câte ori este posibil.
Când Hristos şi ucenicii erau singuri în casă, în timp ce Petru plecase la mare, Iisus i-a chemat la Sine pe ceilalţi şi a întrebat: „Despre ce vorbeaţi unii cu alţii pe drum?” Prezenţa lui Iisus şi întrebarea Lui i-au făcut să vadă lucrurile într-o lumină cu totul deosebită de aceea în care le văzuseră când se certau pe drum. Ruşinea şi sentimentul de vinovăţie i-au făcut să tacă. Iisus le spusese că El avea să moară pentru mântuirea lor, iar ambiţia lor egoistă era într-un dureros contrast cu iubirea Lui neegoistă.
Când le spusese că avea să moară şi să învieze, Iisus căutase să-i atragă într-o discuţie cu privire la marea încercare a credinţei care le stătea înainte. Dacă ar fi fost gata să primească ce dorea El să le descopere, ar fi fost scutiţi de durere şi de disperare grozavă. Cuvintele Lui le-ar fi adus mângâiere în ceasul întristării şi descurajării. Cu toate că vorbise atât de lămurit despre ceea ce Îl aştepta, faptul că amintise că va merge curând în Ierusalim le aprinsese iarăşi speranţa că împărăţia era pe punctul de a fi întemeiată. Lucrul acesta dusese la cearta cu privire la cine va ocupa cele mai înalte funcţii. Când Petru a revenit de la mare, ucenicii i-au spus şi lui despre întrebarea Mântuitorului şi, în cele din urmă, unul a îndrăznit să-L întrebe pe Iisus: „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?”
Mântuitorul i-a adunat pe ucenici în jurul Său şi le-a spus: „Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor!” Aceste cuvinte erau atât de solemne şi de impresionante, dar ucenicii erau departe de a le înţelege. Ei nu puteau să vadă ceea ce înţelegea Hristos. Nu înţelegeau natura Împărăţiei lui Hristos, şi această neştiinţă era cauza aparentă a certurilor lor. Dar adevărata cauză era mai profundă. Explicând natura Împărăţiei Sale, Hristos ar fi putut stinge cearta, dar aceasta n-ar fi înlăturat cauza. Chiar după ce ar fi primit cunoştinţă deplină, problema cu privire la întâietate ar fi reînnoit neînţelegerea. În felul acesta ar fi adus dezastru asupra bisericii după plecarea lui Hristos. Cearta pentru locul cel mai de frunte era lucrarea aceluiaşi spirit care începuse marea luptă în lumile de sus şi care Îl adusese pe Hristos din cer, ca să moară. În faţa Sa, El l-a văzut pe Lucifer, „fiul zorilor”, întrecându-i în slavă pe toţi îngerii care înconjurau tronul, unit prin legăturile cele mai strânse cu Fiul lui Dumnezeu. Lucifer spusese: „Voi fi ca Cel Preaînalt” (Isaia 14:12,14), şi dorinţa după înălţare de sine adusese ceartă în curţile cereşti şi făcuse să fie alungată o mare parte din oştile lui Dumnezeu. Dacă ar fi dorit cu adevărat să fie asemenea cu Cel Preaînalt, Lucifer n-ar fi dezertat niciodată de la locul ce i se dăduse în cer, deoarece spiritul Celui Preaînalt se manifestă în lucrarea neegoistă. Lucifer dorea puterea lui Dumnezeu, dar nu caracterul Lui. El căuta pentru sine locul cel mai de frunte şi orice fiinţă care e stăpânită de spiritul lui face la fel. În felul acesta, înstrăinarea, dezbinarea şi cearta ajung inevitabile. Stăpânirea ajunge premiul celui mai tare. Împărăţia lui Satana este o împărăţie a forţei; fiecare îi socoteşte pe toţi ceilalţi ca o piedică pentru înaintarea sa sau ca o treaptă pe care, călcând, să ajungă la un loc mai înalt.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
În timp ce Lucifer socotea ca un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu, Hristos, Cel Proslăvit, „S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:7,8). Acum, crucea era chiar în faţa Sa, şi propriii ucenici erau atât de plini de gânduri egoiste – chiar principiul împărăţiei lui Satana –, încât nu puteau să simtă ca Domnul lor sau măcar să-L înţeleagă atunci când El le vorbea despre umilirea Sa pentru ei.
Foarte duios, dar cu multă solemnitate, Iisus a încercat să îndrepte răul. El a arătat care este principiul care stăpâneşte în cer şi în ce constă adevărata mărire, aşa cum este apreciată după etalonul curţilor de sus. Cei care erau mânaţi de îngâmfare şi dorinţă de înălţare de sine se gândeau mai mult la ei şi la răsplata pe care urmau să o primească decât la modul în care ar fi trebuit să-I reîntoarcă lui Dumnezeu darurile pe care le primiseră. Ei nu puteau să aibă loc în Împărăţia cerurilor, deoarece erau asemenea celor din rândurile lui Satana.
Înainte de onoare este umilinţa. Pentru a sta într-un loc înalt înaintea oamenilor, Dumnezeu îl alege pe lucrătorul care, asemenea lui Ioan Botezătorul, ia un loc umil în faţa lui Dumnezeu. Ucenicul care seamănă mai mult cu un copil este lucrătorul care are mai mult succes în lucrarea lui Dumnezeu. Îngerii pot să conlucreze cu acela care nu caută să-şi înalţe eul, ci să salveze suflete. Acela care simte mai mult nevoia după ajutorul divin va stărui mai mult ca să-l aibă, iar Duhul Sfânt i-L va descoperi pe Iisus, care va întări şi va înălţa sufletul. În urma comuniunii cu Hristos, el pleacă să lucreze pentru cei care pier în păcatele lor. El este uns pentru misiunea sa şi are succes acolo unde mulţi învăţaţi şi intelectuali dau greş.
Dar, când oamenii se înalţă, gândind că ei sunt necesari pentru ca marele plan al lui Dumnezeu să aibă succes, Domnul face să fie înlăturaţi. Astfel se arată că Dumnezeu nu este dependent de ei. Lucrarea nu încetează din cauza îndepărtării lor, ci merge mai departe cu putere şi mai mare.
Nu era destul pentru ucenicii lui Iisus să fie instruiţi cu privire la natura Împărăţiei Sale. Ceea ce le trebuia era o schimbare a inimii, care să-i aducă în armonie cu principiile ei. Chemând la Sine un copilaş, Iisus l-a aşezat în mijlocul lor; apoi, strângându-l cu gingăşie în braţe, El a zis: „Dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” Simplitatea copilaşului, uitarea de sine şi iubirea sa plină de încredere sunt însuşiri pe care cerul le apreciază. Acestea sunt caracteristicile adevăratei măriri.
Iisus le-a explicat din nou ucenicilor că împărăţia Sa nu este caracterizată prin fast şi strălucire pământească. La picioarele lui Iisus, toate deosebirile sunt uitate. Bogatul şi săracul, învăţatul şi neînvăţatul se întâlnesc, neţinând cont de castă sau întâietate lumească. Toţi se întâlnesc ca fiinţe răscumpărate prin sânge, la fel de dependenţi de Acela care i-a răscumpărat pentru Dumnezeu.
Sufletul sincer şi smerit e preţios înaintea lui Dumnezeu. El nu pune sigiliul Său asupra oamenilor nici după rang, nici după bogăţie, nici după inteligenţă, ci după felul în care ei sunt una cu Hristos. Domnul slavei este mulţumit cu cei blânzi şi smeriţi cu inima. „Tu îmi dai”, zicea David, „scutul mântuirii Tale… şi îndurarea Ta” – ca o trăsătură a caracterului omenesc – „mă face mare” (Psalmii 18:35).
„Oricine primeşte pe acest copilaş în Numele Meu”, a zis Iisus, „Mă primeşte pe Mine, şi oricine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” „Aşa vorbeşte Domnul: «Cerul este scaunul Meu de domnie şi pământul, aşternutul picioarelor Mele... Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu»” (Isaia 66:1,2).
Cuvintele Mântuitorului au trezit în ucenici un simţământ de neîncredere în ei înşişi. Deşi răspunsul dat nu viza în mod direct pe cineva anume, Ioan a început să se întrebe dacă într-o anumită împrejurare purtarea lui fusese corectă. Cu spirit ca de copil, el a adus această problemă înaintea lui Iisus: „Învăţătorule”, a zis el, „noi am văzut pe un om scoţând draci în Numele Tău şi l-am oprit, pentru că nu mergea după noi.”
Iacov şi Ioan erau de părere că îl opriseră pe omul acela pentru ca, astfel, să-I dea onoare Domnului lor, dar acum au început să vadă că, de fapt, fuseseră geloşi pentru persoana lor. Ei şi-au recunoscut greşeala şi au primit mustrarea lui Iisus. „Nu-l opriţi, fiindcă nu este nimeni care să facă minuni în Numele Meu şi să Mă poată grăi de rău îndată după aceea.” Niciunul dintre cei care, într-un fel oarecare, s-au arătat prietenoşi faţă de Iisus nu trebuia să fie respins. Mulţi fuseseră adânc mişcaţi de caracterul şi lucrarea lui Hristos şi inimile lor se deschideau în credinţă faţă de El, iar ucenicii, care nu puteau cunoaşte motivele, trebuiau să fie cu băgare de seamă, pentru a nu descuraja asemenea suflete. Când Iisus urma să nu mai fie personal printre ei, iar lucrarea să fie lăsată în mâinile lor, nu trebuiau să-şi îngăduie un spirit mărginit, exclusivist, ci să dea dovadă de aceeaşi iubire cuprinzătoare pe care o văzuseră la Învăţătorul lor.
Faptul că cineva nu se potriveşte în totul cu părerile sau ideile noastre personale nu ne va îndreptăţi să-i interzicem să lucreze pentru Domnul. Hristos este marele Învăţător. Noi nu trebuie să judecăm sau să poruncim, ci fiecare dintre noi să stea cu umilinţă la picioarele lui Iisus şi să înveţe de la El. Fiecare suflet pe care Dumnezeu l-a făcut binevoitor este un canal prin care Hristos Îşi va descoperi iubirea Sa iertătoare. Cât de atenţi ar trebui să fim ca nu cumva să-l descurajăm pe vreunul dintre purtătorii de lumină de la Dumnezeu şi astfel să împiedicăm razele cu care El ar vrea să lumineze lumea!
Asprimea sau răceala arătată de ucenici faţă de o persoană pe care o atrage Hristos – un act de felul aceluia săvârşit de Ioan când i-a interzis unui om să facă minuni în numele lui Hristos – ar putea avea ca rezultat întoarcerea acelui om pe calea vrăjmaşului, determinând astfel pierderea unui suflet. Cu privire la cel care ar putea face aşa ceva, Iisus a zis: „Ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră mare de moară şi să fie aruncat în mare.” Şi a adăugat: „Dacă mâna ta te face să păcătuieşti, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă decât să ai două mâini şi să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge. Dacă piciorul tău te va face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop decât să ai două picioare şi să fii aruncat în gheenă” (Marcu 9:43-45).
Care era motivul pentru care Iisus vorbea atât de hotărât? Deoarece „Fiul omului a venit să mântuiască ce era pierdut”. Se cuvine să arate ucenicii lui Iisus mai puţină atenţie faţă de semenii lor decât a arătat Maiestatea cerului? Fiecare fiinţă a costat un preţ nemărginit şi ce grozav e păcatul de a îndepărta un suflet de la Hristos, aşa încât, pentru el, iubirea, umilinţa şi suferinţele Mântuitorului să fie zadarnice!
„Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire” (Matei 18:7). Lumea, inspirată de Satana, se va împotrivi cu siguranţă urmaşilor lui Hristos şi va căuta să le distrugă credinţa, dar vai de acela care a luat numele lui Hristos şi totuşi este găsit făcând această lucrare! Domnul nostru suferă ocară pentru aceia care pretind că-L servesc, dar care reprezintă greşit caracterul Său şi astfel mulţi oameni sunt amăgiţi şi duşi pe căi rătăcite.
Orice practică sau obicei care ar conduce la păcat şi care ar aduce ocară asupra lui Hristos a fi mai bine să fie îndepărtate, oricare ar fi sacrificiul. Ceva ce Îl dezonorează pe Dumnezeu nu poate fi folositor pentru nimeni. Binecuvântarea cerului nu poate să-l însoţească pe un om care calcă principiile veşnice ale dreptăţii. Şi un singur păcat cultivat cu plăcere este îndestulător pentru a produce degradarea caracterului şi pentru a-i rătăci pe alţii. Dacă piciorul sau mâna trebuie tăiate şi chiar ochiul trebuie scos pentru a scăpa trupul de moarte, cu cât mai mult ar trebui să fie îndepărtat păcatul, care aduce moartea veşnică!
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
La serviciul ritual se adăuga sare la fiecare jertfă. Aceasta, asemenea jertfei de tămâie, însemna că numai neprihănirea lui Hristos putea face ca serviciul să fie primit de Dumnezeu. Referindu-Se la această practică, Iisus a zis: „Orice jertfă va fi sărată cu sare.” „Să aveţi sare în voi înşivă şi să trăiţi în pace unii cu alţii.” Toţi cei ce vor să se prezinte ca „jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12:1) trebuie să primească sarea mântuitoare, neprihănirea Mântuitorului nostru. Atunci ei devin „sarea pământului” – în mijlocul oamenilor, ei ţin răul pe loc, aşa cum sarea fereşte de stricăciune (Matei 5:13). Dar, dacă sarea şi-a pierdut gustul, dacă temerea de Dumnezeu este numai din gură, fără să cuprindă şi iubirea lui Hristos, nu e nicio putere spre bine în aceasta. Acea viaţă nu poate exercita nicio influenţă mântuitoare asupra lumii. Energia şi capacitatea voastră de a ajuta la dezvoltarea Împărăţiei Mele, zice Iisus, depind de primirea Duhului Meu. Voi trebuie să fiţi părtaşi la harul Meu, pentru a fi un miros de viaţă spre viaţă. Atunci nu va mai fi nici rivalitate, nici căutarea interesului propriu, nici dorinţa după locul cel mai de frunte. Voi trebuie să aveţi iubirea aceea care nu caută folosul său, ci binele altuia.
Păcătosul care se pocăieşte să-şi aţintească deci ochii asupra „Mielului lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29), şi, privind, va fi schimbat. Teama lui e preschimbată în bucurie, iar îndoielile, în nădejde. Se manifestă recunoştinţă. Inima de piatră e sfărâmată. Un val de iubire inundă sufletul. Hristos este în el ca un izvor de apă care ţâşneşte în viaţa veşnică. Atunci când Îl privim pe Iisus – Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, lucrând să salveze ce era pierdut – dispreţuit, batjocorit, luat în râs, alungat din cetate în cetate, până Şi-a încheiat misiunea, când privim la El în Ghetsimani, unde sudoarea i s-a transformat în picături mari de sânge, şi pe cruce, murind în agonie – când vedem toate acestea, eul nu mai pretinde să fie recunoscut. Privind la Iisus, ne vom ruşina de răceala noastră, de letargia şi egoismul nostru. Vom fi voioşi să fim orice sau nimic, aşa încât să-I putem servi Domnului din inimă. Ne vom bucura atunci să purtăm crucea în urma lui Iisus, să îndurăm încercările, ocara sau persecuţia pentru numele Lui cel scump.
„Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi şi să nu ne plăcem nouă înşine” (Romani 15:1). Nicio fiinţă care crede în Hristos, deşi credinţa sa ar putea să fie slabă şi paşii săi să se clatine ca ai unui copilaş, nu ar trebui să fie puţin apreciată. Prin toate lucrurile care ne dau un avantaj asupra altora – educaţie, talent, nobleţe de caracter, instruire creştină, experienţă religioasă – suntem datori faţă de cei mai puţin privilegiaţi, pe cât ne stă în putinţă, să îi ajutăm şi să îi servim. Dacă suntem tari, să înălţăm braţul celor slabi. Îngeri ai măririi, care văd pururea faţa Tatălui din cer, sunt bucuroşi să servească celor mai mici ai Lui. Fiinţe tremurânde, care au multe trăsături de caracter nepotrivite, sunt în grija lor deosebită. Îngerii sunt întotdeauna prezenţi acolo unde sunt mai necesari, alături de cei ce au de dus lupta cea mai grea cu eul şi al căror mediu de viaţă este mai descurajator. Şi în această servire, adevăraţii urmaşi ai lui Hristos vor colabora.
Dacă unul dintre aceşti micuţi va fi biruit şi va greşi împotriva ta, datoria ta e să cauţi îndreptarea lui. Nu aştepta ca el să facă prima încercare de împăcare. „Ce credeţi?” a zis Iisus. „Dacă un om are o sută de oi şi se rătăceşte una dintre ele, nu lasă el pe cele nouăzeci şi nouă pe munţi şi se duce să o caute pe cea rătăcită? Şi dacă se întâmplă să o găsească, adevărat vă spun că are mai multă bucurie de ea decât de cele nouăzeci şi nouă care nu se rătăciseră. Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi.”
În umilinţă, luând seama „la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu” (Galateni 6:1), mergi la cel greşit şi „spune-i între tine şi el singur”. Nu-l expune ruşinii, punând greşeala lui în faţa altora, şi nu aduce ocară asupra lui Hristos, trâmbițând public păcatul sau greşeala unuia care poartă numele Lui. Deseori, adevărul trebuie să fie spus clar către cel care a greşit; el trebuie condus să-şi vadă greşeala, ca să poată să se îndrepte. Dar nu trebuie să-l judeci sau să-l condamni. Nu încerca să te îndreptăţeşti. Toată stăruinţa ta să fie pentru îndreptarea lui. În tratarea rănilor sufletului, este nevoie de atingerea cea mai delicată şi de sensibilitatea cea mai aleasă. Numai iubirea care se revarsă de la Cel ce a suferit pe Golgota poate izbuti în împrejurarea aceasta. Fratele să arate o iubire plină de înţelegere faţă de fratele său, ştiind că, dacă izbuteşte, va „mântui un suflet de la moarte şi va acoperi o sumedenie de păcate” (Iacov 5:20).
Dar chiar şi încercarea aceasta poate să nu izbutească. Atunci, a zis Iisus, „mai ia cu tine unul sau doi”. S-ar putea ca influenţa lor unită să izbutească acolo unde a celui dintâi a fost fără succes. Nefiind amestecaţi în neînţelegerea aceea, ei vor putea fi mai nepărtinitori şi faptul acesta va da mai multă greutate sfatului faţă de cel greşit.
Dacă nu vrea să asculte de ei, atunci, şi numai atunci, problema să fie adusă înaintea întregii biserici. Membrii bisericii, ca reprezentanţi ai lui Hristos, să se unească în rugăciune şi să stăruie cu iubire ca acela care a greşit să fie îndreptat. Duhul Sfânt va vorbi prin slujitorii Săi, stăruind de cel rătăcit să se întoarcă la Dumnezeu. Apostolul Pavel, vorbind sub inspiraţie, zice: „Ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (2 Corinteni 5:20). Cel care respinge această invitaţie a rupt legătura care-l unea cu Hristos şi în felul acesta s-a rupt de părtăşia cu biserica. De aici înainte, a zis Iisus, „să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş”. Dar fratele acela nu trebuie să fie privit ca şi cum nu ar mai avea drept la mila lui Dumnezeu. Să nu fie dispreţuit sau neglijat de către fraţii lui de mai înainte, ci să fie tratat cu duioşie şi compătimire, ca una dintre oile pierdute pe care Hristos o caută pentru a o aduce la staulul Său.
Învăţătura dată de Hristos cu privire la felul în care trebuie să ne purtăm cu cei greşiţi repetă, într-o formă mai concretă, învăţătura dată lui Israel prin Moise: „Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, ca să nu te încarci cu un păcat din pricina lui” (Leviticul 19:17). Adică acela care neglijează datoria pe care i-a încredinţat-o Hristos, de a încerca să-i îndrepte pe cei care sunt în rătăcire şi păcat, se face părtaş la păcat. Pentru relele pe care le-am fi putut împiedica, suntem răspunzători ca şi când noi înşine le-am fi făcut.
Noi trebuie să discutăm personal cu cel care a greşit şi să-i arătăm greşeala pe care a făcut-o. Nu trebuie să facem din aceasta un obiect al discuţiilor şi criticilor între noi. Nici chiar după ce acest caz a fost prezentat înaintea bisericii nu avem libertatea să repetăm lucrul acesta către alţii. Cunoaşterea greşelilor făcute de creştini va fi o piatră de poticnire pentru lumea necredincioasă şi, stăruind asupra acestor lucruri, noi nu avem decât de pierdut, căci privind suntem transformaţi. În timp ce căutăm să îndreptăm greşelile unui frate, Spiritul lui Hristos ne va conduce să-l apărăm cât de mult cu putinţă de criticile oricui, chiar şi ale propriilor fraţi şi cu atât mai mult de mustrările lumii necredincioase. Noi înşine greşim şi avem nevoie de mila şi de iertarea lui Hristos, şi El ne îndeamnă să ne purtăm unul cu altul aşa cum dorim să Se poarte El cu noi.
„Orice veţi lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer.” Voi lucraţi ca trimişi împuterniciţi ai Cerului, şi efectele lucrării voastre sunt pentru vecie.
Dar noi nu suntem lăsaţi să ducem singuri această răspundere mare. Acolo unde Cuvântul Său e ascultat cu o inimă sinceră, Hristos este de faţă. El este prezent nu numai în adunările bisericii, ci oriunde se adună în numele Său oricât de puţini ucenici, va fi şi El acolo. El zice: „Dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu, care este în ceruri.”
Iisus zice: „Tatăl Meu care este în ceruri”, amintindu-le astfel ucenicilor că, deşi prin natura Sa omenească El este legat de ei, este părtaş la încercările lor şi simpatizează cu ei în suferinţele lor, prin natura Sa dumnezeiască este legat de tronul Celui Nemărginit. Minunată asigurare! Îngerii se unesc cu oamenii în iubire şi acţiune, pentru a salva ce a fost pierdut. Şi toată puterea Cerului se uneşte cu iscusinţa omenească, pentru a atrage suflete la Hristos.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 48 – „Cine este mai mare?”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/h5jmkBVUayT58bFg7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 49 – La Sărbătoarea Corturilor.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
De trei ori pe an, iudeii erau obligaţi să se adune la Ierusalim, pentru scopuri religioase. Învăluit în stâlpul de nor, Conducătorul nevăzut al lui Israel dăduse îndrumări clare cu privire la aceste adunări. În timpul robiei, ele n-au putut fi ţinute, dar, când a revenit în ţară, poporul a început să ţină din nou aceste sărbători. Era planul lui Dumnezeu ca aceste aniversări să-L readucă în mintea oamenilor. Dar cei mai mulți dintre preoţii şi conducătorii naţiunii pierduseră din vedere lucrul acesta. Cel care rânduise aceste adunări naţionale şi care le lămurise însemnătatea era martor la pervertirea lor.
Sărbătoarea Corturilor era ultima adunare din an. Planul lui Dumnezeu era ca, la data aceasta, poporul să se gândească la bunătatea şi îndurările Lui. Întreaga ţară fusese sub ocrotirea Sa, primind binecuvântările Sale. Zi şi noapte, El purtase de grijă. Ploaia şi soarele făcuseră ca pământul să producă roade. În văile şi câmpiile Palestinei, recolta fusese adunată. Măslinele fuseseră culese, iar uleiul preţios fusese adunat în vase. Palmierii îşi dăduseră fructele. Ciorchinii de struguri purpurii fuseseră călcaţi în teasc.
Sărbătoarea ţinea şapte zile şi, pentru sărbătorirea ei, locuitorii Palestinei şi evreii care locuiau în alte ţări îşi părăseau căminele şi veneau la Ierusalim. De aproape şi de departe, oamenii veneau aducând cu ei semnele bucuriei. Bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci, toţi aduceau câte un dar oarecare, ca un tribut de recunoştinţă Aceluia care încununase anul cu bunătăţi şi făcuse ca paşii Lui să reverse belşugul. Se aducea din păduri tot ce putea să fie plăcut ochiului şi să dea expresie bucuriei tuturor. Oraşul avea înfăţişarea unei păduri frumoase.
Sărbătoarea aceasta nu era numai o expresie a recunoştinţei pentru recoltă, ci şi o amintire a grijii ocrotitoare a lui Dumnezeu pentru Israel în pustie. În amintirea locuirii lor în corturi, în timpul sărbătorii, israeliţii locuiau în colibe sau corturi făcute din verdeaţă. Acestea erau aşezate pe străzi, în curţile templului sau pe acoperişuri. Dealurile şi văile care înconjurau Ierusalimul erau, de asemenea, pline cu aceste locuinţe înverzite şi păreau vii din cauza mulţimii de oameni.
Cu cântări sfinte şi cu mulţumiri, închinătorii sărbătoreau această ocazie. Cu puţin înainte de această sărbătoare era Ziua Ispăşirii, când, după ce îşi mărturiseau păcatele, oamenii erau declaraţi ca fiind în pace cu cerul. În felul acesta, se pregătea calea pentru bucuria sărbătorii. „Lăudaţi pe Domnul căci este bun, căci îndurarea Lui ţine în veci” (Psalmii 106:1). Cuvintele acestea răsunau triumfător în timp ce tot felul de instrumente, împreună cu strigăte de osana, însoţeau cântarea. Templul era centrul bucuriei tuturor. Aici avea loc solemnitatea ceremoniilor pentru jertfă. Aici, rânduit de o parte şi de alta a scării de marmură albă de la clădirea sfântă, corul leviţilor conducea serviciul cântărilor. Mulţimea credincioşilor, fluturând ramuri de palmier şi de mirt, prindea ecoul corului şi melodia era reluată de glasurile din apropiere şi depărtare, până când dealurile din jur răsunau de cântece de laudă.
Noaptea, atât templul, cât şi curtea străluceau de lumină artificială. Muzica, unduirea ramurilor de palmier, osanalele voioase, marea adunare de oameni, peste care se revărsa lumina din lămpile suspendate, costumele preoţilor şi măreţia ceremoniilor se uneau pentru a da naştere unei privelişti care îi impresiona adânc pe cei care priveau. Dar cea mai impresionantă ceremonie a sărbătorii, care dădea naştere celei mai mari veselii, era aceea care amintea un eveniment petrecut în călătoria prin pustie.
Încă din zorii zilei, preoţii sunau prelung şi pătrunzător din trâmbiţele lor de argint, iar trâmbiţele şi strigătele oamenilor din colibele lor răsunau pe deal şi câmpie, salutând ziua de sărbătoare. Apoi, preotul scotea din apele curgătoare ale Chedronului un vas plin cu apă şi, ridicându-l, în timp ce trâmbiţele sunau, urca pe treptele largi ale templului, cu pas solemn şi rar, în timp ce cânta: „Picioarele mi se opresc în porţile tale, Ierusalime!” (Psalmii 122:2).
El aducea urciorul cu apă la altarul care se afla în mijlocul curţii preoţilor. Aici erau două vase de argint, iar lângă fiecare dintre ele se afla câte un preot. Urciorul cu apă era turnat într-un vas, iar în celălalt, un urcior cu vin; şi conţinutul acestora curgea, printr-un tub, în pârâul Chedron şi ajungea apoi în Marea Moartă. Turnarea acestei ape consacrate reprezenta izvorul care a ţâşnit din stâncă la porunca lui Dumnezeu, pentru a stinge setea copiilor lui Israel. Atunci, glasul de bucurie suna mai departe: „Domnul Dumnezeu este tăria mea şi pricina laudelor mele… Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii” (Isaia 12:2,3).
În timp ce fiii lui Iosif făceau pregătiri pentru a lua parte la Sărbătoarea Corturilor, au văzut că Hristos nu făcea nicio mişcare pentru a arăta că ar vrea să meargă şi El. L-au urmărit cu nelinişte. De când cu vindecarea de la Betesda, nu mai luase parte la adunările naţionale. Pentru a ocoli certuri zadarnice cu conducătorii din Ierusalim, El Îşi restrânsese lucrarea la Galileea. Aparenta neglijare a marilor adunări religioase şi vrăjmăşia făţişă a preoţilor şi rabinilor erau o cauză de nelinişte pentru cei din jurul Lui şi chiar pentru ucenicii şi rudele Sale. În învăţăturile Lui, El arătase binecuvântările ascultării de Legea lui Dumnezeu, dar, cu toate acestea, părea indiferent faţă de slujbele care fuseseră rânduite de Dumnezeu. Faptul că avea de a face cu vameşi şi cu alţi oameni cu nume rău, faptul că nu ţinea seama de datinile rabinilor şi libertatea cu care nu respecta pretenţiile tradiţionale cu privire la Sabat, totul părea că-L pune în vrăjmăşie cu autorităţile religioase şi dădea naştere la multe întrebări. Fraţii Săi socoteau drept o greşeală îndepărtarea Lui de oamenii mari şi învăţaţi ai neamului. Ei gândeau că oamenii aceştia aveau desigur dreptate şi că Hristos greşea când li Se împotrivea. Dar ei observaseră viaţa Lui neprihănită şi, deşi nu se uniseră cu ucenicii, fuseseră adânc impresionaţi de lucrările Lui. Popularitatea Lui în Galileea le mulţumea ambiţia; ei tot mai sperau că va da o dovadă a puterii Lui, care îi va face pe farisei să vadă că El era ceea ce pretindea. Ce ar fi fost dacă El era Mesia, Prinţul lui Israel! Ei cultivau gândul acesta cu o satisfacţie plină de mândrie.
Erau atât de nerăbdători în privinţa aceasta, încât au stăruit ca Hristos să meargă la Ierusalim. „Pleacă de aici”, au zis ei, „şi du-Te în Iudeea, ca să vadă şi ucenicii Tăi lucrările pe care le faci. Nimeni nu face ceva în ascuns când caută să se facă cunoscut; dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii.” Acest „dacă” exprima îndoială şi necredinţă. Ei Îl socoteau fricos şi slab. Dacă El ştia că este Mesia, la ce bun această neînţeleasă rezervă şi inactivitate? Dacă avea cu adevărat puterea aceasta, de ce nu mergea curajos la Ierusalim să-Şi susţină pretenţiile? Pentru ce nu făcea în Ierusalim minunile de care se dusese vestea în Galileea? Nu Te ascunde în provincii lăturalnice, ziceau ei, unde să faci marile Tale minuni în folosul unor ţărani şi pescari nepricepuţi. Arată-Te în capitală, câştigă sprijinul preoţilor şi conducătorilor şi uneşte naţiunea, pentru a întemeia noua împărăţie.
Aceşti fraţi ai lui Iisus judecau după aceleaşi motive egoiste care se află atât de des în inima celor cu ambiţie după slavă. Acesta era spiritul ce domnea în lume. Ei erau supăraţi că, în loc să caute un tron împărătesc, Hristos Se declara ca fiind Pâinea vieţii. Ei au fost foarte dezamăgiţi când atât de mulţi dintre ucenicii Lui L-au părăsit. Ei înşişi se depărtaseră de El, ca să nu fie siliţi să recunoască ceea ce arătau şi faptele Lui – că El era trimisul lui Dumnezeu.