Ai terminat de citit capitolul 47 – Slujire, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/deTKt4X3pN3qRDuZ6
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 48 – „Cine este mai mare?”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Revenind la Capernaum, Iisus n-a mers la locul cunoscut unde îi învăţase pe oameni, ci, împreună cu ucenicii, a căutat în linişte casa care trebuia să fie căminul Său trecător. În timpul rămânerii Sale în Galileea, ţinta Lui era mai degrabă să-i instruiască pe ucenici, decât să lucreze pentru mulţime.
În călătoria prin Galileea, Hristos încercase din nou să pregătească mintea ucenicilor pentru evenimentul care Îi stătea înainte. El le-a spus că trebuie să Se suie la Ierusalim pentru a fi dat la moarte şi apoi să învie. Şi a adăugat o avertizare ciudată şi solemnă: avea să fie trădat şi dat pe mâna vrăjmaşilor. Ucenicii n-au înţeles cuvintele Sale nici de astă dată. Deşi deasupra lor se abătuse umbra unei mari întristări, în inima lor se strecurase un spirit de rivalitate. Se certau între ei, fiecare dorind să fie socotit mai mare în Împărăţie. Ei credeau că pot să ascundă de Iisus această ceartă, de aceea n-au stat ca de obicei aproape de El, ci s-au înşirat în urmă, aşa că, atunci când au intrat în Capernaum, El era înaintea lor. Iisus le citea gândurile şi dorea să le dea sfaturi şi să-i înveţe. Dar pentru aceasta a aşteptat un moment de linişte, în care inimile lor să fie deschise pentru a primi cuvintele Sale.
Curând după intrarea Lui în oraş, cel ce strângea taxa pentru templu a venit la Petru cu întrebarea: „Învăţătorul vostru nu plăteşte darea?” Tributul acesta nu era o taxă civilă, ci o contribuţie religioasă pe care fiecare iudeu era dator să o plătească anual pentru întreţinerea templului. Refuzul de a plăti acest tribut era socotit ca o dovadă de necredincioşie faţă de templu – după socoteala rabinilor, un păcat foarte mare. Atitudinea Mântuitorului faţă de legile rabinilor şi felul Său de a-i mustra în mod deschis pe cei ce apărau tradiţia le ofereau un pretext pentru a-L acuza că El caută să desfiinţeze serviciul templului. Acum, vrăjmaşii au văzut o ocazie de a-L discredita. Ei au găsit un aliat potrivit în cel ce strângea taxa.
Petru a văzut în întrebarea acestui om o învinuire cu privire la loialitatea lui Hristos faţă de templu. Plin de râvnă pentru onoarea Învăţătorului său, el a răspuns grăbit, fără să-L consulte, că Iisus va plăti taxa.
Dar Petru a înţeles numai în parte ce urmărea cel care-l întrebase. Unele categorii de oameni erau scutite de plata dării. În timpul lui Moise, când leviţii fuseseră puşi deoparte pentru slujba în sanctuar, nu li s-a dat nicio moştenire în mijlocul ţării. Domnul a zis: „Levi n-are nicio parte de moşie, nici moştenire cu fraţii lui; Domnul este moştenirea lui” (Deuteronomul 10:9). În zilele lui Hristos, preoţii şi leviţii erau încă priviţi ca fiind devotaţi templului în mod deosebit şi nu li se cerea această contribuţie anuală pentru întreţinerea lui. Şi preoţii erau scutiţi de taxă. Cerând tribut de la Iisus, rabinii înlăturau orice pretenţie a Lui că ar fi profet sau învăţător şi Îl tratau ca pe orice persoană de rând. Dacă ar fi refuzat să plătească darea, ar fi însemnat că nu este credincios faţă de templu, iar, pe de altă parte, dacă plătea, lucrul acesta ar fi putut fi folosit ca o justificare pentru refuzul lor de a-L recunoaşte ca profet.
Numai cu puţin înainte, Petru Îl recunoscuse pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, dar acum pierduse o ocazie de a scoate în evidenţă originea divină a Învăţătorului său. Prin răspunsul său că Iisus va plăti taxa, el a întărit de fapt părerea greşită pe care preoţii şi conducătorii căutau să o răspândească.
Când Petru a intrat în casă, Mântuitorul nu a făcut nicio aluzie la cele întâmplate, ci a întrebat: „Ce crezi, Simone? Împăraţii pământului de la cine iau dări sau biruri, de la fiii lor sau de la străini?” Petru a răspuns: „De la străini”. Şi Iisus a zis: „Aşadar, fiii sunt scutiţi.” În timp ce de la locuitorii unei ţări se cereau taxe pentru susţinerea regelui, copiii monarhului erau scutiţi. Aşa şi lui Israel, care mărturisea a fi poporul lui Dumnezeu, i se cerea să susţină serviciul Său, dar Iisus, Fiul lui Dumnezeu, nu avea această obligaţie. Dacă preoţii şi leviţii erau scutiţi datorită legăturii lor cu templul, cu atât mai mult era scutit Acela pentru care templul era casa Tatălui Său.
Dacă ar fi plătit fără niciun protest, Iisus ar fi recunoscut justeţea acestei pretenţii şi, în felul acesta, Şi-ar fi tăgăduit divinitatea. Dar, deşi a socotit că e bine să împlinească cererea, a combătut pretenţia pe care era întemeiată. Procurând mijloace pentru a plăti taxa, El a dat dovadă despre originea Sa divină. El S-a manifestat ca fiind una cu Dumnezeu şi, prin urmare, nu avea aceleaşi obligaţii ca un supus oarecare al stăpânirii.
„Du-te la mare”, l-a îndrumat El pe Petru, „aruncă undiţa şi trage afară peştele care va veni întâi. Deschide-i gura şi vei găsi în ea un ban pe care ia-l şi dă-li-l lor pentru Mine şi pentru tine.”
Deşi El îmbrăcase natura Sa divină cu natura omenească, în minunea aceasta Şi-a manifestat slava. Era evident că El era Cel care declarase prin David: „Ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele munţilor cu miile lor. Eu cunosc toate păsările de pe munţi şi tot ce se mişcă pe câmp este al Meu. Dacă Mi-ar fi foame, nu ţi-aş spune ţie, căci a Mea este lumea şi tot ce cuprinde ea” (Psalmii 50:10-12).
Cu toate că a arătat lămurit că nu avea obligaţia de a plăti taxa, Iisus nu S-a luat la ceartă cu iudeii cu privire la acest lucru, deoarece ei ar fi interpretat greşit cuvintele Sale şi le-ar fi îndreptat împotriva Sa. Ca să nu fie pricină de poticnire prin neplata dării, El a făcut lucrul acesta, care de drept nu I s-ar fi putut pretinde. Învăţătura aceasta urma să fie de mare însemnătate pentru ucenici. În curând, urmau să aibă loc schimbări însemnate în relaţia lor cu serviciul de la templu şi Hristos i-a învăţat să nu se aşeze fără să fie nevoie împotriva ordinii stabilite. Pe cât era posibil, ei trebuiau să nu dea niciun prilej de răstălmăcire a credinţei lor. Deşi nu trebuie să sacrifice niciun principiu al adevărului, creştinii trebuie să evite cearta ori de câte ori este posibil.
Când Hristos şi ucenicii erau singuri în casă, în timp ce Petru plecase la mare, Iisus i-a chemat la Sine pe ceilalţi şi a întrebat: „Despre ce vorbeaţi unii cu alţii pe drum?” Prezenţa lui Iisus şi întrebarea Lui i-au făcut să vadă lucrurile într-o lumină cu totul deosebită de aceea în care le văzuseră când se certau pe drum. Ruşinea şi sentimentul de vinovăţie i-au făcut să tacă. Iisus le spusese că El avea să moară pentru mântuirea lor, iar ambiţia lor egoistă era într-un dureros contrast cu iubirea Lui neegoistă.
Când le spusese că avea să moară şi să învieze, Iisus căutase să-i atragă într-o discuţie cu privire la marea încercare a credinţei care le stătea înainte. Dacă ar fi fost gata să primească ce dorea El să le descopere, ar fi fost scutiţi de durere şi de disperare grozavă. Cuvintele Lui le-ar fi adus mângâiere în ceasul întristării şi descurajării. Cu toate că vorbise atât de lămurit despre ceea ce Îl aştepta, faptul că amintise că va merge curând în Ierusalim le aprinsese iarăşi speranţa că împărăţia era pe punctul de a fi întemeiată. Lucrul acesta dusese la cearta cu privire la cine va ocupa cele mai înalte funcţii. Când Petru a revenit de la mare, ucenicii i-au spus şi lui despre întrebarea Mântuitorului şi, în cele din urmă, unul a îndrăznit să-L întrebe pe Iisus: „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?”
Mântuitorul i-a adunat pe ucenici în jurul Său şi le-a spus: „Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor!” Aceste cuvinte erau atât de solemne şi de impresionante, dar ucenicii erau departe de a le înţelege. Ei nu puteau să vadă ceea ce înţelegea Hristos. Nu înţelegeau natura Împărăţiei lui Hristos, şi această neştiinţă era cauza aparentă a certurilor lor. Dar adevărata cauză era mai profundă. Explicând natura Împărăţiei Sale, Hristos ar fi putut stinge cearta, dar aceasta n-ar fi înlăturat cauza. Chiar după ce ar fi primit cunoştinţă deplină, problema cu privire la întâietate ar fi reînnoit neînţelegerea. În felul acesta ar fi adus dezastru asupra bisericii după plecarea lui Hristos. Cearta pentru locul cel mai de frunte era lucrarea aceluiaşi spirit care începuse marea luptă în lumile de sus şi care Îl adusese pe Hristos din cer, ca să moară. În faţa Sa, El l-a văzut pe Lucifer, „fiul zorilor”, întrecându-i în slavă pe toţi îngerii care înconjurau tronul, unit prin legăturile cele mai strânse cu Fiul lui Dumnezeu. Lucifer spusese: „Voi fi ca Cel Preaînalt” (Isaia 14:12,14), şi dorinţa după înălţare de sine adusese ceartă în curţile cereşti şi făcuse să fie alungată o mare parte din oştile lui Dumnezeu. Dacă ar fi dorit cu adevărat să fie asemenea cu Cel Preaînalt, Lucifer n-ar fi dezertat niciodată de la locul ce i se dăduse în cer, deoarece spiritul Celui Preaînalt se manifestă în lucrarea neegoistă. Lucifer dorea puterea lui Dumnezeu, dar nu caracterul Lui. El căuta pentru sine locul cel mai de frunte şi orice fiinţă care e stăpânită de spiritul lui face la fel. În felul acesta, înstrăinarea, dezbinarea şi cearta ajung inevitabile. Stăpânirea ajunge premiul celui mai tare. Împărăţia lui Satana este o împărăţie a forţei; fiecare îi socoteşte pe toţi ceilalţi ca o piedică pentru înaintarea sa sau ca o treaptă pe care, călcând, să ajungă la un loc mai înalt.