La serviciul ritual se adăuga sare la fiecare jertfă. Aceasta, asemenea jertfei de tămâie, însemna că numai neprihănirea lui Hristos putea face ca serviciul să fie primit de Dumnezeu. Referindu-Se la această practică, Iisus a zis: „Orice jertfă va fi sărată cu sare.” „Să aveţi sare în voi înşivă şi să trăiţi în pace unii cu alţii.” Toţi cei ce vor să se prezinte ca „jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12:1) trebuie să primească sarea mântuitoare, neprihănirea Mântuitorului nostru. Atunci ei devin „sarea pământului” – în mijlocul oamenilor, ei ţin răul pe loc, aşa cum sarea fereşte de stricăciune (Matei 5:13). Dar, dacă sarea şi-a pierdut gustul, dacă temerea de Dumnezeu este numai din gură, fără să cuprindă şi iubirea lui Hristos, nu e nicio putere spre bine în aceasta. Acea viaţă nu poate exercita nicio influenţă mântuitoare asupra lumii. Energia şi capacitatea voastră de a ajuta la dezvoltarea Împărăţiei Mele, zice Iisus, depind de primirea Duhului Meu. Voi trebuie să fiţi părtaşi la harul Meu, pentru a fi un miros de viaţă spre viaţă. Atunci nu va mai fi nici rivalitate, nici căutarea interesului propriu, nici dorinţa după locul cel mai de frunte. Voi trebuie să aveţi iubirea aceea care nu caută folosul său, ci binele altuia.
Păcătosul care se pocăieşte să-şi aţintească deci ochii asupra „Mielului lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29), şi, privind, va fi schimbat. Teama lui e preschimbată în bucurie, iar îndoielile, în nădejde. Se manifestă recunoştinţă. Inima de piatră e sfărâmată. Un val de iubire inundă sufletul. Hristos este în el ca un izvor de apă care ţâşneşte în viaţa veşnică. Atunci când Îl privim pe Iisus – Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, lucrând să salveze ce era pierdut – dispreţuit, batjocorit, luat în râs, alungat din cetate în cetate, până Şi-a încheiat misiunea, când privim la El în Ghetsimani, unde sudoarea i s-a transformat în picături mari de sânge, şi pe cruce, murind în agonie – când vedem toate acestea, eul nu mai pretinde să fie recunoscut. Privind la Iisus, ne vom ruşina de răceala noastră, de letargia şi egoismul nostru. Vom fi voioşi să fim orice sau nimic, aşa încât să-I putem servi Domnului din inimă. Ne vom bucura atunci să purtăm crucea în urma lui Iisus, să îndurăm încercările, ocara sau persecuţia pentru numele Lui cel scump.
„Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi şi să nu ne plăcem nouă înşine” (Romani 15:1). Nicio fiinţă care crede în Hristos, deşi credinţa sa ar putea să fie slabă şi paşii săi să se clatine ca ai unui copilaş, nu ar trebui să fie puţin apreciată. Prin toate lucrurile care ne dau un avantaj asupra altora – educaţie, talent, nobleţe de caracter, instruire creştină, experienţă religioasă – suntem datori faţă de cei mai puţin privilegiaţi, pe cât ne stă în putinţă, să îi ajutăm şi să îi servim. Dacă suntem tari, să înălţăm braţul celor slabi. Îngeri ai măririi, care văd pururea faţa Tatălui din cer, sunt bucuroşi să servească celor mai mici ai Lui. Fiinţe tremurânde, care au multe trăsături de caracter nepotrivite, sunt în grija lor deosebită. Îngerii sunt întotdeauna prezenţi acolo unde sunt mai necesari, alături de cei ce au de dus lupta cea mai grea cu eul şi al căror mediu de viaţă este mai descurajator. Şi în această servire, adevăraţii urmaşi ai lui Hristos vor colabora.
Dacă unul dintre aceşti micuţi va fi biruit şi va greşi împotriva ta, datoria ta e să cauţi îndreptarea lui. Nu aştepta ca el să facă prima încercare de împăcare. „Ce credeţi?” a zis Iisus. „Dacă un om are o sută de oi şi se rătăceşte una dintre ele, nu lasă el pe cele nouăzeci şi nouă pe munţi şi se duce să o caute pe cea rătăcită? Şi dacă se întâmplă să o găsească, adevărat vă spun că are mai multă bucurie de ea decât de cele nouăzeci şi nouă care nu se rătăciseră. Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi.”
În umilinţă, luând seama „la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu” (Galateni 6:1), mergi la cel greşit şi „spune-i între tine şi el singur”. Nu-l expune ruşinii, punând greşeala lui în faţa altora, şi nu aduce ocară asupra lui Hristos, trâmbițând public păcatul sau greşeala unuia care poartă numele Lui. Deseori, adevărul trebuie să fie spus clar către cel care a greşit; el trebuie condus să-şi vadă greşeala, ca să poată să se îndrepte. Dar nu trebuie să-l judeci sau să-l condamni. Nu încerca să te îndreptăţeşti. Toată stăruinţa ta să fie pentru îndreptarea lui. În tratarea rănilor sufletului, este nevoie de atingerea cea mai delicată şi de sensibilitatea cea mai aleasă. Numai iubirea care se revarsă de la Cel ce a suferit pe Golgota poate izbuti în împrejurarea aceasta. Fratele să arate o iubire plină de înţelegere faţă de fratele său, ştiind că, dacă izbuteşte, va „mântui un suflet de la moarte şi va acoperi o sumedenie de păcate” (Iacov 5:20).
Dar chiar şi încercarea aceasta poate să nu izbutească. Atunci, a zis Iisus, „mai ia cu tine unul sau doi”. S-ar putea ca influenţa lor unită să izbutească acolo unde a celui dintâi a fost fără succes. Nefiind amestecaţi în neînţelegerea aceea, ei vor putea fi mai nepărtinitori şi faptul acesta va da mai multă greutate sfatului faţă de cel greşit.
Dacă nu vrea să asculte de ei, atunci, şi numai atunci, problema să fie adusă înaintea întregii biserici. Membrii bisericii, ca reprezentanţi ai lui Hristos, să se unească în rugăciune şi să stăruie cu iubire ca acela care a greşit să fie îndreptat. Duhul Sfânt va vorbi prin slujitorii Săi, stăruind de cel rătăcit să se întoarcă la Dumnezeu. Apostolul Pavel, vorbind sub inspiraţie, zice: „Ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (2 Corinteni 5:20). Cel care respinge această invitaţie a rupt legătura care-l unea cu Hristos şi în felul acesta s-a rupt de părtăşia cu biserica. De aici înainte, a zis Iisus, „să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş”. Dar fratele acela nu trebuie să fie privit ca şi cum nu ar mai avea drept la mila lui Dumnezeu. Să nu fie dispreţuit sau neglijat de către fraţii lui de mai înainte, ci să fie tratat cu duioşie şi compătimire, ca una dintre oile pierdute pe care Hristos o caută pentru a o aduce la staulul Său.
Învăţătura dată de Hristos cu privire la felul în care trebuie să ne purtăm cu cei greşiţi repetă, într-o formă mai concretă, învăţătura dată lui Israel prin Moise: „Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, ca să nu te încarci cu un păcat din pricina lui” (Leviticul 19:17). Adică acela care neglijează datoria pe care i-a încredinţat-o Hristos, de a încerca să-i îndrepte pe cei care sunt în rătăcire şi păcat, se face părtaş la păcat. Pentru relele pe care le-am fi putut împiedica, suntem răspunzători ca şi când noi înşine le-am fi făcut.
Noi trebuie să discutăm personal cu cel care a greşit şi să-i arătăm greşeala pe care a făcut-o. Nu trebuie să facem din aceasta un obiect al discuţiilor şi criticilor între noi. Nici chiar după ce acest caz a fost prezentat înaintea bisericii nu avem libertatea să repetăm lucrul acesta către alţii. Cunoaşterea greşelilor făcute de creştini va fi o piatră de poticnire pentru lumea necredincioasă şi, stăruind asupra acestor lucruri, noi nu avem decât de pierdut, căci privind suntem transformaţi. În timp ce căutăm să îndreptăm greşelile unui frate, Spiritul lui Hristos ne va conduce să-l apărăm cât de mult cu putinţă de criticile oricui, chiar şi ale propriilor fraţi şi cu atât mai mult de mustrările lumii necredincioase. Noi înşine greşim şi avem nevoie de mila şi de iertarea lui Hristos, şi El ne îndeamnă să ne purtăm unul cu altul aşa cum dorim să Se poarte El cu noi.
„Orice veţi lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer.” Voi lucraţi ca trimişi împuterniciţi ai Cerului, şi efectele lucrării voastre sunt pentru vecie.
Dar noi nu suntem lăsaţi să ducem singuri această răspundere mare. Acolo unde Cuvântul Său e ascultat cu o inimă sinceră, Hristos este de faţă. El este prezent nu numai în adunările bisericii, ci oriunde se adună în numele Său oricât de puţini ucenici, va fi şi El acolo. El zice: „Dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu, care este în ceruri.”
Iisus zice: „Tatăl Meu care este în ceruri”, amintindu-le astfel ucenicilor că, deşi prin natura Sa omenească El este legat de ei, este părtaş la încercările lor şi simpatizează cu ei în suferinţele lor, prin natura Sa dumnezeiască este legat de tronul Celui Nemărginit. Minunată asigurare! Îngerii se unesc cu oamenii în iubire şi acţiune, pentru a salva ce a fost pierdut. Şi toată puterea Cerului se uneşte cu iscusinţa omenească, pentru a atrage suflete la Hristos.