„Iisus le-a zis: «Vremea Mea n-a sosit încă, dar vouă vremea totdeauna vă este prielnică. Pe voi lumea nu vă poate urî; pe Mine Mă urăşte, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele. Suiţi-vă voi la praznicul acesta; Eu încă nu Mă sui la praznicul acesta, fiindcă nu Mi s-a împlinit încă vremea.» După ce le-a spus aceste lucruri, a rămas în Galileea.” Fraţii Îi vorbiseră oarecum poruncitor, arătându-I ce drum trebuie să urmeze. El le-a întors mustrarea, neaşezându-i în aceeaşi categorie cu ucenicii Lui plini de sacrificiu de sine, ci împreună cu lumea. „Pe voi lumea nu vă poate urî”, a zis El; „pe Mine Mă urăşte, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele.” Lumea nu-i urăşte pe cei ce i se aseamănă în spirit, ci îi iubeşte ca pe unii care sunt ai ei.
Pentru Hristos, lumea nu era un loc în care a venit pentru a duce o viaţă uşoară sau pentru a dobândi mărire personală. El nu căuta să pună mâna pe puterea şi slava acestei lumi. Nu aceasta era răsplata pe care o dorea El. Lumea era locul în care fusese trimis de Tatăl Său. El fusese dat pentru viaţa lumii, pentru a realiza marele plan al mântuirii. El Îşi îndeplinea lucrarea pentru o lume căzută. Dar nu trebuia să Se încumete şi nici să grăbească primejdia sau criza. Fiecare eveniment din lucrarea Sa avea ceasul lui anumit. El trebuia să aştepte cu răbdare. El ştia că avea să întâmpine ura lumii. Ştia că lucrarea Sa se va termina cu moartea, dar nu era voia Tatălui Său ca El să Se expună înainte de vreme.
De la Ierusalim, vestea despre minunile lui Hristos se împrăştiase peste tot pe unde erau răspândiţi iudeii şi, deşi de mai multe luni lipsise de la sărbători, interesul faţă de El nu scăzuse. Din toate părţile pământului veniseră mulţi la Sărbătoarea Corturilor, în speranţa de a-L vedea. La începutul sărbătorilor, mulţi întrebaseră despre El. Fariseii şi conducătorii Îl aşteptau să vină, sperând să găsească un prilej de a-L condamna. Ei întrebau cu nerăbdare: „Unde este?”, dar nimeni nu ştia. Oamenii se gândeau la El mai mult decât la orice. De frica preoţilor şi a conducătorilor, nimeni nu îndrăznea să-L recunoască drept Mesia, dar pretutindeni se discuta în ascuns şi cu interes despre El. Mulţi Îl apărau ca pe un trimis al lui Dumnezeu, în timp ce alţii Îl denunţau ca pe un înşelător al poporului.
Între timp, Iisus a ajuns la Ierusalim, în mod liniştit. El alesese un drum neumblat, pentru a-i evita pe călătorii care se îndreptau din toate părţile spre cetate. Dacă S-ar fi alăturat uneia dintre caravanele care suiau la sărbătoare, atenţia publică ar fi fost atrasă către El la intrarea în cetate şi o demonstraţie populară în favoarea Sa ar fi aţâţat autorităţile împotriva Lui. Ca să evite aceasta, a ales să facă drumul singur.
În timpul sărbătorii, când frământarea mulţimii cu privire la El ajunsese la culme, a intrat în curtea templului, în mijlocul mulţimii. Din cauza lipsei de la sărbătoare, se spusese că El nu îndrăznea să Se arate în faţa preoţilor şi a conducătorilor. Toţi au fost surprinşi când L-au văzut. Orice glas a fost adus la tăcere. Toţi se minunau de demnitatea şi curajul arătate în faţa vrăjmaşilor puternici, care căutau să-I ia viaţa.
Stând în picioare în mijlocul acestei mari mulţimi, Iisus a vorbit aşa cum nu mai făcuse nimeni vreodată. Cuvintele Sale dovedeau că El cunoştea legile şi instituţiile lui Israel, serviciul jertfelor şi învăţăturile profeţilor mult mai bine decât rabinii şi preoţii. El a sfărâmat barierele formalismului şi tradiţiei. Scenele vieţii viitoare păreau să se desfăşoare cu claritate în faţa Lui. Ca unul care privea nevăzutul, El vorbea despre cele pământeşti şi despre cele cereşti, despre cele omeneşti şi despre cele dumnezeieşti cu o autoritate absolută. Cuvintele Sale erau foarte clare şi convingătoare şi, din nou, ca la Capernaum, oamenii se mirau de învăţătura Lui, „pentru că vorbea cu putere” (Luca 4:32). În diferite chipuri, El şi-a avertizat ascultătorii despre nenorocirile ce vor veni asupra tuturor acelora care vor respinge binecuvântările pe care venise să le aducă. El dăduse toate dovezile posibile că venise de la Dumnezeu şi că făcuse orice sforţare posibilă pentru a-i aduce la pocăinţă. El ar fi vrut să-Şi scape neamul de vina de a-L fi renegat şi omorât pe Fiul lui Dumnezeu.
Toţi se minunau de cunoştinţele pe care le avea din lege şi din profeţii şi întrebarea aceasta trecea de la unul la altul: „Cum are Omul acesta învăţătură, căci n-a învăţat niciodată?” Nimeni nu era socotit învăţător în cele religioase, dacă nu studiase la şcolile rabinice. Dar atât Iisus, cât şi Ioan Botezătorul erau consideraţi ca fiind ignoranţi, din cauză că nu primiseră această educaţie. Cei care îi ascultau erau impresionaţi de cunoştinţa lor din Scriptură, ştiind că ei „n-au învăţat niciodată”. E adevărat că de la oameni nu învăţaseră, dar Dumnezeul cerului era Învăţătorul lor şi de la El primiseră cea mai înaltă înţelepciune.
Când Iisus a vorbit în curtea templului, oamenii au rămas uimiţi. Chiar şi oamenii care erau cei mai porniţi împotriva Lui s-au simţit neînstare să-I facă vreun rău. În acest timp, toate celelalte interese erau uitate.
Zi după zi, El a învăţat norodul, până în ultima zi, „care era ziua cea mare a praznicului”. Dimineaţa acestei zile i-a găsit pe oameni obosiţi de îndelunga durată a serbărilor. Deodată, Iisus Şi-a înălţat glasul, care a răsunat prin curţile templului:
„Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” Starea poporului a făcut ca acest apel să fie foarte puternic. Ei stăruiseră în scene de nesfârşită pompă şi sărbătoare, ochii lor fuseseră orbiţi de lumină şi culoare, iar urechile lor, mângâiate de cea mai bogată muzică, dar în tot şirul acestor ceremonii nu fusese nimic care să împlinească lipsurile spirituale, nimic care să aline setea sufletului pentru cele nepieritoare. Iisus i-a invitat să vină şi să bea din izvorul vieţii, din ceea ce avea să fie ca un izvor de apă, curgând în viaţa veşnică.
De dimineaţă, preotul săvârşise ceremonia care comemora lovirea stâncii în pustie. Stânca aceea era un simbol al Său, al Aceluia care, prin moartea Sa, avea să dea ocazie să curgă râuri de mântuire pentru toţi cei însetaţi. Cuvintele lui Hristos erau apa vieţii. Acolo, în prezenţa mulţimii adunate, El S-a oferit să fie lovit, pentru ca apa vieţii să se poată revărsa în lume. Lovindu-L pe Hristos, Satana credea că Îl va distruge pe Domnul vieţii, dar din Stânca lovită au curs râuri de apă vie. Când Iisus a vorbit astfel către popor, inima oamenilor a fost mişcată de o teamă plină de respect şi mulţi erau gata să zică împreună cu femeia din Samaria: „Dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete” (Ioan 4:15).
Iisus cunoştea nevoile sufletului. Fastul, bogăţiile şi onoarea nu pot mulţumi inima. „Dacă însetează cineva, să vină la Mine.” Bogatul, săracul, cel de sus şi cel de jos sunt toţi la fel de bineveniţi. El promite să uşureze mintea împovărată, să-l mângâie pe cel întristat şi să-i dea speranță celui descurajat. Mulţi dintre cei care Îl ascultau pe Iisus erau întristaţi din cauza speranțelor spulberate, mulţi nutreau dureri ascunse, mulţi căutau să-şi astâmpere dorinţa inimii prin bucuriile lumii şi lauda oamenilor, dar, când totul era câştigat, vedeau că au muncit din greu numai pentru a ajunge la o fântână crăpată, din care nu puteau să-şi aline setea. În mijlocul scânteierii scenei voioase, ei stăteau nemulţumiţi şi trişti. Dar cuvintele lui Iisus: „Dacă însetează cineva” i-au trezit brusc din meditaţia lor întristată şi, în timp ce ascultau cuvintele care au urmat, mintea lor s-a luminat de o nouă speranță. Duhul Sfânt a prezentat simbolul înaintea lor, până când au văzut în El oferta darului nepreţuit al mântuirii.
Apelul lui Hristos către sufletul însetat încă mai răsună şi ni se adresează cu o şi mai mare putere decât celor care L-au auzit în templu, în ultima zi a praznicului. Fântâna este deschisă pentru toţi. Celor obosiţi şi zdrobiţi, li se oferă băutura înviorătoare a vieţii veşnice. Iisus încă mai strigă: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.” „Celui ce-i este sete să vină. Cine vrea să ia apa vieţii fără plată.” „Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică” (Apocalipsa 22:17; Ioan 4:11).