Ai terminat de citit capitolul 48 – „Cine este mai mare?”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/h5jmkBVUayT58bFg7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 49 – La Sărbătoarea Corturilor.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
De trei ori pe an, iudeii erau obligaţi să se adune la Ierusalim, pentru scopuri religioase. Învăluit în stâlpul de nor, Conducătorul nevăzut al lui Israel dăduse îndrumări clare cu privire la aceste adunări. În timpul robiei, ele n-au putut fi ţinute, dar, când a revenit în ţară, poporul a început să ţină din nou aceste sărbători. Era planul lui Dumnezeu ca aceste aniversări să-L readucă în mintea oamenilor. Dar cei mai mulți dintre preoţii şi conducătorii naţiunii pierduseră din vedere lucrul acesta. Cel care rânduise aceste adunări naţionale şi care le lămurise însemnătatea era martor la pervertirea lor.
Sărbătoarea Corturilor era ultima adunare din an. Planul lui Dumnezeu era ca, la data aceasta, poporul să se gândească la bunătatea şi îndurările Lui. Întreaga ţară fusese sub ocrotirea Sa, primind binecuvântările Sale. Zi şi noapte, El purtase de grijă. Ploaia şi soarele făcuseră ca pământul să producă roade. În văile şi câmpiile Palestinei, recolta fusese adunată. Măslinele fuseseră culese, iar uleiul preţios fusese adunat în vase. Palmierii îşi dăduseră fructele. Ciorchinii de struguri purpurii fuseseră călcaţi în teasc.
Sărbătoarea ţinea şapte zile şi, pentru sărbătorirea ei, locuitorii Palestinei şi evreii care locuiau în alte ţări îşi părăseau căminele şi veneau la Ierusalim. De aproape şi de departe, oamenii veneau aducând cu ei semnele bucuriei. Bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci, toţi aduceau câte un dar oarecare, ca un tribut de recunoştinţă Aceluia care încununase anul cu bunătăţi şi făcuse ca paşii Lui să reverse belşugul. Se aducea din păduri tot ce putea să fie plăcut ochiului şi să dea expresie bucuriei tuturor. Oraşul avea înfăţişarea unei păduri frumoase.
Sărbătoarea aceasta nu era numai o expresie a recunoştinţei pentru recoltă, ci şi o amintire a grijii ocrotitoare a lui Dumnezeu pentru Israel în pustie. În amintirea locuirii lor în corturi, în timpul sărbătorii, israeliţii locuiau în colibe sau corturi făcute din verdeaţă. Acestea erau aşezate pe străzi, în curţile templului sau pe acoperişuri. Dealurile şi văile care înconjurau Ierusalimul erau, de asemenea, pline cu aceste locuinţe înverzite şi păreau vii din cauza mulţimii de oameni.
Cu cântări sfinte şi cu mulţumiri, închinătorii sărbătoreau această ocazie. Cu puţin înainte de această sărbătoare era Ziua Ispăşirii, când, după ce îşi mărturiseau păcatele, oamenii erau declaraţi ca fiind în pace cu cerul. În felul acesta, se pregătea calea pentru bucuria sărbătorii. „Lăudaţi pe Domnul căci este bun, căci îndurarea Lui ţine în veci” (Psalmii 106:1). Cuvintele acestea răsunau triumfător în timp ce tot felul de instrumente, împreună cu strigăte de osana, însoţeau cântarea. Templul era centrul bucuriei tuturor. Aici avea loc solemnitatea ceremoniilor pentru jertfă. Aici, rânduit de o parte şi de alta a scării de marmură albă de la clădirea sfântă, corul leviţilor conducea serviciul cântărilor. Mulţimea credincioşilor, fluturând ramuri de palmier şi de mirt, prindea ecoul corului şi melodia era reluată de glasurile din apropiere şi depărtare, până când dealurile din jur răsunau de cântece de laudă.
Noaptea, atât templul, cât şi curtea străluceau de lumină artificială. Muzica, unduirea ramurilor de palmier, osanalele voioase, marea adunare de oameni, peste care se revărsa lumina din lămpile suspendate, costumele preoţilor şi măreţia ceremoniilor se uneau pentru a da naştere unei privelişti care îi impresiona adânc pe cei care priveau. Dar cea mai impresionantă ceremonie a sărbătorii, care dădea naştere celei mai mari veselii, era aceea care amintea un eveniment petrecut în călătoria prin pustie.
Încă din zorii zilei, preoţii sunau prelung şi pătrunzător din trâmbiţele lor de argint, iar trâmbiţele şi strigătele oamenilor din colibele lor răsunau pe deal şi câmpie, salutând ziua de sărbătoare. Apoi, preotul scotea din apele curgătoare ale Chedronului un vas plin cu apă şi, ridicându-l, în timp ce trâmbiţele sunau, urca pe treptele largi ale templului, cu pas solemn şi rar, în timp ce cânta: „Picioarele mi se opresc în porţile tale, Ierusalime!” (Psalmii 122:2).
El aducea urciorul cu apă la altarul care se afla în mijlocul curţii preoţilor. Aici erau două vase de argint, iar lângă fiecare dintre ele se afla câte un preot. Urciorul cu apă era turnat într-un vas, iar în celălalt, un urcior cu vin; şi conţinutul acestora curgea, printr-un tub, în pârâul Chedron şi ajungea apoi în Marea Moartă. Turnarea acestei ape consacrate reprezenta izvorul care a ţâşnit din stâncă la porunca lui Dumnezeu, pentru a stinge setea copiilor lui Israel. Atunci, glasul de bucurie suna mai departe: „Domnul Dumnezeu este tăria mea şi pricina laudelor mele… Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii” (Isaia 12:2,3).
În timp ce fiii lui Iosif făceau pregătiri pentru a lua parte la Sărbătoarea Corturilor, au văzut că Hristos nu făcea nicio mişcare pentru a arăta că ar vrea să meargă şi El. L-au urmărit cu nelinişte. De când cu vindecarea de la Betesda, nu mai luase parte la adunările naţionale. Pentru a ocoli certuri zadarnice cu conducătorii din Ierusalim, El Îşi restrânsese lucrarea la Galileea. Aparenta neglijare a marilor adunări religioase şi vrăjmăşia făţişă a preoţilor şi rabinilor erau o cauză de nelinişte pentru cei din jurul Lui şi chiar pentru ucenicii şi rudele Sale. În învăţăturile Lui, El arătase binecuvântările ascultării de Legea lui Dumnezeu, dar, cu toate acestea, părea indiferent faţă de slujbele care fuseseră rânduite de Dumnezeu. Faptul că avea de a face cu vameşi şi cu alţi oameni cu nume rău, faptul că nu ţinea seama de datinile rabinilor şi libertatea cu care nu respecta pretenţiile tradiţionale cu privire la Sabat, totul părea că-L pune în vrăjmăşie cu autorităţile religioase şi dădea naştere la multe întrebări. Fraţii Săi socoteau drept o greşeală îndepărtarea Lui de oamenii mari şi învăţaţi ai neamului. Ei gândeau că oamenii aceştia aveau desigur dreptate şi că Hristos greşea când li Se împotrivea. Dar ei observaseră viaţa Lui neprihănită şi, deşi nu se uniseră cu ucenicii, fuseseră adânc impresionaţi de lucrările Lui. Popularitatea Lui în Galileea le mulţumea ambiţia; ei tot mai sperau că va da o dovadă a puterii Lui, care îi va face pe farisei să vadă că El era ceea ce pretindea. Ce ar fi fost dacă El era Mesia, Prinţul lui Israel! Ei cultivau gândul acesta cu o satisfacţie plină de mândrie.
Erau atât de nerăbdători în privinţa aceasta, încât au stăruit ca Hristos să meargă la Ierusalim. „Pleacă de aici”, au zis ei, „şi du-Te în Iudeea, ca să vadă şi ucenicii Tăi lucrările pe care le faci. Nimeni nu face ceva în ascuns când caută să se facă cunoscut; dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii.” Acest „dacă” exprima îndoială şi necredinţă. Ei Îl socoteau fricos şi slab. Dacă El ştia că este Mesia, la ce bun această neînţeleasă rezervă şi inactivitate? Dacă avea cu adevărat puterea aceasta, de ce nu mergea curajos la Ierusalim să-Şi susţină pretenţiile? Pentru ce nu făcea în Ierusalim minunile de care se dusese vestea în Galileea? Nu Te ascunde în provincii lăturalnice, ziceau ei, unde să faci marile Tale minuni în folosul unor ţărani şi pescari nepricepuţi. Arată-Te în capitală, câştigă sprijinul preoţilor şi conducătorilor şi uneşte naţiunea, pentru a întemeia noua împărăţie.
Aceşti fraţi ai lui Iisus judecau după aceleaşi motive egoiste care se află atât de des în inima celor cu ambiţie după slavă. Acesta era spiritul ce domnea în lume. Ei erau supăraţi că, în loc să caute un tron împărătesc, Hristos Se declara ca fiind Pâinea vieţii. Ei au fost foarte dezamăgiţi când atât de mulţi dintre ucenicii Lui L-au părăsit. Ei înşişi se depărtaseră de El, ca să nu fie siliţi să recunoască ceea ce arătau şi faptele Lui – că El era trimisul lui Dumnezeu.