În timp ce Lucifer socotea ca un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu, Hristos, Cel Proslăvit, „S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:7,8). Acum, crucea era chiar în faţa Sa, şi propriii ucenici erau atât de plini de gânduri egoiste – chiar principiul împărăţiei lui Satana –, încât nu puteau să simtă ca Domnul lor sau măcar să-L înţeleagă atunci când El le vorbea despre umilirea Sa pentru ei.
Foarte duios, dar cu multă solemnitate, Iisus a încercat să îndrepte răul. El a arătat care este principiul care stăpâneşte în cer şi în ce constă adevărata mărire, aşa cum este apreciată după etalonul curţilor de sus. Cei care erau mânaţi de îngâmfare şi dorinţă de înălţare de sine se gândeau mai mult la ei şi la răsplata pe care urmau să o primească decât la modul în care ar fi trebuit să-I reîntoarcă lui Dumnezeu darurile pe care le primiseră. Ei nu puteau să aibă loc în Împărăţia cerurilor, deoarece erau asemenea celor din rândurile lui Satana.
Înainte de onoare este umilinţa. Pentru a sta într-un loc înalt înaintea oamenilor, Dumnezeu îl alege pe lucrătorul care, asemenea lui Ioan Botezătorul, ia un loc umil în faţa lui Dumnezeu. Ucenicul care seamănă mai mult cu un copil este lucrătorul care are mai mult succes în lucrarea lui Dumnezeu. Îngerii pot să conlucreze cu acela care nu caută să-şi înalţe eul, ci să salveze suflete. Acela care simte mai mult nevoia după ajutorul divin va stărui mai mult ca să-l aibă, iar Duhul Sfânt i-L va descoperi pe Iisus, care va întări şi va înălţa sufletul. În urma comuniunii cu Hristos, el pleacă să lucreze pentru cei care pier în păcatele lor. El este uns pentru misiunea sa şi are succes acolo unde mulţi învăţaţi şi intelectuali dau greş.
Dar, când oamenii se înalţă, gândind că ei sunt necesari pentru ca marele plan al lui Dumnezeu să aibă succes, Domnul face să fie înlăturaţi. Astfel se arată că Dumnezeu nu este dependent de ei. Lucrarea nu încetează din cauza îndepărtării lor, ci merge mai departe cu putere şi mai mare.
Nu era destul pentru ucenicii lui Iisus să fie instruiţi cu privire la natura Împărăţiei Sale. Ceea ce le trebuia era o schimbare a inimii, care să-i aducă în armonie cu principiile ei. Chemând la Sine un copilaş, Iisus l-a aşezat în mijlocul lor; apoi, strângându-l cu gingăşie în braţe, El a zis: „Dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” Simplitatea copilaşului, uitarea de sine şi iubirea sa plină de încredere sunt însuşiri pe care cerul le apreciază. Acestea sunt caracteristicile adevăratei măriri.
Iisus le-a explicat din nou ucenicilor că împărăţia Sa nu este caracterizată prin fast şi strălucire pământească. La picioarele lui Iisus, toate deosebirile sunt uitate. Bogatul şi săracul, învăţatul şi neînvăţatul se întâlnesc, neţinând cont de castă sau întâietate lumească. Toţi se întâlnesc ca fiinţe răscumpărate prin sânge, la fel de dependenţi de Acela care i-a răscumpărat pentru Dumnezeu.
Sufletul sincer şi smerit e preţios înaintea lui Dumnezeu. El nu pune sigiliul Său asupra oamenilor nici după rang, nici după bogăţie, nici după inteligenţă, ci după felul în care ei sunt una cu Hristos. Domnul slavei este mulţumit cu cei blânzi şi smeriţi cu inima. „Tu îmi dai”, zicea David, „scutul mântuirii Tale… şi îndurarea Ta” – ca o trăsătură a caracterului omenesc – „mă face mare” (Psalmii 18:35).
„Oricine primeşte pe acest copilaş în Numele Meu”, a zis Iisus, „Mă primeşte pe Mine, şi oricine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” „Aşa vorbeşte Domnul: «Cerul este scaunul Meu de domnie şi pământul, aşternutul picioarelor Mele... Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu»” (Isaia 66:1,2).
Cuvintele Mântuitorului au trezit în ucenici un simţământ de neîncredere în ei înşişi. Deşi răspunsul dat nu viza în mod direct pe cineva anume, Ioan a început să se întrebe dacă într-o anumită împrejurare purtarea lui fusese corectă. Cu spirit ca de copil, el a adus această problemă înaintea lui Iisus: „Învăţătorule”, a zis el, „noi am văzut pe un om scoţând draci în Numele Tău şi l-am oprit, pentru că nu mergea după noi.”
Iacov şi Ioan erau de părere că îl opriseră pe omul acela pentru ca, astfel, să-I dea onoare Domnului lor, dar acum au început să vadă că, de fapt, fuseseră geloşi pentru persoana lor. Ei şi-au recunoscut greşeala şi au primit mustrarea lui Iisus. „Nu-l opriţi, fiindcă nu este nimeni care să facă minuni în Numele Meu şi să Mă poată grăi de rău îndată după aceea.” Niciunul dintre cei care, într-un fel oarecare, s-au arătat prietenoşi faţă de Iisus nu trebuia să fie respins. Mulţi fuseseră adânc mişcaţi de caracterul şi lucrarea lui Hristos şi inimile lor se deschideau în credinţă faţă de El, iar ucenicii, care nu puteau cunoaşte motivele, trebuiau să fie cu băgare de seamă, pentru a nu descuraja asemenea suflete. Când Iisus urma să nu mai fie personal printre ei, iar lucrarea să fie lăsată în mâinile lor, nu trebuiau să-şi îngăduie un spirit mărginit, exclusivist, ci să dea dovadă de aceeaşi iubire cuprinzătoare pe care o văzuseră la Învăţătorul lor.
Faptul că cineva nu se potriveşte în totul cu părerile sau ideile noastre personale nu ne va îndreptăţi să-i interzicem să lucreze pentru Domnul. Hristos este marele Învăţător. Noi nu trebuie să judecăm sau să poruncim, ci fiecare dintre noi să stea cu umilinţă la picioarele lui Iisus şi să înveţe de la El. Fiecare suflet pe care Dumnezeu l-a făcut binevoitor este un canal prin care Hristos Îşi va descoperi iubirea Sa iertătoare. Cât de atenţi ar trebui să fim ca nu cumva să-l descurajăm pe vreunul dintre purtătorii de lumină de la Dumnezeu şi astfel să împiedicăm razele cu care El ar vrea să lumineze lumea!
Asprimea sau răceala arătată de ucenici faţă de o persoană pe care o atrage Hristos – un act de felul aceluia săvârşit de Ioan când i-a interzis unui om să facă minuni în numele lui Hristos – ar putea avea ca rezultat întoarcerea acelui om pe calea vrăjmaşului, determinând astfel pierderea unui suflet. Cu privire la cel care ar putea face aşa ceva, Iisus a zis: „Ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră mare de moară şi să fie aruncat în mare.” Şi a adăugat: „Dacă mâna ta te face să păcătuieşti, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă decât să ai două mâini şi să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge. Dacă piciorul tău te va face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop decât să ai două picioare şi să fii aruncat în gheenă” (Marcu 9:43-45).
Care era motivul pentru care Iisus vorbea atât de hotărât? Deoarece „Fiul omului a venit să mântuiască ce era pierdut”. Se cuvine să arate ucenicii lui Iisus mai puţină atenţie faţă de semenii lor decât a arătat Maiestatea cerului? Fiecare fiinţă a costat un preţ nemărginit şi ce grozav e păcatul de a îndepărta un suflet de la Hristos, aşa încât, pentru el, iubirea, umilinţa şi suferinţele Mântuitorului să fie zadarnice!
„Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire” (Matei 18:7). Lumea, inspirată de Satana, se va împotrivi cu siguranţă urmaşilor lui Hristos şi va căuta să le distrugă credinţa, dar vai de acela care a luat numele lui Hristos şi totuşi este găsit făcând această lucrare! Domnul nostru suferă ocară pentru aceia care pretind că-L servesc, dar care reprezintă greşit caracterul Său şi astfel mulţi oameni sunt amăgiţi şi duşi pe căi rătăcite.
Orice practică sau obicei care ar conduce la păcat şi care ar aduce ocară asupra lui Hristos a fi mai bine să fie îndepărtate, oricare ar fi sacrificiul. Ceva ce Îl dezonorează pe Dumnezeu nu poate fi folositor pentru nimeni. Binecuvântarea cerului nu poate să-l însoţească pe un om care calcă principiile veşnice ale dreptăţii. Şi un singur păcat cultivat cu plăcere este îndestulător pentru a produce degradarea caracterului şi pentru a-i rătăci pe alţii. Dacă piciorul sau mâna trebuie tăiate şi chiar ochiul trebuie scos pentru a scăpa trupul de moarte, cu cât mai mult ar trebui să fie îndepărtat păcatul, care aduce moartea veşnică!